Arte poetice

(Lucian Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii; Tudor Arghezi,

Testament; Ion Barbu, Joc secund)

Cei trei poeți moderniști lasă posterității poezii cu o mare valoare, poezii care au și
caracter de arte poetice. Astfel, în mod explicit sau implicit, cei trei scriitori își exprimă
concepția despre rolul poetului, rolul poeziei și procesul de creație.
Și dacă în poezia Testament, de Tudor Arghezi, caracterul de artă poetică era asigurat
prin stabilirea unei legături între generații folosindu-se un limbaj popular, devenit sursă de
inspirație pentru limbajul poetic, ideea finală fiind aceea că talentul și inspirația dau rol
creației și că acest proces de creație înseamnă efort pentru că numai din „urât” se poate obține
„frumosul”, în poezia lui Barbu, Joc secund, conceptul de „artă poetică” este ușor de dedus
pentru că, cele două strofe, devin o definiție a artei, a poeziei care, pentru Barbu, este un „joc
secund”, mai pur, adică, imaginea oglindită reflectată, purificată a realității. Arta poetică la
Blaga (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) se manifestă ca o confesiune a poetului
privind atitudinea luii față de tainele universale; pentru poet, poezia devine o modalitate de
cunoaștere și de situare a eului în Univers: prin cunoaștere luciferică, poetică, deci, prin
poezie (eul liric intră în comunicare cu Universul).
Așadar, toți cei trei scriitori aparținând perioadei modernismului interbelic, sunt
preocupați de a defini procesul de creație sau viziunea lor artistică. Poeziile Testament, Joc
Secund, și Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga, sunt texte cu caracter
programatic, fiind plasate în fruntea volumelor de poezii ale celor trei scriitori. Poezia
Testament face parte din volumul de debut al acestuia, Cuvinte potrivite, simțită, de la început
ca fiind o poezie programatică, în care apar elemente esențiale pentru definirea viziunii
poetice a lui Arghezi. Atât poezia lui Barbu, cât și cea a lui Blaga, sunt, și ele, situate, în
debutul volumelor de poezii: Joc secund face parte, spre exemplu, din volumul cu același
nume, volum în care Barbu reunește toată poezia sa ermetică, alcătuită pe baza imaginilor
livrești și criptice. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga, deschide
volumul de debut al poetului Poemele luminii, întregul volum vorbind despre cunoașterea
lumii, prin intermediul creației, idee conotată în simbolul „luminii”.
Titlurile acestor poezii au un rol foarte bine determinat pentru că ele concentrează
mesajul și trimit la idei specifice întregii creații (pentru fiecare poet în parte).
Titlul poeziei lui Arghezi poate fi luat și înțeles ca atare; poetul lasă urmașilor un
volum de poezii, adică, o valoare spirituală, în care a subliniat munca străbunilor robi,
marcând trecerea din planul material, în cel spiritual; datoria poetului este aceea de a răzbuna,
prin vers, suferința străbunilor.
Poezia lui Barbu are, și ea, un titlu sugestiv, pentru întreaga semnificație a poeziei:
arta și, deci, poezia este un „joc secund”, adică, o realitate sublimă, pură, care pornește din
viață, dar nu se confundă cu ea, constituindu-se într-un univers secund, un univers aflat în
stare latentă.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este un titlu cu o semnificație foarte
complexă, încifrată. „Corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie; sintagma trimite,
prin urmare, la conceptul filosofic de „mister”, sintetizând tainele marelui Univers. Această
metaforă, însoțită de pronumele personal „eu” și verbul, la forma negativă, „nu strivesc” are
rolul de a sublinia atitudinea generală a poetului, în întreaga poezie: aceea de protejare a
misterelor prin iubire, aceasta devenind singurul instrument al cunoașterii, ca o cale de
pătrundere în misterele lumii.
1
 Astfel, toate cele trei poezii sunt poezii filosofice, exprimând idei și concepte cu un
caracter meditativ, reflexiv, prin ilustrarea raportului dintre eul poetic și realitate sau realitate
și opera poetică. Poezia lui Arghezi, spre exemplu, este fundamental existențială pentru că
surprinde stări ale existenței printr-un limbaj uluitor. Este clar că lexemul „carte” ocupă
poziția privilegiată în text. În jurul său, se constituie ideea poeziei: este forma cea mai înaltă și
mai rezistentă de oglindire a vieții și spiritualității unui popor, de fapt, poezia, în general, fiind
un proces de purificare a cuvintelor și de modelare, în noua lor substanță, a unui univers de
frumusețe care să exprime și să răzbune realitatea. Se poate constata, deci, că, pentru Arghezi,
poezia este o expresie a spiritualității unui popor, o sinteză etică, etnică și estetică.
