Pe lângă plopii fără soț...

→ punctele de suspensie → Semnificația titlului = plopii (simbolul

– au valoare stilistică – accentuează singurătatea singurătății) + „fără soț” = intensitatea
puternică; sentimentului – singurătatea îndrăgostitului;
Pe lângă plopii fără soț → TEMELE POEZIEI = IUBIREA (iubirea
Adesea am trecut; neîmplinită, neîpărtășită), SINGURĂTATEA,
Mă cunoșteau vecinii toți - DEZAMĂGIREA, TRISTEȚEA;
Tu nu m-ai cunoscut.
→ CONTRASTUL între atitudinea celorlalți (văd,
La geamul tău ce strălucea înțeleg) și cea a iubitei (nu înțelege, nu vede, nu-i
Privii atât de des; pasă) → motivul indiferenței iubitei;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles. → Secvențele lirice sunt construite tot pe baza
ANTITEZEI:
De câte ori am așteptat Planul liric al realității marcat prin verbele la
O șoaptă de răspuns! → exlamație retorică = modul indicativ (forme de trecut: pf. Compus –
dorința puternică de a simți că sentimentele îi sunt exprimă ce simte atât el, cât și iubita, atitudinea lor,
împărtășite; gesturile; imperfectul – atitudinea celorlalți)
O zi din viață să-mi fi dat, Vs. Planul liric al proiecției, al dorinței, al
O zi mi-era de-ajuns; aspirației îndrăgostitului, marcat de verbele la
→ Repetiția = intensitatea dorinței îndrăgostitului; conjunctiv (exprimă ce și-ar dori îndrăgostitul să
primească din partea iubitei; nu se va materializa
O oră să fi fost amici, niciodată);
Să ne iubim cu dor, ↓
S-ascult de glasul gurii mici În planul proiecției, formele de plural concretizeaza
O oră, și să mor. ideea de cuplu, idee care nu este posibilă decât în
imaginația îndrăgostitului;
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins, = simbolizează iubirea + formele de condițional-optativ = exprimă dorința;
împărtășită;
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins; = iubirea împlinită, iubirea ca IMAGINEA IUBITEI → glasul gurii mici =
formă de absolut;
trimite la gingășia fetei, finețea; gura – buzele =
Ai fi trăit în veci de veci element erotic, senzual – dorința îndrăgostitului;
Și rânduri de vieți, pasiunea lui;
Cu ale tale brațe reci Ochiul tău senin → senin = culoarea ochilor ei
Înmărmureai măreț, (albastrul) – portretul clișeu al femeii în viziunea lui
Eminescu; este asociat cu motivul luminii (simbolul
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi cunoașterii) – ar fi cunoscut iubirea;
Acele zâne ce străbat Ochiul = simbolul sufletul
Din timpurile vechi. → Comparația cu zânele =
frumusețea ideală, imposibilitatea de a o atinge; Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț →
motivul femeii marmoreene = frumoasă, perfectă,
Căci te iubeam cu ochi păgâni → intensitatea prin tipologia de frumusețe pe care o evocă; ideală,
iubirii; ca o operă de artă, dar distantă, rece, îl respinge pe
Și plini de suferinți, = suferința, durerea pe care i- îndrăgostit;
o provoacă imposibilitatea acestei iubiri;
Ce mi-i lăsară din bătrâni
 Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort. = moartea sentimentelor
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt, = metaforă – iubirea sacră,
sfântă;
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ... (MIHAI EMINESCU) – PARTICULARITĂȚILE DE
CONSTRUCȚIE A TEXTULUI POETIC
I.INTRODUCEREA
A.DATE GENERALE
(DESPRE POEM ȘI
DESPRE AUTOR)
→ elemente biografice
(perioada în care a trăit și a
scris autorul; apartenența lui
la o grupare literară –
Junimea; curentul literar pe
care îl abordează);
→ date privind apariția
poemului (unde și când a
fost publicat; cărei etape de
creație îi aparține);
→ Temele poemului (scurtă
prezentare a lor);
II.CUPRINSUL
→ PLANUL REALITĂȚII → este construit și el
prin intermediul contrastelor:
TRECUTUL = îndrăgostitul se simțea puternic legat
de femeia iubită, o căuta, o dorea;
PREZENTUL = azi; se simte dezamăgit,
deziluzionat, este indiferent la prezența femeii;
Îndrăgostitul = indiferent, nepăsător, pentru el
femeia de care fusese atât de îndrăgostit s-a
banalizat;
→
Mihai Eminescu este unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii
noastre, rămânând în istorie atât datorită poeziilor sale, cât și datorită prozei și
activității publicistice. Poetul se va face cunoscut mai cu seamă prin prisma
activității sale din cadrul societății Junimea, la cenaclurile organizate de Titu
Maiorescu Eminescu citindu-și majoritatea textelor. Alături de Ioan Slavici, I.L.
