TESTAMENT

DE TUDOR ARGHEZI

Această creație lirică este o artă poetică modernă, un text programatic și inovator pentru
începutul secolului XX. Poezia deschide primul volum de versuri arghezian, intitulat ,,Cuvinte
potrivite”, apărut în 1927.

,,Testament” este o artă poetică modernă, în care sunt prezente idei privind dimensiunile
estetice, etice și sociale ale creației. Opera dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume și viață a poetului, despre menirea lui în univers și despre misiunea artei
sale, într-un limbaj literar particular.

Poezia aparține direcției moderniste pentru că impune forme noi în planul creației
artistice, produce adâncirea lirismului și ambiguitatea limbajului particular, construiește metafore
șocante prin care elementele urâtului se transformă în frumos.

Arta poetică ,,Testament” ilustrează unitatea de concepție și de viziune a lui Arghezi

asupra existenței. În opinia autorului, poetul e un creator orgolios, dublu determinat: ,,Două forțe
paralele, de o parte pământul, principiu al germinației eterne, de alta cuvântul, semn al revelației
în spirit, se caută reciproc, se stimulează, se întrepătrund, se întregesc, traducând trecerea de la
fire la ființă, făcând ca << slova de foc >>, emanație a Terrei, să se împletească cu << slova
făurită >> a demiurgului.” (Constantin Ciopraga, ,,Personalitatea literaturii române”). El
deschide relația paternă cu un cititor abstract, pentru care aduce un mesaj, trecând prin generații
succesive. Este un ,,poeta faber”, un făuritor, ,,șlefuitor de cuvinte”, care filtrează trăirile
neamului prin propria sa conștiință. Arghezi consideră că orice aspect al realității, indiferent că e
frumos sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic, situându-se astfel pe o poziție
a modernității.

Titlul este o metaforă care ilustrează conceptual vizat. Acesta se află în strânsă legătură
cu tema pe care o sugerează și cu universal de idei prezentat. În sens denotative, ,,testament”
numește un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite
după moarte, mai ales în legătură cu transmiterea averii sale. În sens conotativ, metafora din titlu
ilustrează ideea de moștenire literară, un act oficial adresat urmașilor, fie ei cititori sau scriitori.

Tema poeziei o reprezintă creația, poetul având rolul de a echilibra tensiunile

dintre ,,slova de foc” și ,,slova făurită”. Poezia - carte e o treaptă spre cunoaștere, un hrisov ,,al
robilor cu saricile pline” filtrate prin ființa poetului.

Motivul central al textului este cel al cărții, care simbolizează ideea de cunoaștere, de
legătură spirituală între generații. Cuvântul ,,carte” are o bogată serie sinonimică în
text: ,,testament”, ,,hrisov”, ,,cuvinte potrivite”.
 Incipitul introduce cititorul direct în problematica poeziei, prin referire la atitudinea
poetului față de creație și față de lume și la sensul pe care el îl dă cărții, singura sa avere fiind de
natură spirituală. Incipitul este conceput sub forma unei adresări directe a eului liric către un fiu
spiritual, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată și un mentor. Motivul morții
identificat în incipit accentuează ideea că atât creatorul, cât și urmașii săi sunt răspunzători
pentru păstrarea valorilor coținute în carte.

Compozițional, poezia e structurată în cinci strofe, alcătuite dintr-un număr inegal de

versuri. Acestea se grupează în trei secvențe poetice. Prima secvență este alcătuită din primele
două strofe, sugerând nexul (legătura) dintre poet și cititori; a doua secvență, formată din
următoarele două strofe, ilustrează rolul etic, estetic și social al poeziei, iar ultima secvență,
constituită din ultima strofă, reflectă lupta poetului cu lexicul. Metafora ,,carte” are un rol
esențial în organizarea materialului poetic, fiind un element de recurență (care se repetă).

Prima strofă conține monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract, în ipostaza
unui fiu spiritual: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”,
exprimând ideea că poetul își lasă averea urmașilor ,,stăpâni”. Autorul concret e ,,un nume
adunat pe-o carte”, ceea ce sugerează asumarea destinului poetic. În strofa a doua, cartea este
treapta spre cunoaștere necesară tinerilor spre a-și descoperi propria identitate: ,,Ea e hrisovul
vostru cel dintâi”.

În strofa a treia se construiește ideea că lumea materială se transformă în dimensiune

spirituală prin intermediul poetului. Cheia semnificațiilor strofei se află în versurile ,,Ca să
schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n călimară”, aceasta exprimând ideea
transformării muncii fizice în instrumente ale muncii intelectuale. Se dezvoltă câmpurile
semantice ale trudei și ale cărții ca elemente cheie ale artei poetice argheziene, procesul de
creație presupunând transformarea realității, prin cuvânt, într-o lume ideală din punct de vedere
artistic, proces relevat de estetica urâtului.

Strofa a patra e construită pe ideea rolului social, moralizator al artei. Poetul accentuează
suferințele poporului, le ,,grămădește” simbolic în arta sa, în timp ce ,,stăpânul joacă” rolul
țapului sacrificat pentru înălțarea cuvântului poetic. În această strofă este conturată misiunea
morală a poeziei, de a purifica trecutul și de a căpăta un caracter justițiar: ,,Biciul răbdat
se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăvește-ncet pedepsitor.”

Ultima strofă reflectă ideea că poezia se naște din tensiunea creată între har și meșteșug,
din împletirea spiritului cu materia: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se
mărită.” Prima metaforă exprimă inspirația, harul divin, iar cea de-a doua sugerează meșteșugul,
truda poetului. Tot aici este evidențat catharsisul (purificarea prin artă), prin
intermediul ,,Domniței” care ,,suferă în cartea mea.”

La nivel lexico-semantic, se observă acumularea de cuvinte nepoetice, care dobândesc

însușiri estetice, potrivit esteticii urâtului. Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea
diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme, regionalisme, cuvinte și expresii
populare, termeni religioși, neologisme.

În concluzie, atitudinea poetică, de îmbinare a ,,slovei făurite” și a ,,slovei de foc”

reprezintă esența viziunii despre lume în această poezie, în care se dezvoltă tema artei poetice.
Rolul poetului e de a da cuvintelor urâte forme și conținuturi noi, trenaformându-le în ,,versuri și
icoane” pentru a păstra legătura între generații. Pentru Argezi, poetul este un creator orgolios și
un făuritor. Poezia ,,Testament” ilustrează unitatea de concepție și de viziune a poetului asupra
creației.