Ovidiu Nimigean

șterge amăgiri de nimburi și dă șirelor urmare!)

5. [stă pe taburet] Gugulwulf
Pe calorifer motanul curge printre elemenți,
“– Tu ești Mircea Cărtărescu? Numai ochii, de sub mușchiul blănii lui, privesc atenți,
nimigean ovidiu – Da, domnule. Și strecoară împrejurul prin îngusta lor pupilă
stă pe taburet – Spune-i c-am venit eu.” Strînsă, ageră, curată ca un pubis de nubilă.
în garsonieră. La un semn un colț de altul legînd bot de cozi se leagă
Nara fină îi tresare-adulmecînd șoricăraia
el este poet Care, fără nici o jenă, a-mpînzit de-acum odaia
Și în chițcăit războinic trece șoricimea-ntreagă,
Și s-a cățărat pe teancul cărților ce mi le rod:
nimigean ovidiu Șoareci mari cu țepi în barbă, pui golași și șoricioaie
Ici se-nfruptă ca din brînză dintr-al grecilor rapsod
printre farfurii Vin de îngriesc covorul și se-agită în odaie.
Și-o zbughesc cînd dau cu botul în războiul lor cu broaște,
Gugulwulf, motanul casei, gras de-atîta somn și lene,
încă nespălate Dar se-ntorc, căci apa filei nu mai poate să-i împroaște;
Cu mustățile stufoase atîrnînd ca niște pene,
scrie poezii Îi privește filosorfic, meditînd cu detașase
Colo-apucă și-apoi lasă, chițcăind în chip și fel,
Tălmăcirea Eneidei, semnată de Ionel,
nimigean ovidiu La destinul crud, în vreme, -al rozătoarelor popoare,
Fac din Platon harcea-parcea, mestecînd ideea pură,
sub strecurătoare Ce – de Domnul blestemate? – dinții-ntr-una le tot crește,
Care-n fulgi de celuloză li s-a scămoșat pe gură…
vieții-n vers îi pune-o Încît trebui ca să roadă pînă cînd li se acrește.
Doar din Nopțile attice cozile atîrnă moi:
Nu sînt ele vinovate, bietele, ci soarta crudă
ultimă-ntrebare Ceia-ncalte adormit-au. Însă alții curg puhoi,
Fără vreun motiv temeinic le muncește și le-asudă,
O cascadă de blănițe, ochi lucioși și dinți ca spuma,
nimigean ovidiu Relevînd absurdul vieții care spre neant te poartă
Speriați de o copertă-a unui tom: Paideuma.
lîngă frigider Pîn’ajungi un șoarec schilav, pînă, vai, o mîță moartă…
Vreo cîțiva pornit-au, iată, iama prin dicționare,
cu-al său vers destramă Astfel se gîndea motanul Gugulwulf torcînd în sine
Ojegovu-i ferfeniță, ca și Longman, mi se pare,
Cu un uruit molatec ca știubeiul de albine
văluri de mister Din Larousse, din Șăineanu și din DEX, fără de frică,
– Al Universului – ce, altfel pesnea sferelor îi zice:
Ca din copci, triumfătoare, capetele își ridică…
nimigean ovidiu Auzind-o ești, deodată, mult ușure și ferice!
O, Eschil și-Aristofane, Plaute, și tu, Seneca,
c’un motan pe umăr (Dar, se-ntreabă scriitorul, Gugulwulf torcea sau har
O, voi prieteni cu mari nume, ce-mi cinstiți biblioteca,
deapănă în minte De adîncă-nțelepciune, revărsat fără habar
De v-aș fi citit în viața-mi precum șoarecii vă fură
ere fără număr În motani cînd fără veste ei încep încet a toarce
Mi-aș fi potolit și foamea și și foamea de cultură!…
– Timpul bez nacial și fine, firul hărăzit de Parce?
Astăzi nu mai chem pe nimeni, nici măcar pe Rapaport.
nimigean ovidiu – Începuse iar lucrarea-i în umilul dobitoc,
Șoarecii îmi rod sub coaste. Ați ghicit: de mult sînt mort.
stă pe taburet De îl ascultai ca glasul unui blînd sveștenoinoc?
Stau în scaun ca în Psycho mama unui psihopat
în garsonieră. Este El? Deodată casa – mică, -i drept – îmi pare plină
Și cu o străină mînă versuri la mașină bat.
el este poet De-un motan, torsul al cărui se preface în lumină,
Numai Gugulwulf, motanul, de pe elemenți îi paște,
Încît stau pierdut în zîmbet lîngă șoarecii pierduți?…
Deși pare tînt și moale, neînstare nici să caște,
Suflete al meu, ia seama, suflete al meu, să nu-ți
Darmite să se avînte și să urle ca o fiară,
Risipești puținătatea cînd auzi cum murii casii,
