RUGACIUNE, Octavian Goga

INTRO, APARITIE, SPECIE

Octavian Goga este un reprezentant de seama al generatiei post eminesciene. Exceptionalul sau
lirism nu provine din exprimarea directa a propriei subiectivitati, ci din durerea comuna a unei natii. Poezia
“Rugaciune” deschide volumul “Poezii”, aparut in 1905, fiind o arta poetica in care scriitorul isi exprima
conceptia despre rolul poetului si al creatiei si sintetizeaza crezul artistic definitoriu pentru intreaga opera a
poetului. Astfel, Goga impune un ton profetic, neoromantic si opteaza pentru lirismul obiectiv, refuzand
trairile individuale si vorbind in numele colectivitatii.

CURENT, VIZIUNEA ASUPRA LUMII

Viziunea romantica este evidentiata prin ipostaza christica a poetului, de un profund dramatism si
prin particularitatile de limbaj si expresivitate specifice: hiperbola, antiteza (omul neputincios - divinitatea
atotputernica, metaforele “rostul meu” si “jalea lumii” sugereaza opozitia dintre lirismul subiectiv si cel
obiectiv), limbajul popular (“povata”), arhaic (“mastere”) si religios (“parinte”). Din punct de vedere
prozodic, se remarca eleganta clasica a versificatiei, Goga optand pentru strofe egale, a cate 8 versuri cu
masura de 9 silabe, rima imperecheata si ritm iambic.

TEME, MOTIVE
Temele prezente in text sunt creatia si conditia creatorului de geniu, care da glas suferintei
neamului sau. Imaginarul poetic este conturat prin intermediul motivelor literare (drumul, vantul, cantecul,
strigatul) si al imaginilor artistice (“Si-n negura se-mbraca zarea” – imagine vizuala). Motivul drumului este
reliefat prin reluarea termenilor din campul lexico-semantic specific: “cale”, “carare”, “zare”. Amarul si
durerea sunt elemente fundamentale ale poeticii lui Goga.

TITLU
Titlul poeziei are o evidenta tenta religioasa si este sugestiv pentru continutul ideatic al acesteia,
facand referire la ajutorul divin solicitat de catre eul liric aflat in impas. Acesta se prosterneaza in fata
divinitatii pentru a-i oferi puterea de a prelua in versurile sale durerea unei lumi intregi si de a o transforma
in arma impotriva nedreptatii. Poezia exprima conceptia romantica potrivit careia actul creatiei este
conditionat de primirea harului divin. Tonalitatea poeziei reflecta diferite stari poetice, de la rugaciune si
implorare a divinitatii, prin intermediul invocatiei retorice, la jale, revolta si blestem.

COMPOZITIE
Poezia este alcatuita din sase strofe, dispuse in trei secvente lirice, structurate sub forma unui
monolog adresat, fapt evidentiat de prezenta verbelor si formelor pronominale la persoana I si a II-a: “eu”,
“mele”, “cad”, “tu”, “da”, “alunga”.
In prima secventa poetica, este evidentiata conditia de poeta vates (profetul). Poetul se deszice de
atitudinea egocentrica si ii cere marelui cretor puterea de a deveni purtatorul de cuvant al celor multi. Eul
liric se simte coplesit de misiunea uriasa pe care trebuie sa si-o asume si constientizeaza ca nu poate
izbandi doar prin forte proprii: “Ratacitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios,
stapane”. Astfel, “rugaciunea” poetului devine o invocatie a divinitatii pentru a-l inspira, fapt sugerat de
metafora “Parinte, -oranduie-mi cararea!”.
 In a doua secventa lirica, se contureaza crezul artistic al poetului. Acesta se vrea “exponentul unei
grele patimi colective” (Eugen Simion), care da glas suferintei poporului: “Si de durerea altor inimi/Invata-
ma pe mine a plange”, “Ci jalea unei lumi, parinte,/ Sa planga-n lacrimile mele”. Poezia este o asumare a
unei constiinte colective, motivata de o ascendenta ancestrala. Punctul de maxima intensitate al
discursului liric este atins in versurile “Durerea lor infricosata/ In inima tu mi-o coboara.”, care reflecta
dorinta poetului de a empatiza cu suferinta poporului.
Ultima secventa lirica contine imaginea hiperbolica a revoltei, asemanata cu o “furtuna”, ce aduna
in glasul suferintei “cantarea patimirii noastre”, sintagma care ajunge sa defineasca esenta creatiei lui
Goga.

CONCLUZIE
Poezia “Rugaciune”, de Octavian Goga, are un timbru elegiac, specific poetului ardeleean, dar
reflecta o serie de prelungiri ale romantismului si ale clasicismului: invocarea divinitatii la inceputul artei
poetice, aplecarea spre suferinta celor multi, interesul pentru “specificul national”, pentru lumea satului
romanesc, alaturi de unele noutati la nivelul lexicului. Ca si “Testament”, de Tudor Arghezi, poezia
“Rugaciune” exprima crezul artistic al unui poet mandru de obarsia sa taraneasca.