Istoriq ieroglifică – Blestemul Inorogului

Iară Inorogul încă în opreala crocodilului fiind și precum în blăstămate vicleșugurile Hameleonului să fie
cădzut, vestea prin urechile tuturor să împrăștie, toți munții și codrii de fapta ce să făcusă să răzsuna și
toate văile și holmurile de huietul glasului să cutremura, atâta cât glasurile răzsunării precum ca o muzică să
fie tocmite să părea, carile o harmonie tânguioasă la toată urechea aducea, nici cineva altă ceva audziia,
fără numai: „Ple catu-s-au cornul Inorogului, împiedecatu-s-au pașii celui iute, închisu-s-au cărările cele
neîmblate, aflatu-s-au locurile cele necălcate, în silțele întinse au cădzut, puterii vrăjmașului s-au vândut.
Surcelele i-au uscat, focul i-au ațițat, temeliile de la pământ în nuări i-au aruncat, nepriietin de cap, Corbul,
gonași neosteniți, dulăii, iscoadă neadormită, Hameleonul, și toți în toată viața îl pândesc. De traiul, de viața
și de ființa lui ce nedejde au mai rămas? Nici una. Toate puterile i s-au curmat, toți priietinii l-au lăsat, în
lanțuje nedezlegate l-au legat, toată greutatea ne priietinului în opreala Inorogului au stătut. Iară de acmu, în
ce riu să zboare, n-a scăpa, o mie de capete de ar avea, iarbă n-a mai mânca. Unul, Lupul, ce și acela
depărtat, n-are cum îi folo si, nu-l poate agiutori. De nu altă, încaile să-l tânguiască, încailea să-l jeluiască,
încai să-l olecăiască. Filul, macar că într-această parte s-ar afla, însă greuimea a sări nu-l lasă, grosime în
sine îl apasă, în strâmtori primejdioase, în valuri așe holmuroase să să arunce nu-ndrăznește și micșorimea
sufletului dinluntru-l oprește. De cu sară, Filul știre au luat, de prețul tăiat s-au înștiințat, ce ar fi putut să și
va i s-ar fi cădzut, ce în locul mângâierii, răspunsul curmării să dă: „1.000 de ani la opreală de-ar fi, un dram
de panzehr n-aș putea găsi". Ce mângâiare i-au rămas? Nici una. Ce sprijeneală i-au rămas? Nici una. Ce
priietin i să arată? Nici unul. Munți, crăpați, copaci, vă despicați, pietri, vă fărâmați! Asupra lucrului ce s-au
făcut plângă piatra cu izvoară, munții pu hoaie pogoară, lăcașele Inorogului, pășunele, grădinele, cerneas
că-să, pălească-să, veștedzască-să, nu înflorească, nu înverdzască, nici să odrăslească, și pre domnul lor
cu jele, pre stăpânul lor negrele, suspinând, tânguind, nencetat să pomenească. Ochiuri de cucoară, voi,
limpedzi izvoară, a izvorî vă părăsiți, și-n amar vă primeniți. Gliganul sălbatec viieriu, și-n livedzile lui ursul
ușeriu să să facă, în grădini târvelește, în pomăt batelește să să prefacă. Clătească-să ceriul, tremure
pământul, aerul trăsnet, nuării plesnet, potop de holbură, întunerec de negură vântul să aducă. Soarele
zimții să-și rătedze, luna, siindu-se, să să ruși nedze, stelele nu scântăiedze, nici Galactea să luminedze.
Tot dobitocul ceresc glasul să-și sloboadză, faptă nevădzută, plecân du-să, vadză. Cloșca puii răzsipască.
