1927

TESTAMENT
TUDOR ARGHEZI

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri,

Durerea după
noastra surdă şi amară moarte,
Decât un nume adunat pe singură vioară,
O grămădii pe-o o carte,
În seara răzvrătităPe care ascultând-ocarea jucat vine
De la străbunii meiStăpânul, ca până la
un ţap înjunghiat. tine,
Prin rapi şi gropi
Din bube, mucegaiuri şi noroi adânci
Suite de bătrânii mei frumuseţi şipe
Iscat-am preţuri noi. brânci
Şi care, tânăr, să Biciul răbdat
le urci
se-ntoarce te-aşteaptă
în cuvinte
Cartea mea-i, fiule,
Si izbăveste-ncet opedesitor treaptă.
Odrasla vie-a crimei tuturor.
Aşeaz-o cu credinţa ramurei obscure căpătâi.
E-ndreptăţirea
Ea e hrişovul vostru
Ieşită cel
la lumină din padure dintâi.
Al robilor cu Şi dând în vârf, săricile,
ca un ciorchin de negi pline
De osemintele vărsate-n
Rodul durerii de vecii întregi. mine.

Ca să schimbăm, acum,
Întinsă leneşă pe canapea,intâia oară
Sapa-n condei şi Domniţa suferă brazda-n
în cartea mea. calimară
Bătrânii au adunat, Slovă de foc şi printre
slovă faurită plavani,
Sudoarea muncii sutelor
Împarechiate-n cartede se mărită, ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri
Ca fierul cald îmbrăţişat pentru
în cleşte. vite
Eu am ivit cuvinte
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,potrivite
Şi leagane Făr-aurmaşilor
cunoaşte ca-n adîncul ei stăpâni.
Şi, frământate mii Zace mania bunilor
de mei. săptămâni
Le-am prefecut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreaga dulcea lui putere
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzând în piscul datoriei tale.
 Modernismul este o mişcare artistică de mare amploare care se opune tradiţiei,
normelor academice şi cuprinde influenţele simbolismului, expresionismului,
avangardismului, iar în literatura română se manifestă pe deplin în perioada interbelică,
având ca reprezentanţi pe Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Criticul şi istoricul
literar, Eugen Lovniescu, a teoretizat modernismul românesc în revista ,,Sburătorul” şi a
impus necesitatea ,,înnoirii”.
Tudor Arghezi, poet interbelic care face parte din trinitatea lirică modernistă, este
întemeietorul poeziei moderniste la noi, amintind de Charles Baudelaire prin aderarea la
estetica urâtului. El este al doilea inovator al limbajului poetic, după Mihai Eminescu, fiind
urmat mai apoi de Nichita Stănescu.
Una dintre artele poetice reprezentative pentru modernismul arghezian este creația
,,Testament” ce deschide volumul de debut ,,Cuvinte potrivite”, publicat în 1927.
O primă trăsătură specifică modernismului se observă la nivelul formei prin
opțiunea pentru o structură ce refuză limitările impuse de prozodie. Versurile nu sunt
organizate după o structură strofică regulată, fiind grupate în cinci strofe inegale, dar au o
rimă pereche, diversificată ( rimează adjectivul cu substantivul: ,,amară”-,,vioară”,
adejectiv cu pronume: ,,pline”-,,mine”, verb cu adverb:,,să înjure”-,,uşure”). Ritmul este
trohaic, iar măsura versurilor este de 10-11 silabe. Ambiguitatea specifică structurilor lirice
moderniste este obținută prin metaforism. „Cenușa morților din vatră” devine „ Dumnezeu
de piatră”, printr-un efort creator demiurgic, ce redefinește coordonatele lumii, răstălmăcind
mituri și plasând omul într-o ipostază superioară divinității. Creația sa nu este doar o
renaștere , conform arhetipului păsării phoenix, ci este o zidire, un reper, o apărare, o
legătură între ceresc și pământesc.
O altă particularitate a liricii moderniste se oglindeşte la nivel lexical prin inserarea
unor termeni din ,,estetica urâtului”,meniţi să intelectualizeze emoţia şi poezia:,, Din bube,
mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” . Categoriile negative despre care
vorbea Hugo Friedrich sunt transfigurate estetic în ,,muguri şi coroane” . Demersul artistic
sugerează ideea că sentimentele se nasc şi în faţa dimensiunii groteşti a lumii, că frumuseţea
se naşte uneori din urât sau capătă valoare abia când este raportată la aspectele respingătoare
ale lumii. Imaginarul poetic arghezian este definit astfel prin termeni inediţi, consideraţi
până atunci apoetici, iar poezia îşi are izvorul, inspiraţia în toate elementele
universului: ,,ciorchini de negi”, ,,zdrenţe”, ,,ţap înjunghiat”, ,,veninul” .Artistul are
menirea de a filtra în versurile sale răul lumii, de a-l identifica și de a-l vindeca prin forța
cuvântului, prin cântecul răscolitor pus pe strunele unei viori atemporale.
Poezia este semnificativă între artele sale poetice, prin tema abordată : viziunea
originală asupra creație definite ca o legătură inefabilă între trecut și viitor și prin asumarea
