Lucrare de control num.

6
Rugăciune este o artă poetică, adică specie a liricii filozofice, în care scriitorul
își exprimă cu mijloacele artei literare concepția despre rolul poetului și al
creației. În această poezie scriitorul trebuie să redea suferințele poporului, iar
poezia sa devină un instrument de lupta (,,o trâmbița de alarma’’). Octavian
Goga impune astfel tonul profetic, neoromantic și optează pentru lirismul
obiectiv, în sensul că în poezia de revoltă socială vocea lirică refuza trăirile
individuale, vorbind în numele colectivității. 
Tema poetului angajat și a poeziei de revoltă socială este susținută de motivele
poetice specific liricii lui Octavian Goga: drumul, cântecul, lacrima, jalea, robia,
furtuna, strunele etc. Un prim element este titlul, care este o metafora-
simbolsugestivă pentru o art poetică romantică. Poezia nu are caracter religios,
cum s-ar părea, ci exprima concepția romantică potrivit căreia actul de creație
este condiționat de primirea harului divin. Astfel ca ,,rugăciunea’’ poetului
devine o invocație a divinității pentru a-l inspira, fapt sugerat
de metafora ,,cărarea’’: ,,Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte, orânduie-mi
cărarea!’’, dar și o confesiune cu privire la opțiunea pentru poezia de revolta
socială: ,,Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele, / Ci jalea
unei lumi, părinte, / Să plângă-n lacrimile mele’’.
Motivul poeziei il formeaza lupta pentru dreptate sociala si libertate nationala
a romanilor din Transilvania. Este un motiv care trateaza un acut conflict social
si national.

Poezia motiveaza crezul poetic ce strabate intreaga opera a lui Goga. Titlul
semnifica atitudinea de smerenie a poetului in fata Divinitatii, pe care o
implora sa-I dea puterea de a canta aspiratiile si suferintele celor multi.
Invocatia este patetica, ea impresioneaza prin gestul de umilinta care insoteste
ruga. Discursul poetic reflecta crezul artistic privind izvoarele si originalitatea
artei, ca expresie a misiunii artistului in societate. Exponent al unei colectivitati
etnice, poetul simte povara raspunderii sale ("Nu mor stramosii niciodata /
Razboiul lor in noi si-l poarta"). Cele sase strofe, oranduite intr-o simetrie
compozitionala, vorbesc despre caracterul militant al poeziei si misiunea
sociala a poetului. Repetarea obsesiva a pronumelui personal la persoana I (eu,
-mi, pe mine), in relatie directa cu pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine),
frecventa substantivelor in vocativ (parinte, Doamne, stapane) si adresarea
directa prin imperativul verbului (oranduie, dezleaga, sadeste, da, alunga)
sustin tonul confesional si implica sensul de ruga fierbinte si staruitoare,
izvorata dintr-un suflet ravasit de durere.

In prima strofa, concentrarile metaforice de o rara expresivitate: "In drum mi

se desfac prapastii / Si-n negura se-mbraca zarea", anunta doar motivul
discursului si situeaza eul liric in postura de cautator al drumului autentic in
arta. Dezorientarea si senzatia de gol psihic sunt potentate prin frecventa
epitetului apreciativ: "Ratacitor, cu ochii tulburi / Cu trupul istovit de cale" ce
motiveaza atitudinea si gestul de implorare. Versurile constituie de fapt
concluzia fireasca a strofei, concentrata in final intr-o metafora-simbol:
"Parinte-orandui-mi cararea!". Prin substantivele si verbele alese din aceeasi
familie semantica (drum, cale, carare; cad, se desfac, caut, oranduie) intuim
directia ascendenta a demersului artistic.

In urmatoarele doua strofe deslusim cu pregnanta preocesul de creatie si

intelegem ca in viziunea lui Octavian Goga actul poetic inseamna zbucium si
traire puternica, care presupun transfigurarea in arta a vietii si nazuintelor unei
colectivitati. Printr-o constructie enumerativa in care sporul de frumusete si
armonie este creat de melodia simbolurilor metaforice ("Da-mi cantecul si da-
mi lumina / .da-mi raza soarelui de vara"), apare evidentiata ideea ca opera de
arta exploreaza prin forme specifice, tainele lumii si farmecul vietii, dand glas
sentimentelor umane de dragoste si ura, de bucurie si tristete. Tonalitatea
solemna a versului este potentata prin repetarea verbului si prin asezarea lui la
inceputul versului.

In ultimele trei strofe, cuvantul devine mult mai dinamic si mai clocotitor, iar
versul - un strigat de durere. Definind printr-o suita de substantive specifice
lexicului sau poetic (durere, lacrimi, amarul, truda) obiectul discursului sau
patetic, poetul pare ca isi cheama confratii nu numai sa fie martori ai istoriei, ci
si fauritorii ei. Artistul trebuie sa fie un glas smuls din vaierul celor multi. El
poarta armura si intrezareste in clocotul maniei inabusite si al razvratirii
tumultoase nadejdea celor multi. Treptat, tonalitatea versurilor devine tot mai
aspra, pana ce izbucneste impetuos in final: "In suflet seamana-mi furtuna / Sa-
l simt in matca-I cum se zbate".