Lobăda Lira să-și zdro bască, Leul răcnească, Taurul mugească, Aretele fruntea să-și slăbască, Racul în
coajă neagră să să primenească, Capricornul coarnele să-și plece, Peștii fără apă să să înece, Gemenii să
să desfrățască, Ficioara frâmsețe să-și grozăvască, cosița galbănă în negru văpsască, Scorpiia ascuțit acul
să-și tâmpască, Strelețul arcul frângând, ținta nu lovască, Cumpăna dreptatea nu mai arete, Apariul
topască-să-n sete. Mars vârtutea în slăbiciune să-și primenească, Mercurie între planete nu mai
crăinicească. Zefs monarhiia în veci să-și robască, Vinerea floarea frumseții să-și veștedzască, Cronos
scaunul de sus în gios să-și coboară. Finicul în foc de aromate moară, Oltariul jirtfe nu priimască, Păharul
băutură să nu mai mestească. Chitul crepe în apa Ari danului, Iepurile cadză-n gura Sirianului, Musculița cu
jele să vâzâiască, amândoi Urșii greu să mormăiască. Pletele Verenicăi să să pleșuvască, Corona
frumoasă nu le-mpodobască. Pigasos de Andromeda să să depărtedze, Perseos de Casiopa să să-n
străinedze. Zmăul capul cu coada să-și împleticească. Chivotul lui Noe în liman să primejduiască,
Porumbul, frundza maslinu lui cercând, rătăcească, îndrăpt a să întoarce nu mai nemereas că. Acestea,
dară, toate, jelind tânguiască, vâlfa Inorogului cu arsuri dorească. Singur numai Corbul vesel să
crăngăiască, tu turor în lume spre chedzi răi menească. Singur Câinele mare cu cel mic, lătrând, brehăiască
și de faptul scârnav să să vese lească. Mute-se Arcticul, strămute-se Andarticul, osiia sferească în doaă să
frângă, toată iușorimea în chentru să-mpingă, stihi ile toate tocmirea să-și piardză, orânduiala bună în veci
nu mai vadză, toate îndrăpt și-n stânga să să-nvârtejască, de jele să să uluiască, de ciudă să să amurțască,
și dreptatea Inorogului în veci povestească."
Sunete jelnice, eleghii căielnice și traghicești ca acestea prin poticile a tuturor munților și prin vârtopile a
tuturor holmurilor sunând, răzsunând și rătăcindu-să, Hameleonul, ca cum ceva știre n-ar fi avut, ca cum de
strein lucrul s-ar fi uluit, ca cum de primejdiia fără veste mintea ș-ar fi pierdut, încoace și încolea
cutreierând, de unul și de altul întrebând, îmbla și cătră toți chip de zălud și față de lovit arăta. „Ce poate fi
aceasta? dzice, ce poate fi jelnic sunetul acesta? Ce poate fi lăcrămoase huietele acestea? Ce pot fi cernite
cântecele ce audzu? Ce pot fi pone grite stihurile și într-însă necredzute cuvintele carile la urechi îmi vin?
Oare ce audzu adevărat audz, au demonul, ispitindu-mă, simțirile îmi batgiocurește?" Apoi, după câtăva
vreme, ca cum de neștiut lucrul ar fi înțeles, ca cum de patima Inorogului alții i-ar fi spus, ca cum, audzind,
cu amărăciune s-ar fi împlut și de voia rea s-ar fi otrăvit, cum să dzice cuvântul, cu o falcă în ceriu și cu alta
în pământ, la Șoim alergă, catră carile, ochii întorcând, fața, în divuri, în chipuri mutând, voroava
amestecând, limba bolborăsindu-i, balele mărgându-i și gura aspumându-i, scârșnetul glasului articulul și
înțelegerea cuvântului îi astupa. Între cele multe brehăite, ceste puține căptușite cuvinte de-abiia să înțe
legea: „O, faptă nefăcută și poveste neaudzită, o, lucru nelucrat și vicleșug spurcat, o, cinste ocărâtă și
ocară necinstită, o, Șoaime, de cumplit rău făcătoriu și de singe vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce
poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit și în toată lumea de astădzi înainte pre tine de viclenitoriu, iară pre
mine de priietin vândzătoriu ai vădit? Unde-ți sint giurământurile? Ce ț-ai făcut legământurile? O, Zefs, o,
Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ce
ploaia nuărului, ce roa săninului, ce marea ocheanu lui spre curățirea acestora va agiunge? Dară nu
gândiiam eu, dară nu dziceam eu, dară nu-m prepuneam eu, dară nu mă temeam eu de una ca aceasta?
