Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

Arta poetică (ars poetica) - text programatic in care scriitorul işi exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in societate etc.
Cateva constante ale liricii argheziene sunt promovarea esteticii uratului, considerarea
procesului creaţiei ca intalnire intre har şi meşteşug, artizanat, şi credinţa in puterea de
materializare a cuvintelor (similară de altfel cu puterea de spiritualizare, prin acţiunea artistului,
a materiei).
Există in lirica modernă, căreia ii aparţin şi poemele argheziene, o desprindere de ceea ce
este realitatea in accepţiune curentă, căci aceasta este restrictivă (operează prin distincţii de tipul
frumos-urat, aproape-departe, bine-rău, lumină-intuneric, durere-bucurie etc). Poezia modernă nu
mai acceptă aceste distincţii, resimţite ca anacronice şi de aici ia naştere estética uratului. De
asemenea, o caracteristică a modernităţii este operarea la nivelul limbajului cu "grupuri lexicale
in care fiecare componentă are calitate senzorială". Actul creaţiei nu mai este rezultatul
colaborării cu muza, lirica trebuie „inţeleasă ca rezistenţă, ca muncă şi ca joc".
Mai mult decat alte volume, Flori de mucigai evidenţiază, incă prin rezonanţa titlului,
filiaţia cu lirica baudelaireană in ceea ce priveşte estetica uratului. Florile de mucigai par a fi
varianta autohtonă a celebrelor Flori ale răului. In ciuda acestei evidente filiaţii şi a parţialei
identităţi a titlurilor, volumul arghezian dă seama despre momentul deplinei afirmări de sine a
unei voci lirice profund originale.
Poezia, care deschide volumul şi care ii dă şi numele, este o artă poetică, circumscriind
un tip de discurs particular, discursul liric subiectiv. Titlul insuşi, prin antinomia oximoronică a
termenilor care il compun, indică mesajul textului şi, implicit, al volumului: florile sunt versurile,
stihurile, rezultatul final al procesului creaţiei, iar mucegaiul este solul din care acestea au
crescut. Nicolae Balotă, analizand volumul, il situează in antiteză cu cel de debut, in ceea ce
priveşte estetica sa: contravenind esteticii argheziene a transfigurării, ele [versurile] reprezintă
adeziunea la o estetică a demascării [... ] . In fapt, această antinomie este doar aparentă, căci,
dacă la nivelul surselor de inspiraţie, ori al lexicului, această estetică a demascării este evidentă,
la nivelul construcţiei şi al finalităţii versurilor, in dubla calitate amintită mai sus, de operă de
artă şi de mesaj artistic, estetica transfigurării este cea care susţine volumul, care pare a fi
rezultatul prefacerilor prefigurate incă in Testament: din bube, mucegaiuri şi noroi/iscat-am
frumuseţi fi preţuri noi.
Textul incepe abrupt, amanand numirea stihurilor, substituindu-le, pentru crearea
efectului stilistic, cu pronumele personal. Enumeraţia este figura de stil esenţială a primului
enunţ, prin care se indică mai intai spaţiul scrierii pe tencuială, pe un perete de firidă goală,
timpul scrierii, pe intuneric, şi modalitatea scrierii: cu unghia şi cu puterile neajutate.
Prima serie enumerativă, cea care se referă la spaţiu, sugerează două aspecte: actul poetic
este similar cu o reintoarcere in timp (primitivii pictau pereţii peşterilor) şi, totodată, este similar
cu un proces de civilizare. Pe de altă parte, elementele spaţiului, peretele, firida goală, asociate
elementului de singurătate şi intunericului, sugerează claustrarea, inchiderea, limitarea. Poetul,
după cum susţine N. Balotă, este neasistat de har, părăsit de divinitate lepădat, vocea lui
devenind aceea a „antipsalmistului", de aici şi senzaţia de spaţiu inchis, care nu mai permite, nici
măcar ca aspiraţie (cum se intampla in Psalmi), deschiderea către transcendent. Această senzaţie
este potenţată (mărită) şi de momentul temporal al creaţiei, noaptea („pe intuneric"), care, spre
deosebire de excepţionala deschidere pe care o oferea domeniului imaginarului in romantism,
creează acum senzaţia de angoasă, de spaimă a neantului.
