Sunteți pe pagina 1din 2

Stéphane Mallarmé

Salut Şi poate aceste pînze, ademenind furtuni,


Sînt dintre cele-mpinse de vînturi în genuni,
Nimic, această spumă. doar Lentă-aripă pasageră
Nici ţărm mănos, nici pînze – pierduţi, pierduţi cu toţii…
Numind în vers virgin o cupă Evantaiul dacă el
Dar, inimă, ascultă cum cîntă mateloţii!
Sirenele, precum în trupă Printre care-n spate speră
Invers atîtea-n zări dispar. (trad. Ştefan Aug. Doinaş) A-ţi luci vreun clar fidel
O, feluriţi prieteni, iar Sfînta De oglindă (unde-ndată
Plutim, dar eu acum la pupă, Izgonită fir cu fir
La o fereastră tăinuind
Voi prora-n fasturi ce se-astupă O cenuşă se arată
Santalul vechi dintr-o violă
De ierni şi fulgere-n cleştar. Doar tristeţea să-i respir)
Ce pierde aur fără jind
Frumoasă o beţie cheamă Cîndva cu flaut ori mandolă Astfel el întruna-ţi fie
Chiar în tangaj lipsit de teamă Între mîini cu hărnicie.
E Sfînta palidă acum
Înalt să duc acest salut
O carte veche arătînd La mormîntul lui Edgar Poe
Singurătăţi, recifuri, astre Din care Imnuri curg precum
Egal ca-n Sine timpul îl schimbă la sfîrşit.
La mult puţin cît a făcut Cîndva la slujbă azi în gînd
Că moartea aprinsese prin vocea lui un far,
Albită grija pînzei noastre.
La geamul de chivot atins Poetul redeşteaptă cu spada goală iar
Briză marină Cu harfa ce un înger pune Înspăimîntatu-i secol ce nu a bănuit.
Din zbor de seară-al său întins
Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe toate. Ei, hidră care-un înger cîndva a auzit
Sub deget delicat pe strune
Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate Un sens mai pur la vorbe de trib dînd temerar
De ceruri şi de spume necunoscute-n vînt! Alunecînd, fără santal Prea-nalt, sorbit din valul dezonorant şi-amar
Nimic, nici parcul palid în ochiul meu răsfrînt Şi fără carte, parcă ieri – Vreun farmec, negru-amestec, au proclamat smintit.
Nu-mi va reţine pieptul muiat în valuri grele, Pe-acest penaj instrumental
A cerului şi-a humei mînie, nouă fief!
O, nopţi, nici limpezimea pustie-a lămpii mele O muzicantă de tăceri.
De nu-l sculptăm cu mintea un basorelief
Pe foaia ocrotită de albul ei păgîn,
Evantai Podoabă la mormîntul lui Poe strălucitor,
Nici tînăra femeie cu pruncul mic la sîn.
Ah, vreau să plec! Tu, navă, ridică-n balansare (al Doamnei Mallarmé) Bloc calm căzut odată dintr-un dezastr-obscur,
Ancora spre limanuri exotice cu soare! Măcar un semn să pună granitul cînd în jur
Cu drept limbă doar o boare
Zbor negru Blasfemia se vrea spre viitor.
Un vechi Plictis, ce-n crude speranţe se destramă. Pîlpîind spre cer gingaş
Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă! Viitorul vers să zboare
Stă din preţios lăcaş
Briză marină O, nopți! nici claritatea pustie-a lămpii mele Lui Poe să-mpodobească mormîntul orbitor
Peste hîrtia goală avîndu-și albul pază,
Carnea e tristă, vai! și-am citit cărțile toate. Calm bloc dintr-un dezastru surpat aici din zare
Nici tînăra femeie ce pruncu-și alăptează.
Să fug! un alt loc! Păsările par îmbătate Măcar granitu-acesta hotar de-apururi suie
Eu voi plec! O, navă ce-ți legeni arborada,
Între azur și spuma la care nu duc știri! La negrii uli ai Urii stîrniți în viitor.
Sus ancora, s-alegem pe-un țărm exotic rada!
Nimic, nici vechi grădini reflectate de priviri
(trad. Ștefan Aug. Doinaș)
Nu va reține inima azi ce-n mări se-afundă Un vechi Plictis, sub norul speranțelor prea triste,
O nopți! nici limpezime pustie lampa scundă Mai crede-n fluturarea supremă de batiste! Mormîntul lui Edgar Poe
Pe visul foii albe de alburi apărat Și poate-aceste vele, chemînd semeț furtuna,
Cum în sfîrșit vecia-n El însuși îl preschimbă,
Nici tînăra femeie c-un prunc de alăptat. În naufragii negre pieri-vor pîn-la una:
Poetu-și răscolește cu-ai spadei ochi fierbinți
Pleca-voi! Balansîndu-ți catarge și etravă Fără catarg, nici zare spre care să înoți…
Înspăimnîntatul secol ce și-a ieșit din minți,
Pentr-un tărîm exotic ancora sus, deci, navă! Dar, inimă, ascultă cîntări de mateloți!
Aflînd tîrziu că moartea-n bizaru-i glase se-înnimbă!
Un greu Plictis, prin crude speranțe abătut,
(trad. C. D. Zeletin)
Mai crede-n fluturarea batistelor pierdut! Ei, ca o hidră-abjectă săltînd cînd sacra limbă
Și, poate, arborada, chemînd furtuni să vină, Mormîntul lui Edgar Poe Primea de la arhanghel un sens mai pur în ginți,
E dintre-acele pe care-un vînt în hău le-nclină Numiră-înalta vrajă băută din părinți,
Cum limpede-n El însuși eternitatea-l schimbă,
Pierdute, fără-ostroave, fără nici un catarg… Ce-onoarea într-o neagră batjocură o schimbă.
Poetul întețește cu vîrful spadei mut
Ci, inimă, ascultă cînt de matrozi prin larg!
Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut Țărînei și tăriei vrăjmași, o, plîngeri, o!
(trad. Aurel Rău) Că moartea triumfase-n această rară limbă! Dacă ideea noastră nu va sculpta lui Poe
În basoreliefuri o criptă sclipitoare,
Briză marină Ei, josnic salt de hidră-auzind cîndva cum plimbă
Un înger graiul hoardei spre-un sens mai pur, pierdut, Calm fiu al unor tulburi dezastre, meteor,
Vai! Carnea este tristă și cărțile citite.
Strigînd învinuiră amestecul vîndut Măcar să pui de-a pururi cu piatra ta hotare
Să fug, să fug departe! Simt păsări amețite
Vrăjitorește unei licori cu faimă strîmbă. Cernitelor blesteme zburînd prin viitor!
De-a se afla-ntre boltă și-o veșnic nouă spumă!
Nimic, nici parcuri triste în ochi răsfrînte nu mă Pămîntului și bolții ostili, o acuzare! (trad. C. D. Zeletin)
Opresc să-mi scald ființa în mările acele, Dacă ideea noastră n-o dăltuie statuie

S-ar putea să vă placă și