Lucreafărul de M.
Eminescu (1883)
condiția omuului de geniu, aspirația spre absolut a omului obișnuit
1.A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
2.Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.
3Din umbra falnicelor bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă.
4.Privea în zare cum pe mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
5.Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată.
6.Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
7Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.
................................ I
8.Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
9.Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;
10.Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.
11.Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă.
12.Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
- O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
13.Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
14.El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
15.Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
16.Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
17.Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.
18.Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.
19.- Din sfera mea venii cu greu
Ca să-ţi urmez chemarea,
Iar cerul este tatăl meu
Şi mumă-mea e marea.
20.Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc de-aproape,
Am coborât cu-al meu senin
Şi m-am născut din ape.
21.O, vin'! odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
22.Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
23.- O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;
24.Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
...................................
25.Trecu o zi, trecură trei
Şi iarăşi, noaptea, vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
26.Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă:
27.- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!
28.Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
29.În aer rumene văpăi
Se-ntind pe lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă;
30.Pe negre viţele-i de păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de soare.
31Din negru giulgi se desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
32.Dar ochii mari şi minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
33.- Din sfera mea venii cu greu
Ca să te-ascult ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
34.O, vin', odorul meu nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de sus,
Iar tu să-mi fii mireasă.
35.O, vin', în părul tău bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să răsai
Mai mândră decât ele.
36.- O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!
37.Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.
38.- Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
39.- Nu caut vorbe pe ales,
Nici ştiu cum aş începe -
Deşi vorbeşti pe înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
40.Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine.
41.- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;
42.Da, mă voi naşte din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege
43.Şi se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui de sus,
Pierind mai multe zile.
.................................... II
44.În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,
45.Un paj ce poartă pas cu pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
46.Cu obrăjei ca doi bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
47.Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
48.Şi-n treacăt o cuprinse lin
Într-un ungher degrabă.
- Da' ce vrei, mări Cătălin?
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.
49.- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi să-mi dai
O gură, numai una.
50.- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe -
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
51.- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
52.Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;
53.Şi ochii tăi nemişcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
54.Când faţa mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
55.Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
56.Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se lasă,
57.Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine...
58.Dar un luceafăr, răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
59.Şi tainic genele le plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri trec
Călătorind spre dânsul;
60.Luceşte c-un amor nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
61.Pătrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci
Va rămânea departe...
62.De-aceea zilele îmi sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe.
63.- Tu eşti copilă, asta e...
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Şi nu ne-or şti de nume,
64.Căci amândoi vom fi cuminţi,
Vom fi voioşi şi teferi,
Vei pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
................................... III
65.Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.
66.Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele -
Părea un fulger ne-ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
67.Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dintâi,
Cum izvorau lumine;
68.Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul...
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul;
69.Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
70.Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
71.- De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;
72.O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;
73.Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...
74.Din chaos, Doamne-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos...
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.
75.- Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
76.Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
77.Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;
78.Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
79.Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
80.Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.
Dac-oi fi eu sau altul?
81.Iar tu, Hyperion, rămâi 98.Trăind în cercul vostru strâmt
Oriunde ai apune... Norocul vă petrece,
Cere-mi cuvântul meu dintâi - Ci eu în lumea mea mă simt
Să-ţi dau înţelepciune? Nemuritor şi rece.
....................................... V
82.Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
83.Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.
84.Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...
85.Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
..................................... IV
86.În locul lui menit din cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Lumina şi-o revarsă.
87.Căci este sara-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
88.Și umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şedeau doi tineri singuri:
89.- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
90.Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de patimi.
91.Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea dintâi
Şi visul meu din urmă.
92.Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a pus
Şi ea l-a prins în braţe...
93.Miroase florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi copii
Cu plete lungi, bălaie.
94.Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
95.- Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
96.El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
97.Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
 „Luceafărul” de Mihai Eminescu
- poem lirico-filosofic, crt. romantic, tema condiţiei omului de geniu,
a aspiraţiei spre absolut a omului comun-
-epoca marilor clasici/junimistă: 1883-

Admirator sincer al folclorului românesc, slujit și de o mare capacitate de integrare a culturii universale, M.