Să își taie-n ei cărare și să mi ți-i prindă-n gheară
Cărți, gîngănii, șoricimea îți șoptescu-ți Ta twam si…
Cîte șapte-opt odată, sugușîndu-i de grumaz
Tu întoarce-te în tine cu mai multă necruțare,
Și-aruncîndu-i în înalturi, pentru motănosul haz,
Pe cînd, curentați de spaimă, ceilalți să se buluce
Spre-a lor găuri și să curgă ca și apa prin uluce,
Dispărînd jos, în subsolul blocului și minții mele,
În adîncuri abisale, unde nu lucește stele,
Doar ochi hîzi de lighioane, pești fosforescenți, bureți
și mereu umede bale de moluște pe pereți,
Ca și cum, în negre-adîncuri, peste care-am zidit case,
Le-ar fi plîns un zeu al morții ca mari lacrime vîscoase,
Zeu al morții veșnic jilav, zeu al morții veșnic rece,
Care-n somn, la miezul nopții, mîna peste frunte-ți trece
Și-ți acoperă o clipă – ca un veac de veacuri – fața,
De te scaldă fără veste o sudoare precum gheața,
O sudoare-atît de rece, încît biata Coca-Cola
Pare-o zoaie căldicică, amintindu-ți de Frucola…
Deci opresc digresiunea. Am ajuns la [Andreea] deciu dară.
Unde voi găsi cuvîntul ca să-nchei astă gargară
Ce făcut-o-am să sune din cozi sure de chițcan
Și din torsul epifanic al mărețului motan
Gugulwulf, ce le pîndește tolănit?
Din largul zării
Își trimite răsuflarea noaptea neagră a-nserării.
Rămîneți dară cu bine. Punct. Adio. Terminat.
Numai două lucruri, golul și-al meu eu stigmatizat,
Față-n față se contemplă, se pătrund și se absorb.
Peste-adîncuri fără nume zboar-un alb și-un negru corb.
euphorion
(preferabil a se recita
cu accent unguresc)
ku ó plekecsüne
me rétrág din szcéne
dupe mine úmbra Sibile, acesta rostește lin: “Copile, este în zadar! Morții
kúrzsye ká o tréne nu învie!”
pine kind dödáte Însemnări în proză (II)
sze deszprinde si
gol szúb réfléktóare
Intrată prin oglindă într-un azur mîntuit sau tăind pe
incsep á plutyi
înecarea cirezilor agreste un joc secund în grupurile
pine kind dödáte apei, mai pur, această calmă creastă își are adîncul
ársz tot dé lumyina dedus din ceas. Este vorba de un nadir latent. Se poate
trúpu-nczépeneste spune că poetul ridică însumarea de harfe resfirate, pe
kú un buf pe byina care în zbor invers le-ai pierde, și istovește un cîntec,
ascuns precum al mării cînd, sub clopotele ei verzi, își
ám remász un ábur
plimbă meduzele.
fin in déztremáre
pine kind dödáte Însemnări în proză (V)
ábúrúl diszpáre
in etérnitáte Dragă frate, îngăduie-mi, înainte de a încheia, să-ți
de-ákum voi treyi fac un nou îndemn la lectură! Te-ai convins și tu: orice
bukuria púra carte ți se pare o boală învinsă. Nu fi ipocrit,
dé á nu mái fyi recunoaște! Deși cel care ți-a vorbit e, poate, în pămînt,
în vînt, în apă sau – cine știe? – mai departe. Nicăieri.
Însemnări în proză (I)
Iată, cu ultima foaie săvîrșesc un gest aproape ritualic,
închid porțile și trag cheile, mă autoexilez într-un
Viața falnicei Veneții s-a stins. Nu se aud cîntări, spațiu greu determinabil, undeva jos ori undeva sus.
nu se văd lumini de baluri. Luna pătrunde pe scări de Te vei întreba, stingînd lumînările, unde s-a dus
marmură, prin portaluri vechi, înălbind pereții. În taina trăită? Ți-a mai rămas în urechi vreun cuvînt?
floarea tinereții mereu, Okeanos se plînge pe canale și Poezia mea a fost nălucire, dar o nălucire vie: un basm
izbește, sunînd din valuri, în zidurile vechi. El i-ar da al sîngelui. Întoarce-ți de la el, în întunericul odăii,
miresei dulci suflarea vieții sale. sufletul către perete, ca și cum, împăcat, te-ai pregăti
să mori. Nu va fi moartea. Întoarce-ți către apus
În cetate este o tăcere ca în țintirim. San Marc,
rămas preot din ale vechimii zile, bate sinistru miezul lacrima, ca un semn al bolii ispășite. Noapte bună!
nopții. În clipe cadențate, cu glas adînc, cu graiul de
2