Intunericul, de altfel, ar putea să nu reprezinte un moment temporal, ci să fie rezultatul
inchiderii totale, sugerată de spaţialitatea claustrantă. Spaţio-temporalitatea este corelată cu
modalitatea scrierii: in singurătate/cu puterile neajutate. Ideea absenţei harului este fixată printr-
un şir de repetiţii ale adverbului negativ nici, insoţit de o serie enumerativ - simbolică: taur -
Luca, leu - Marcu, vulturul - Ioan. Semnificaţiile celor trei animale simbolice este relevată de
Dionisie din Furna: Pentru Matei, un bărbat, pentru Marcu un leu, pentru Luca un bou, pentru
Ioan, un vultur. Cel cu chip omenesc infăţişează intruparea; cel cu chip de leu infăţişează tăria
şi puterea impărătească; cel cu chip de bou infăţişează virtutea preoţească şi jertfa; acela cu
chip de vultur infăţişează pogorarea Sfantului duh. Cele trei componente ale bestiarului creştin
indică, aşadar, absenţa forţei, a regalităţii şi a transcendenţei din momentul creaţiei, refuzul
jerfei. Eul liric este intr-o singurătate umilită şi orgolioasă, părăsit de sfinţi, blestemat, parcă, să
scrie.
Poetul este aidoma demonului revoltat al creaţiei, in ipostaza romantică. Damnarea
(blestemul) de a scrie este sugerată printr-o enumeraţie, care, sintactic, este o serie de atribute
definitorii pentru „ stihuri": fără an, de groapă, de sete, de foame, de acum. Primul şi ultimul
atribut, fără an şi de acum anulează timpul cronologic. Atributul dintre cele două limite situează
versurile in sfera existenţei imediate-moarte, sete, foame. Spiritualizarea existenţei este sugerată
prin repetiţia cuvantului „ stihuri" - un arhaism preferat de Arghezi - care dă culoare versului.
Imbinarea moarte - viaţă (sete, foame) trimite şi inspre metafora titlului, flori de mucigai,
metaforă care se inscrie, după cum am văzut, in estetica uratului. Versurile sunt, de fapt, florile.
Legate de blesteme şi de moarte, florile de mucigai coabitează cu suferinţa şi tristeţea. Dar care
este, in cele din urmă, rostul acestei asumări a damnării de a scrie, fie că poetul este sau nu
asistat de har? Surprinzătoare, deşi, poate cel puţin contextual adevărată, este observaţia lui
Şerban Cioculescu, pe marginea poeziei Ex libris: in linie generală, poetul nu se lasă muncit de
preocupări finaliste. Ca antiintelectualist, nu consideră arta instrument de cunoaştere. Oricat de
≪grea≫ ar fi jertfa artistului şi oricat i-ar fi mesajul de frumos, poesía lui n-ar putea străpunge
intunecimea care acoperă problemele destinului nostru: Carte iubită, fără de folosjtu nu
răspunzi la nici o intrebare. E surprinzătoare afirmaţia, mai cu seamă că însuşi poetul
afirma că ,,vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi omul poate crea din cuvinte,
din simboale, toată natura din nou, creată din materiale in spaţiu şi o poate schimba. [...]
Cuvantul permite evocarea şi punerea in funcţiune a tuturor puterilor inchipuite şi sacre. Ori,
jocul cu cuvintele devine, din acest moment, un joc al cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Acest
univers construit prin cuvinte, nu este, insă, proprietatea poetului şi nici nu are pretenţia de a fi
unul perfect.