condiției de poet meșteșugar (,,poeta faber”), ce unește harul divin cu puterea lui umană.
O primă secvenţă în care se reflectă dimensiunea tematică conţine chiar sintagme ce
reprezintă titlul volumului( ,,Eu am ivit cuvinte potrivite”) și evidențiază muzicalitatea și
capacitatea lor de a transmite mesajul adecvat, meritul poetului de a declanșa miracolul
creației. Nicolae Balotă în volumul ,,Opera lui Tudor Arghezi” atenționează asupra rolului
suprem pe care îl au cuvintele (arta) de a mântui. Poetul se raportează permanent la înaintașii
săi, având conștiința identității colective, a unui trecut plin de jertfe și de chin. Osemintele
vărsate în sine sunt elementele identitare palpabile care îl determină să redea povestea
trecutului și glasul aspru, plin de suspine al strămoșilor săi. Ideea poetică a metamorfozelor
cuvintelor este redată de verbele ,,am ivit (cuvinte potrivite)’’, ,,am prefăcut’’, am
preschimbat’’, ,,am făcut’’, toate sugestive pentru actul de creație. Pentru Tudor Arghezi,
procesul de creație este îndelung și dificil( cuvintele sunt frământate ), presupunând selecție,
asociere, armonizare și resemantizare a Logosului : ,,Ca să schimbăm, acum, întâia
oară/Sapa-n condei şi brazda-n călimară/(...) Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am
ivit cuvinte potrivite/Şi leagăne urmaşilor stăpâni’’.
O altă secvență ce redă tema surprinde o legătură specială între creator și cititor,
anticipață din titlu.Poetul se simte ca un tată responsabil, protector, iar dialogul imaginar tată
– fiu dezvăluie legătura foarte strânsă dintre generații și sentimentul datoriei de a continua la
un nivel superior efortul creator al înaintașilor. Metafora nominală ,,in praesentia”: ,, Cartea
mea-i, fiule, o treaptă.” sugerează forța artei de a deschide noi orizonturi de cunoaștere, de a
facilita ascensiuni, de a lega un nivel al evoluției umane de altul, superior. Cartea devine o
sublimare, o sinteză a revoltei, a urii, a umilinței și a trudei strămoșilor, dar și o forță
vindecătoare(„Și izbăvește-ncet, pedepsitor”), conciliantă.
Pentru Tudor Arghezi poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin, cât și rodul
efortului creator, al meșteșugului: ,,Slova de foc şi slova faurită/Împărechiate-n carte se
mărită’’. Cele două metafore revelatorii sugerează sinteza inspirației și a trudei creatoare pe
care se bazează poezia. Relația autor – operă – cititor, redată în finalul poeziei, accentuează
finalitatea formativă, socială, estetică și terapeutică a artei: ,,Robul a scris-o, Domnul o
citeşte’’/,,Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei’’/,,Zace mânia bunilor mei.’’
Incipitul este solemn, de tip ,,ex abrupto” ,, Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/
Decât un nume adunat pe o carte” și demonstrează caracterul subiectiv al lirismului.
Versurile alcătuiesc un monolog adresat cititorului, cu caracter generalizator. Eul liric apare
în mai multe ipostaze, ,,eu” (tatăl spiritual, poetul), ,,tu”( ,,fiul”, cititorul, urmașii), iar la
finalul poeziei în antiteza ,,Robul-Domnul”. Direcționarea discursului liric este obținută prin
utilizarea verbelor la persoana a II-a: ,,să... urci” , formelor pronominale ,,vostru ”, a
vocativului ,,fiule”, a imperativului ,,așeaz-o” .
Titlul este o metaforă ce anticipează mesajul artistic al versurilor în care este redată
concepția despre artă, despre lume și viață (,,Weltanschauung”). Testamentul poetic este
tulburător, pentru că tezaurul unui artist este dăruit receptorilor săi pentru a le trezi conștiința
apartenenței la un popor, pentru a prețui ceea ce au primit.
Poetul lucrează asupra verbului și contra lui, cu migala veșnicului debutant, așa cum
mărturisea. Trece de la perfectul compus care definește actul creator încheiat, asumat, la
etape ale scrierii, dinamice, de efervescență, de căutare, surprinse de perfectul
simplu( „grămădii”) care poate reda sentimentele celui care scrie și resimte acut demersul
său. În final ajunge la acel prezent etern care înscrie poezia într-un timp continuu, al artei :
„suferă”, „zace”.
Arta poetică argheziană ,,Testament’’ redă condiția creatorului de ,,rob’’ al cuvintelor,
de meșteșugar inspirat care dă creației valoare de testament spiritual transmis cu
responsabilitate iubitorilor de frumos artistic. Tudor Arghezi conferă poeziei, artei în general,
valoare socială, formativă, estetică, promovând un nou concept de poezie bazat pe forța
taumaturgică a Logosului. Fără îndoială, poemul ,,Testament’’ rămâne profesiunea de
credință a unui poet interbelic fascinat de experiențele gnoseologice ce definesc drumul
dintre cele două increaturi.