Caragiale și de Ion Creangă, Eminescu este cunoscut și prin titulatura de clasic al
literaturii române.
În ceea ce privește formula estetică pe care o adoptă, Eminescu aparține
orientării romantice, romantismul său fiind însă defazat în raport cu manifestarea
curentului la nivel european. Deși în literatura noastră romantismul este legat de
generația pașoptistă, care îl va influența și pe scriitorul moldovean, rafinamentul
formulei romantice va fi atins abia prin scrierile lui Mihai Eminescu. Astfel, vom
regăsi, la nivelul operei sale, principalele caracteristici ale acestei orientări
culturale: temele predilecte (natura, iubirea, istoria, trecerea timpului, condiția
omului de geniu), promovarea trăirii individuale, a afectivității, evaziunea prin
intermediul visului, al mitului sau al istoriei etc.
Poemul Pe lângă plopii fără soț... este publicat inițial în anul 1883, în revista
Familia. Textul aparține perioadei de maturitate a creației eminesciene, etapă
caracterizată de un rafinament al expresiei și al viziunii asupra temelor abordate.
Poezia este construită în jurul temei iubirii neîmplinite (element caracteristic
imaginarului poetic eminescian), îmbinată cu tema singurătății (anunțată încă din
titlu, prin motivul plopilor) și cu aceea a dezamăgirii și a deziluziei.
Subtilitatea formulei estetice caracteristice romantismului se poate observa și
B.PARTICULARITĂȚILE
DE STRUCTURĂ ȘI DE
COMPOZIȚIE ALE
TEXTULUI POETIC
→ Secvențele lirice și
raporturile dintre ele (de
opoziție, de asemănare);
→ Particularități stilistice
(figuri de stil, imagini
artistice);
→ Efectele stilistice ale unor
categorii morfologice (verbe,
grupuri nominale, timpuri și
moduri verbale, persoană,
număr etc);
→ Valoarea stilistică a unor
categorii semantice
(sinonimia, antonimia,
omonimia, atracția
paronimică, utilizarea unor
regionalisme și a unor
arhaisme cu scop stilistic
etc);
→ Efectele stilistice ale unor
semne de punctuație;
→ Ideile poetice;
→ Motivele literare,
laitmotivele, simbolurile;
→ Elementele caracteristice
romantismului (curentelor
literare dezvoltate);
→ Semnificația titlului și
raportul dintre titlu și
mesajul textului;
la nivelul construcției tablourilor lirice. Acestea sunt create prin intermediul
antitezei (element fundamental pentru viziunea romantică). Principalele secvențe
lirice sunt cea a realității (cu care poezia se deschide și se încheie) și cea a
imaginarului, în care este proiectată iubirea către care aspiră îndrăgostitul (ipostază
a eului liric) – secvență integrată în planul realității. Raporturile de opoziție, care
stau la baza acestui text poetic, se continuă însă, existând și în planul realității un
contrast între o atitudine inițială a îndrăgostitului (marcată prin formele de trecut –
am trecut; privii) și una a prezentului (îmi pare rău, se întoarce), în care
îndrăgostitul, din cauza ratării iubirii, este copleșit de dezamăgire, devenind
indiferent la prezența femeii de care fusese cândva atât de îndrăgostit.
Planul realității, în care ne aflăm la începutul poeziei, este conturat cu ajutorul
simbolisticii pe care o regăsim în titlu – Pe lângă plopii fără soț... . Astfel, plopii,
simbol al singurătății, atrag atenția asupra sentimentului care îl cuprinde pe
îndrăgostit. Singurătatea, dublată prin epitetul fără soț și accentuată prin punctele
de suspensie își găsește motivația în atitudinea femeii care nu îi impărtășește
sentimentele, ignorând semnele dragostei sale. Această atitudine de respingere a
iubirii este caracteristică liricii eminesciene, fiind unul dintre motivele frecvent
dezvoltate în poeziile sale. Indiferența iubitei îl doare pe îndrăgostit, senzația lui
puternică fiind evidențiată prin contrastul din primele două strofe: Mă cunoșteau
vecinii toți -/ Tu nu m-ai cunoscut// .../ O lume toată-nțelegea -/ Tu nu m-ai înțeles.
Astfel, negația reluată în versurile care se referă la atitudinea iubitei subliniază lipsa
ei de reacție, al cărei efect este evidențiat și prin intermediul liniilor de pauză.