“Trebuiau să poarte un nume”
Caragiale n-a existat. A existat numai o țară frumoasă și tristă în care mai
toți oamenii erau condamnați la crâșmă pe viață. Cu halbe de bere legate la-
ncheietura mâinii în lanțuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A
existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creșteau gheare și gâturi de găină
și mai ales picioare și capete de porci. Dar femeile acelui loc își îmbiau
degeaba bărbații să guste din ele. Căci oricât au mușcat ei de pofticioși n-au
reușit să cadă din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită “Miorița”, care sintetiza
spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l
omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea și-o mioară
năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult și cu care vorbea și se-nțelegea de
minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Și toată lumea din
acea țară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea
stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-și spună-n față adevărul
adevărat. Și anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali
și le-a spus: “Mangafaua mea, cel mai sacru amor m-a tradus cu o mândră
Cristian Popescu
crăiasă, cu a lumii mireasă. Sunt singură și ambetată, de trei zile-ncoace
iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniți
să-i tragem un chef.”
Nu. Caragiale n-a existat. Au existat niște cimitire desfundate, săpate cu
buldozerul. Ca să vină copilașii de clasa-ntâi să scrijelească cu un cuțitaș pe
toate țestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morții noștri cei
dintâi, ăi mai prima din toți, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Și-a mai existat un băiețel de vreo 6-7 ani, numai în chiloți – l-am văzut
eu cu ochii mei – care dormise cerșind, cu mâna-ntinsă, în stația de metrou și
oamenii îi puneau mai departe bani în palmă și el se trezea fericit de cât
primise în vis…
Și-au mai existat și niște mame care-și alăptau cu greu copiii, de la colțul
ochilor, cu lacrimă, nu de la țâță, cu lapte…
Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, un singur nume și
pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea – li s-a spus
simplu: Caragiale…

Miron Radu Paraschivescu Îi dete-un țap cu bere Cu vitrion la ea.

Și-alune la fișic. Iar din această dramă
O dramă Iar dînsa, cu plăcere, Ce-avu sfîrșitul trist,
Nebănuind nimic, Orbi o biată damă
Era frumoasă fata Primi, cum el îi cere, Și-un tată familist.
Și sta la masă tristă Să-i fie bun amic.
Cerînd să-i facă plata
Ca fire de artistă. Pe cînd a lui soție
Ce-n taină-l urmărea
Dar l-a ei vedere, Intră în berărie
El, cavaler cu șic,

3
 Urmuz Să le dea un plebicist.
Tistul nostru, la bulău,
Cronicari Juca bâza, – că-i de rău
Neștiind (căci, aristați,
Fabulă Nu văzuse ipistați).
“Candian! O, Candian!
Cică niște cronicari
Strigă el acum un an –
Duceau lipsă de șalvari.
Nu mai trage de Câșlegi*,
Și-au rugat pe Rapaport
Că-ți dau palme, mă-nțelegi.”
Să le dea un pașaport.
Candian își face-o freză
Rapaport cel drăgălaș
După regula franceză,
Juca un carambolaj,
Și exclamă cu mult of:
Neștiind că-Aristotel
“Sire, vreau un Stroganoff!**”
Nu văzuse ostropel.
“Galileu! O, Galileu! Morala
Strigă el atunci mereu – Republica de la Ploiești și viceversa.
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Și exclamă “Sarafoff,
Servește-te de cartof!”
Morală
Pelicanul sau babița.
Șerban Foarță