Barbu reușește, de asemenea, prin poezia sa Joc secund, să trezească diferite semne de
întrebare în mintea cititorului, prin utilizarea cuvintelor ermetice, iar gramatica sa, neobișnuit
de originală, face extrem de dificilă, căutarea raporturilor logice dintre termeni. Poezia devine
„lumea purificată, în oglindă”, iar Barbu pledează, în acest sens, în favoarea poeziei orfice:
seducătoare prin formă, generatoare a unui mister, dar și criptică, ermetizând sensuri
inițiale.
Sensul filosofic, ascuns, al poeziei lui Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
se bazează, în primul rând pe studiile în domeniul cunoașterii pe care Blaga le-a teoretizat. El
reușește, prin contopirea celor două domenii, artă și filosofie, să diferențieze gândirea logică
(paradisiacă), de cea poetică (luciferică).
Testament rămâne, totuși, unică și se detașează de celelalte două poezii filosofice (Joc
secund și Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), prin preponderența cu care Arghezi
apelează la termeni antinomici, în scopul valorificării conceptului de „estetică a urâtului”.
Arghezi reușește, astfel, să elibereze cuvântul de sensul său obișnuit, prin așezare în contexte
de negândit până la el și reușește să alcătuiască o imagine familiară și, în același timp,
labirintică („Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite”; „Veninul
strâns l-am preschimbat în miere”). Metafora agresivă care unește aspectul plasticizant cu
sugestia revelatoare, reprezintă adevărata sa inovație. Sistemul metaforic arghezian se
constituie în jurul unui lexem sau al unei sintagme care intrigă cititorul, prin sensul comun și,
adeseori, dur sau chiar vulgar, dar reevaluate, poetic, prin context. Același lucru se întâmplă,
deci, în Testament: poetul apelează cuvinte obișnuite, uzează de o varietate de expresii
comune, care, însă, combinate, în mod adecvat, dau esența expresiei lirice. Așadar, „urâtul”
poate deveni „estetic”, frumusețea având, adeseori, în mod paradoxal, rădăcini în „urât”.
Poezia ia naștere nu numai prin inspirație („slovă de foc”), ci și prin „meșteșug” („slovă
făurită”), ea cere nu numai talent, ci și efort intens și migălos, de artizan.
Trăsături comune ale celor trei poezii găsim și sub aspect compozițional. În timp ce în
poezia argheziană ideile gravitează în jurul cuvântului cheie „carte”, secvențele din text
închegând idei specifice artei poetice, Joc secund este structurată doar pe două catrene, iau Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii are o structură antonimică.
Poezia Testament relevă un mesaj testamentar prin care ni se dezvăluie procesul
creației artistice și misiunea ideală a artei: poetul stabilește o identitate între carte și sudoarea
muncii: cartea e muncă, trudă asupra cuvintelor, pentru că numai astfel poate fi „potrivit”,
numai așa poate suna frumos, poetic. Textul este, deci, construit antitetic, prin înlănțuirea de
metafore, cuvinte, locuțiuni, expresii care se grupează în serii opuse: „grai cu-ndemnuri
pentru vite”/„cuvinte potrivite” ; „zdrențe”/„muguri și coroane”; „venin”/„miere”; „bube,
mucigaiuri, noroi”/„frumuseți și prețuri noi”, etc.
Prin cele două strofe ce concentrează câte o idee definitorie, Joc secund își câștigă
statutul de artă poetică. Poezia este, pentru Ion Barbu, un „joc secund”, mai pur, adică,
2
imaginea oglindită, reflectată, purificată a realității. Nadirul devine simbol al artei, al
perfecțiunii pe care vrea să o atingă poetul, transfigurând imaginea realității. Și dacă lumea
reală aparține planului obiectiv, poezia și arta stau, deci, sub semnul nadirului, în reflectare.
De aici, deducem rolul poetului care va transpune imaginea reflectată a realității, în conștiința
sa, prin intermediul melodiei cuvintelor „harfe răsfirate” (ce încifrează mesajul, precum
marea, care își ascunde cântecul).