Dară de vreme ce, o, vrăjmașule, supt nu mele cereștilor, vicleșuguri ca acestea a pune ai îndrăznit, alt or
gan, afară din mine, o, ticălosul, n-ai putut afla? (Ce răii răutăților lor lumea părtaș și cu toții tovarăși a fi să
nevoiesc). O, Hame leon ticăloase, ce floare în chip îți vii schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar
întreba, ca de cleveta limbilor să scapi, ca din gurile sicofandilor să te mântuiești ? De acmu înainte um brile
iadului să te învălească, întunerecul veacului să te căptu șască, ca radzele soarelui să nu te mai lovască, ca
lumina dzilei să nu te mai ivască, ca cunoștința cunoscuților să nu te mai vădească. Unde ti-i ascunde,
sărace, unde ti-i supune, blăstămate, unde ti-i mistui, pedepsite, unde ti-i ivi, urgisite? Iată, munții strigă,
văile răzsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată,
iarba cu gălbenirea și florile cu veștedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu surde sunete tuturor
vestesc, asupra lucrului ce s-au lucrat toa tă ființa să uluiește și toată zidirea a să ciudi nu sfârșește. Aces
tea dară toate supt numele tău să pun și supt titulul tău să scriu, macar că de bunăvoie părtaș vicleșugului
nu te-ar fi aflat, macar că prin neștiință organ răutății te-ar fi arătat, macar că de lucrul ce s-au lucrat inima
ca nuca ți s-au despicat, macar că în viață ceața jelii aceștiia de pre suflet nu ți să va mai ridica. O, dară
lucru spurcat la începătură și încă mai spurcat la săvârșitură. Ce cereștii (a cărora nume cu al mieu
împreună s-au batgiocurit) vicleșugul nu vor tăcea, izbânda nu vor trece, și dreptatea a răsplăti nici s-a
lenevi, nici va pesti."
Șoimul, după ce prin multă vreme nu cu puțină dosadă, bolbăieturi și buiguituri ca aceasta de la Hameleon
ascultând, mai mult a-l mai răbda nu putu, ce în chip ca acesta voroava îi întoarsă, dzicând: „O, Hameleon,
Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cerești câte văpsele ai pe piiele, atâtea pedepse să-ți
dea supt piiele! O, pricaz de năcaz și pacoste pri caznică, Hameleoane, bălaur mic și zmău în venin,
Hameleoane, domnul diavolului și dascălul cacodemonului, Hameleoane, fundul răutăților și vârvul
vicleșugurilor, Hameleoane, mreajea dra cului și painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăților și
vicleșugul vicleșugurilor, Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare și vivor necurat de amestecare,
Hameleoane! Cine pustiul răutate peste răutate și păcat peste păcat a grămădi te-au învățat? Cine răul
vicleșugurilor și amăgelelor sfârșit a nu face te-au îndemnat? Au te gândești, osinditule, că cu cuvinte
șicuite și cu voroave căptușite, grețoase și scârnavele-ți fapte vii astupa? Au cu aces ta chip socotești că
supt căpătăiul altuia puiul bălaurului vii as cunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit și în răutate tu l-ai
născut? Au nu m-am înștiințat eu că umbrele diavoliilor tale din deal peste vale s-au lungit și din zare până
peste zare s-au întins și încă acmu chip de jele și față de nemângăiere îmi arăți? Și pentru spurcat lucrul
carile ai început și a-l sfârși n-ai putut te faci că te întristedzi? A-l sfârși n-ai putut, dzic, de vreme ce răutățile
tale nici sfârșit, nici început pot avea (iară veri în lu cruri grele, veri în lucruri iușoare, cumpăna dreptății tot
va birui), carea și pre Inorog dintr-aceasta nevoie, fără nici o zăbavă îl va scoate și-l va mântui. Au nu tu,
vicleanule, lațul dracului și undița demonului făcându-te, din malul răutăților pândind de atâta vreme a-l vâna
te nevoiești? Au nu tu, spurcatule, pentru muced trupul tău, pre prețul neprețuit crocodilului în dar ai
vândut? Au nu știi (că răutatea stătătoare și minciuna picioare n-are), ce amândoaă curând și lesne să
pohârnesc? Au nu știi (că haina vicleșugului curând să vechește și în toate părțile destrămându să, rușinea i
să dezgolește?) Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obra zul și maiul capul să-ți bată), ce diavol, iarăși dzic,
spre aceasta te-au ațițat? Și ce drac spre aceasta te-au îndemnat?" (Ce adevărat că vicleanului inima sa
destul drac și sufletul său de prisosit dia vol ieste.)