Fabula rasa

Cică niște șapte-opt *

Duceau lipsă de pașopt;
Și-au rugat pe domnul tist
I. e.: în carnaval, – cu pușca.
**
Specialitate culinară. – Cât despre Candian(o-
Popescu, Alexandru), v., infra, Index-ul de nume
de persoane.

4

O noapte furtunoasă
Actul I, scena IX
Câtemai gânduri și ce dor
M-a ars pe mine, Veto,
Tu nu mă-ntrebi, și,-acum, că mor
De ce-mi spui mie veto?
Da! sunt nebun, firește că-s
Din vina dumitale;
Treci peste mine fără păs
Eu nu-ți mai stau în cale.
Vrui, adineauri, să mă-mpușc
(Decât să-ți facă curte
Un ăla, că-mi venea să mușc
Și pietrele din curte)
Cu pușca (d-aia, tot mereu,
O curăț cu vergeaua),
Dar umbra ți-am văzut-o eu,
Trecând peste perdeaua
De la fereastră, și am vrut
Să te mai văz o dată
Și, poate, să te și sărut
Cum te pupam odată;
Cu ochii-n ochi să mi te uiți,
Văzându-mă ca-n ceață,
Iar după ia, să mă uiți,
Că eu: adio, viață!
Decât să știu că în amor
Te-ai dat cu amploiatul,
Mai bine, Veto, mă omor
Și-ai să-mi porți tu păcatul.
Așa că jură-mi, cum ai zis,
Că nu mai umbli creanga
La Iunion, – altfel s-a zis
Cu Chiriac. Dă-mi spanga!
O noapte furtunoasă
Actul I, scena IX
Eu te crezusem mai deștept,
Dar însă eu sunt proasta
Ce mi se bate ochiul drept,
Chiriac, și-n noaptea asta,
Pentru ’mneata, care ți-am zis
Că doar de gura Ziții,
M-am dus la Iunion, ca-n vis
Privind la eschibiții,
Căci, vai, mi se făcuse semn:
În dimineața aia
Vărsasem sfântul untdelemn
Pe jos, ca altă aia!
Încă ’mnealui mă mângâia
Ca să nu-mi pierz tăria
De înger, cum că n-o să-i ia
Foc cherestigiria;
Șerban Foarță
Iar de-o să arză, arză-n plin
Că-i asiguripsită!
Ci, -n suflet, eu aveam un spin
Și-o spaimă nelipsită,
Fincă lăsându-te, Chiriac
Ștergându-ți pușca, parcă
Te vedeam mort, și ce-o să fac
Când pușca se descarcă
În mâna ta? Că n-am văzut
Nimic, de răul puștii,
Cât la comèdii am șezut,
Iar tu te faci că nù știi.
Mi-ești drag din tot al meu străfund,
Dar n-aș mai bea clondirul
Amărăciunii pân’ la fund…*
Chiriace, na-ți mondirul!
*
Un alt final (pentru albumul d-voastră):
Mă jur pe ce vrei tu, din greu,
Când steaua-mi se deoache,
De tine s- n-am parte, eu,
Și nici de Dumitrache!