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii apare ca fiind o poezie-confesiune, în care
Lucian Blaga scrie despre atitudinea proprie față de tainele universale, optând nu pentru
cunoașterea lor pe cale rațională, ci pentru potențarea lor, prin contemplație poetică. Și, astfel,
pătrundem substratul filosofic al poeziei, care se încheagă pe baza celor două planuri opuse:
cel concret și cel abstract. Aceste două planuri sunt explicate prin diferite metafore și cuvinte
aflate, permanent, în opoziție: „eu”-„alții”; „lumina mea”-„lumina altora”; „corola de minuni
a lumii”-„flori, ochi, buze ori morminte”. După cum am mai amintit, așadar, poezia se
structurează pe aceste două planuri: primul, aflat sub semnul „luminii” poetului (gândirea
poetică) și, cel de-al doilea, aflat sub semnul „luminii” altora (gândirea logică). De altfel,
poezia însăși, sub aspect formal, este construită din cele două fraze ce definesc, practic, cele
două planuri despre care am amintit, anterior. Ultimele două versuri au rolul unei concluzii
finale, desemnând atitudinea de iubire a poetului, în încercarea de a proteja „corola de minuni
a lumii”.
Toate cele trei poezii filosofice își concentrează mesajul pe baza unor diferite motive
și simboluri ale căror semnificații sunt, oarecum, dificil de interpretat, la o primă lectură. Și
dacă, în poezia Testament, legătura între generații se face prin adresări directe, de tipul:
„fiule”, „te voi lăsa” și arhaisme precum „hrisov”, „sarici”, „oseminte”, „bătrânii” luând
naștere, astfel, „cuvinte potrivite” ce au, deci, ca sursă cuvintele uzuale „venin”, „miere”,
„muguri”, „icoane”, „coroane”, „bube”, „mucegaiuri”, dacă talentul și inspirația reușesc să
dea naștere „cărții”, făcându-se, astfel, mutația, din planul material, în cel spiritual,
descoperim, în final, că arta nu presupune doar talent, imaginație, ci și meșteșug, trudă.
Deopotrivă, Ion Barbu, în Joc secund, reușește să îmbine simboluri cu semnificație
geometrică: „ceasul”, „oglinda” (care trimit la forma „cercului”, la perfecțiune), simboluri
matematice: „grupurile apei”, „joc secund”, „însumare”, dar și simboluri precum: „nadirul”,
„harfa” etc. Toate acestea, pentru a-și exprima dorința de a atinge perfecțiunea, prin
contemplarea unei poezii ce va reprezenta o oglindă a realității, rolul poetului fiind, astfel,
acela de a transpune această realitate, prin intermediul melodiei cuvintelor.
În poezia blagiană, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, simbolurile devin:
„corola de minuni a lumii”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, toate acestea desemnând
particularități simbolice ale misterelor universale: frumosul, cunoașterea, iubirea, trecerea,
moartea. Simbolul central rămâne, în orice caz, simbolul luminii, metaforă a cunoașterii,
„lumina mea” definind cunoașterea de tip luciferic, poetic, care sporește misterul, adâncind
fiorul poetic, iar „lumina altora”, cunoașterea de tip paradisiac, cunoașterea logică, rațională
care, vrând să lămurească misterul, îl distruge.
Sub aspectul versificației, Testament este, de fapt, un „joc de cuvinte” realizat prin
rimă rară, prin aforisme, un joc în care metaforele, cuvintele, locuțiunile și expresiile se
grupează în serii opuse, tehnică artistică esențială pentru definirea viziunii poetice a lui
Arghezi. Poezia barbiană atrage atenția prin acumularea de simboluri încifrate, prin
vocabularul neologic, prin sintaxa poetică bazată pe inversiuni ale topicii, anacoluturi,
simboluri matematice. Așadar, Joc secund impresionează prin sonoritatea impecabilă și prin
interesul pe care Barbu îl manifestă în construirea poeziei orfice. Poezia blagiană are impact
3
asupra cititorului și prin aspectul liber al versificației. Este o poezie astrofică având, deci, o
structură monobloc (se reduce la două fraze), realizată pe baza tehnicii ingambamentului și a
enumerației, prin juxtapunere. Există, aici, un ritm interior, datorită alternanței de versuri
lungi și scurte, care definesc atitudinea eului poetic față de misterele Universului sau definesc
cunoașterea, ca motiv central al poeziei.
În concluzie, cele trei poezii sunt arte poetice: fie prin stabilirea unei legături între
generații, limbaj popular, estetica urâtului, revolta care se transformă în creație, talentul și
inspirația care dau sens creației, fie prin ideea că arta este un joc secund, mai pur, iar rolul
poetului este acela de a transfigura imaginea realității, fie prin faptul că poezia devine o
confesiune a poetului, despre propria atitudine față de tainele universale.