Cea de-a treia strofă a poeziei aduce o schimbare de ton și ne transpune în
planul imaginarului îndrăgostitului. Deznădăjduit de indiferența femeii, acestuia nu-
i mai rămâne decât să imagineze o împlinire a visului de iubire. Visul este marcat
prin intermediul formelor verbale de conjunctiv (să-mi fi dat, să fi fost) și de
condițional-optativ (ai fi trăit). În plus, pe măsură ce ne adâncim în proiecția
îndrăgostitului, femeia și adoratorul ei se contopesc într-un cuplu, marcat prin
formele verbale de plural (O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor...). Cuplul, ca
simbol al uniunii dintre cei doi, nu este posibil decât în închipuirea plăsmuită de
îndrăgostit. Tot aici, prin subtilitatea unor expresii, avem acces la imaginea celei
care a devenit obiectul unei pasiuni atât de puternice. Femeia împrumută chipul
stereotip al idealului de frumusețe eminescian. Epitetul glasul gurii mici surprinde
atât gingășia fetei, cât și senzualitatea ei, erotismul, prin evocarea imaginii buzelor.
Aspirația îndrăgostitului către iubirea fetei reiese și din epitetul care îi evocă ochii –
ochiul tău senin. Ca simbol al sufletului, ochiul senin, albastru exprimă liniștea unei
iubiri împlinite și este asociat și cu motivul luminii (simbol al cunoașterii). Raza pe
care o trimite femeia prin intensitatea privirii reprezintă iubirea împărtășită,
metamorfozată în stea, simbolul duratei iubirii și al iubirii ca formă de absolut:
Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-
ar fi aprins.
Complexitatea sentimentelor pe care iubita i le trezește îndrăgostitului este
evidențiată și prin metafora marmurei – femeia cu chip marmorean reprezentând un
motiv specific imaginarului romantic eminescian: Cu ale tale brațe reci/
Înmărmureai măreț. Acest simbol are o dublă interpretare: pe de o parte, marmura
se transpune în răceala cu care îl tratează iubita, distanța fiind evidențiată prin
epitetul ale tale brațe reci. Totodată, material nobil, marmura trimite la
perfecțiunea femeii, pe care o atinge prin frumusețea sa. Nobilă, perfectă, un
superlativ al frumuseții, femeia îl fascinează pe îndrăgostit și, în egală măsură, îl
ține la distanță, întrucât perfecțiunea o transformă într-un ideal imposibil de atins.
 Acest sentiment al imposibilității de a o atinge este evidențiat încă o dată și prin
comparația Un chip de-a pururi adorat/ Cum nu mai au perechi/ Acele zâne ce
străbat/ Din timpurile vechi. Această imagine încheie secvența în care îndrăgostitul
proiectează împlinirea visului de iubire, alături de aceea care nu i-a arătat în
realitate decât indiferență.
Strofa următoare îl readuce pe îndrăgostit în planul realității de la începutul
textului. Metafora te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți arată pasiunea
puternică ce îl legase de femeia iubită. În același timp, suferințile care îi cuprind
sufletul scot la suprafață durerea unei iubiri neîmpărtășite, amplificată și de forma
de imperfect a verbului a iubi. Ultimele trei strofe ne aduc în prezent. În opoziție cu
atitudinea inițială, îndrăgostitul se transformă în cel dezamăgit, deziluzionat, care
pare a se fi contaminat cu indiferența femeii iubite. Nepăsarea este exprimată tot
prin intermediul discursului liric confesiv, construit la persoana I, prin punerea în
opoziție a dezamăgitului (ipostază a eului poetic) și a femeii pe care o iubise: Azi
nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar,/ Că cu tristeță capul tău/ Se
întoarce în zadar. Semnul cel mai pregnant al destrămării iubirii este redat în
penultima strofă, când vocea îi mărturisește iubitei (prin secvența de monolog liric
adresat) că dezamăgirea pe care i-a provocat-o a făcut ca ea să devină banală,
asemenea tuturor – Căci azi le semeni tuturor/ La umblet și la port. Oximoronul
C-un rece ochi de mort Subliniază moartea sentimentelor din sufletul
îndrăgostitului.
Ultima strofă enunță motivul dezamăgirii: lipsa afecțiunii venite din partea
femeii iubite. Aceasta nu se arată capabilă să înțeleagă profunzimea sentimentelor
îndrăgostitului și le respinge, gest perceput ca fiind un sacrilegiu, întrucât, pentru
îndrăgostit iubirea este o formă a sacrului – farmec sfânt.
Caracterul romantic își face simțită prezența și la nivelul limbajului și al
structurii prozodice. În stil romantic, limbajul simplu reprezintă un amalgam de
termeni cu formă regională (tristeță), cu formă orală (nici măcar îmi pare rău) – la
care autorul recurge pentru a păstra ritmul și rima versurilor și forme arhaicizate
(timpurile). În ceea ce privește versificația, poezia cuprinde 11 catrene, cu rimă
încrucișată și măsură variabilă, de 6 – 8 silabe, accentuând sentimentele de tristețe.
Astfel, poezia Pe lângă plopii fără soț..., scrisă de Mihai Eminescu, pune în
pagină principalele motive și simboluri subordonate problematicii iubirii, aducând
III.CONCLUZIA în prim-plan suferința provocată de o iubire neîmpărtășită, respinsă de femeia iubită
(ipostază a iubirii tipică poeziilor lui Eminescu).