Sunt și eu un june
Tu ai putea îndupleca o nouă eră glaciară –
cu șarmul tău
ai putea face ocolul pămîntului în optzeci de zile…
Eu aici sunt un june – un posibil
coriolan drăgănescu încălecat pe-o statuie e vorbe mici,
lunecoase
Și trecut prin rubrici mondene. Prin cearșafuri cu monogramă.
Prin ghete cu capace, / ori prin raza cavalerilor Apocalipsei.
Prin ciur și dîrmon, –
Misionar al frumuseții și al fumurilor deșertăciunii…
Ca o gură cu mansarde flămînde.
Ca un lup ce revine la oile sale. La scufița inimii care bate
văi și lunci
lovindu-le cu sălbăticie peste gură / peste
botul lor de verdeață obraznică.
Și fiecare cuvînt de-al meu e un lac încărcat
cu yahturi de plăcere —
și de gînduri ascunse / înflorind în jurul gleznelor tale
ca niște brățări de neliniște.
Traian T. Coșovei
Sunt și eu un june, —
o parte din viață o trăiesc în numele tău.
Dar tu dansezi / tu bei limonadă — în urma ta,
turnul din Pisa se-ndreaptă pe calea cea bună.
Tu îi înflăcărezi și pe zei. Și tot tu le dai
cîte un pumn după ceafă.
În rinichi / în ficat… În rațiunea lor de a exista.
În răsuflarea ta de alcool se îmbată toți camionagiii
Sfîntului Duh!
Eu aici sunt un june. O balenă albă într-un estuar de liniște.
Un superstar —
un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Și de Blue-Jeans.
Un misionar al spațiilor verzi, democratice.
Un obiectiv survolabil…
Un individ / adică nimic. O zecimală în cifra ta de afaceri.
Unul căruia i se recomandă întoarcerea la natură.
Și motociclimul / autostopul
și budismul Zen. Adică nimic…
Sunt și eu un june.
Hei, fraților, — uitați-vă și la mine!…

1, 2, 3 sau fapt divers la Vladivostok
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
eu aș mai fi rămas, tu ai mai fi rămas
în orașul cu lame de ras
și tot felul de istorii secrete
pentru sergenții de pe biciclete…
Infanta lăsase o lumină albastră
să cadă de foarte sus, de la fereastră.
Mai repede – îi strig – mai repede că n-am noroc Teiul Doamnei pare zugrăvit în cridă.
(Oh, cît de frig e la Vladivostok)
Mai stai, nu pleca în zadar –
strigase mătușa din samovar
Am închis robinetul și-am aprins iasca:
Cum e vremea în Alaska?
Unu doi trei, unu doi trei, unu doi trei
și-o groapă cu lei, –
dar Infanta era cu contesa
la Odessa.
Pe scări se-auzea un trop-trop
(trop tard – mi-am zis,
și-așa vom muri de plictis)
îmi dați un foc?
(Oh, cît de frig e la Vladivostok)
Foc, FOC! patru excelenturi, două amandine
și ilone șase, glazurate bine,
Vă mulțumesc…
cinci cutii cu frișcă albă ca zăpada
Cu plăcere…
și fursecuri unse gros cu șocolada.
La revedere…
La revedere… Vânzătoarea scoate un oftat adânc.
Pe la mese pruncii cremele-și mănânc.
Mircea Cărtărescu
– Mergi și spune celei care te-a trimes
Garofița Că i-am pus și nuga, un delicates,
Și că totul face, socotit în lei,
Doar un fleac, o sută patruzeci și trei.
În cofetărie intră o gravidă. Lămpile gălbuie, de la Fondul Plastic,
Astfel stă la coadă între mușterii Dau cofetăriei un lucit fantastic,
Iar copila noastră, galeș durdulie,
Ca o garofiță între păpădii.
Vine la măsuța-mi cu o sarailie.
Astfel între brazii cu tulpini de ceară
Coamele îi trece dincolo de șale.
Lângă-un șipot dulce șade-o căprioară.
Are sub bluziță două portocale.
Checuri cu stafide doarme în vitrine.
E frigoriferul greu de savarine. Iar sub gene lunge, ca de hurioară,
Eu la o măsuță îmi consum frucola O privire dulce, ca de surioară.
Și citesc cum Nică pleacă la Socola, Și-un obraz ca luna, pal îi schinteiază.
Că-l predau pe Creangă astăzi la amiază. Mușteriii merge, coada-naintează…
Mușteriii merge, coada-naintează… Eu îmi pun șepcuța și cu forțe nouă
Rumeioara jună, cu burtica mare, Merg să-l iau din stradă pe 109.
A ajuns în față chiar la vânzătoare:
– Mumă-mea, duduie, astăzi m-a trimis
să îmi dai pachetul ce i l-ai promis: