Stéphane Mallarmé

Salut Şi poate aceste pînze, ademenind furtuni,

Sînt dintre cele-mpinse de vînturi în genuni,
Nimic, această spumă. doar Lentă-aripă pasageră
Nici ţărm mănos, nici pînze – pierduţi, pierduţi cu toţii…
Numind în vers virgin o cupă Evantaiul dacă el
Dar, inimă, ascultă cum cîntă mateloţii!
Sirenele, precum în trupă Printre care-n spate speră
Invers atîtea-n zări dispar. (trad. Ştefan Aug. Doinaş) A-ţi luci vreun clar fidel
O, feluriţi prieteni, iar Sfînta De oglindă (unde-ndată
Plutim, dar eu acum la pupă, Izgonită fir cu fir
La o fereastră tăinuind
Voi prora-n fasturi ce se-astupă O cenuşă se arată
Santalul vechi dintr-o violă
De ierni şi fulgere-n cleştar. Doar tristeţea să-i respir)
Ce pierde aur fără jind
Frumoasă o beţie cheamă Cîndva cu flaut ori mandolă Astfel el întruna-ţi fie
Chiar în tangaj lipsit de teamă Între mîini cu hărnicie.
E Sfînta palidă acum
Înalt să duc acest salut
O carte veche arătînd La mormîntul lui Edgar Poe
Singurătăţi, recifuri, astre Din care Imnuri curg precum
Egal ca-n Sine timpul îl schimbă la sfîrşit.
La mult puţin cît a făcut Cîndva la slujbă azi în gînd
Că moartea aprinsese prin vocea lui un far,
Albită grija pînzei noastre.
La geamul de chivot atins Poetul redeşteaptă cu spada goală iar
Briză marină Cu harfa ce un înger pune Înspăimîntatu-i secol ce nu a bănuit.
Din zbor de seară-al său întins
Vai! carnea-i tristă, cărţile – le-am citit, pe toate. Ei, hidră care-un înger cîndva a auzit
Sub deget delicat pe strune
Să fug de-aici! Departe! Simt păsări îmbătate Un sens mai pur la vorbe de trib dînd temerar
De ceruri şi de spume necunoscute-n vînt! Alunecînd, fără santal Prea-nalt, sorbit din valul dezonorant şi-amar
Nimic, nici parcul palid în ochiul meu răsfrînt Şi fără carte, parcă ieri – Vreun farmec, negru-amestec, au proclamat smintit.
Nu-mi va reţine pieptul muiat în valuri grele, Pe-acest penaj instrumental
A cerului şi-a humei mînie, nouă fief!
O, nopţi, nici limpezimea pustie-a lămpii mele O muzicantă de tăceri.
De nu-l sculptăm cu mintea un basorelief
Pe foaia ocrotită de albul ei păgîn,
Evantai Podoabă la mormîntul lui Poe strălucitor,
Nici tînăra femeie cu pruncul mic la sîn.
Ah, vreau să plec! Tu, navă, ridică-n balansare (al Doamnei Mallarmé) Bloc calm căzut odată dintr-un dezastr-obscur,
Ancora spre limanuri exotice cu soare! Măcar un semn să pună granitul cînd în jur
Cu drept limbă doar o boare
Zbor negru Blasfemia se vrea spre viitor.
Un vechi Plictis, ce-n crude speranţe se destramă. Pîlpîind spre cer gingaş
Mai crede-n fluturarea din urmă de năframă! Viitorul vers să zboare
Stă din preţios lăcaş
 Briză marină
Carnea e tristă, vai! și-am citit cărțile toate.
Să fug! un alt loc! Păsările par îmbătate
Între azur și spuma la care nu duc știri!
Nimic, nici vechi grădini reflectate de priviri
Nu va reține inima azi ce-n mări se-afundă
O nopți! nici limpezime pustie lampa scundă
Pe visul foii albe de alburi apărat
Nici tînăra femeie c-un prunc de alăptat.
Pleca-voi! Balansîndu-ți catarge și etravă
Pentr-un tărîm exotic ancora sus, deci, navă!
Un greu Plictis, prin crude speranțe abătut,
Mai crede-n fluturarea batistelor pierdut!
Și, poate, arborada, chemînd furtuni să vină,
E dintre-acele pe care-un vînt în hău le-nclină
Pierdute, fără-ostroave, fără nici un catarg…
Ci, inimă, ascultă cînt de matrozi prin larg!
(trad. Aurel Rău)
Briză marină
Vai! Carnea este tristă și cărțile citite.
Să fug, să fug departe! Simt păsări amețite
De-a se afla-ntre boltă și-o veșnic nouă spumă!
Nimic, nici parcuri triste în ochi răsfrînte nu mă
Opresc să-mi scald ființa în mările acele,
O, nopți! nici claritatea pustie-a lămpii mele
Peste hîrtia goală avîndu-și albul pază,
Nici tînăra femeie ce pruncu-și alăptează.
Eu voi plec! O, navă ce-ți legeni arborada,
Sus ancora, s-alegem pe-un țărm exotic rada!
Un vechi Plictis, sub norul speranțelor prea triste,
Mai crede-n fluturarea supremă de batiste!
Și poate-aceste vele, chemînd semeț furtuna,
În naufragii negre pieri-vor pîn-la una:
Fără catarg, nici zare spre care să înoți…
Dar, inimă, ascultă cîntări de mateloți!
(trad. C. D. Zeletin)
Mormîntul lui Edgar Poe
Cum limpede-n El însuși eternitatea-l schimbă,
Poetul întețește cu vîrful spadei mut
Secolul său în spaima de-a nu fi cunoscut
Că moartea triumfase-n această rară limbă!
Ei, josnic salt de hidră-auzind cîndva cum plimbă
Un înger graiul hoardei spre-un sens mai pur, pierdut,
Strigînd învinuiră amestecul vîndut
Vrăjitorește unei licori cu faimă strîmbă.
Pămîntului și bolții ostili, o acuzare!
Dacă ideea noastră n-o dăltuie statuie
Lui Poe să-mpodobească mormîntul orbitor
Calm bloc dintr-un dezastru surpat aici din zare
Măcar granitu-acesta hotar de-apururi suie
La negrii uli ai Urii stîrniți în viitor.
(trad. Ștefan Aug. Doinaș)
Mormîntul lui Edgar Poe
Cum în sfîrșit vecia-n El însuși îl preschimbă,
Poetu-și răscolește cu-ai spadei ochi fierbinți
Înspăimnîntatul secol ce și-a ieșit din minți,
Aflînd tîrziu că moartea-n bizaru-i glase se-înnimbă!
Ei, ca o hidră-abjectă săltînd cînd sacra limbă
Primea de la arhanghel un sens mai pur în ginți,
Numiră-înalta vrajă băută din părinți,
Ce-onoarea într-o neagră batjocură o schimbă.
Țărînei și tăriei vrăjmași, o, plîngeri, o!
Dacă ideea noastră nu va sculpta lui Poe
În basoreliefuri o criptă sclipitoare,
Calm fiu al unor tulburi dezastre, meteor,
Măcar să pui de-a pururi cu piatra ta hotare
Cernitelor blesteme zburînd prin viitor!
(trad. C. D. Zeletin)