Eminescu a creat prin poemul „Luceafărul”o operă romantică de sinteză a tradițiilor populare și culte, depășindu-le,
totodată, prin geniul său incontestabil.
Caracterizat printr-o anumită vocaţie a absolutului, creatorul romantic se defineşte în viziunea sa asupra
lumii prin hipersensibilitate, printr-o stare de tensiune permanentă şi de iremediabilă melancolie, o valorificare a
fondului mitic prin intermediul simbolului şi al metaforei, al afirmării individualului, a specificului naţional, cu
raportare la valori de circulaţie universală. Romantismul aspiră spre autenticitatea trăirilor, a caracterelor sau a
situaţiilor. Scriitorii preferă să tematizeze evadarea în copilărie, în vis sau reverie (visarea/visul cu ochii deschişi),
călătoria imaginară în trecut, într-un decor exotic sau de basm. Fantasticul reprezintă categoria estetică predilectă
pentru ei, dezvoltată literar prin eroi, teme sau procedee specifice. Cadrul natural schițat în poezie sau în proză este
umanizat, deseori nocturn, cu elemente tipice, constituind tot atâtea motive literare romantice: Luna, noaptea,
izvorul, lacul, stelele, teiul, insula. Natura nu mai este surprinsă din perspectivă statică, ci răspunde la sentimentele
eului poetic, sugerând starea dionisiacă (tulbure, titanică) sau, dimpotrivă, apolinică (armonioasă, echilibrată
emoţional). Trăirile şi peisajul descris intră în consonanţă, întrucât natura eternă oferă protecţie, indicii asupra
stărilor transmise cititorului, dar și dorul eternizării. Așadar, temele şi motivele literare dominante în romantism
sunt: dragostea, natura, istoria/timpul, efemeritatea destinului uman, motivul ruinelor, aspiraţia către absolut, geniul,
singurătatea, melancolia, meditaţia nocturnă, visul şi reveria, viaţa ca vis, lumea ca spectacol/teatru, contemplarea,
dorul, nostalgia, refugiul, retragerea înt-un univers compensatoriu și ocrotitor etc.
După mărturisirea autorului însuși, poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspirație basmul popular
românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Oltenia și publicat la
Berlin, în 1861, într-un memorial de călătorie. Prelucrând această operă epică, M. Eminescu va scrie mai întâi
basmul cult în versuri „Fata din grădina de aur”. În textul popular tipărit de R. Kunisch, zmeul (nemuritor,
echivalentul luceafărului de mai târziu), care ceruse de la Demiurg dezlegarea de nemurire pentru dragostea
frumoasei fete de împărat, prăvălește, decepționat fiind, o stâncă peste cei doi îndrăgostiți muritori. În basmul în
versuri premergător „Luceafărului”, răzbunarea Zmeului se face cu o detașare superioară, blestemându-i pe cei doi
pământeni: „Un chin s-aveți: a nu muri deodată!” Din poezia „Luceafărul”, în varianta publicată de Titu Maiorescu
și devenită reper, dispare însă blestemul final, atitudinea lirică adoptată este de acceptare o condiției prestabilite,
chiar dacă transpare suferința astrului, dezamăgirea dată de firea umană schimbătoare, condusă de hazard: „În
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
Citită mai întâi la ședințele cenaclului Junimea, poezia e publicată în 1883, la Viena, Iași, Pesta și București,
când T. Maiorescu o preia, modificând-o ușor, în singurul volum antum al poetului, intitulat „Poesii”. Aşa cum a
mărturisit, de altfel, în notaţiile sale marginale, intenţia creatorului a fost să ilustreze, prin cele două tipuri de lirism,
subiectiv şi obiectiv (al măștilor lirice), o alegorie pe tema destinului uman: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat e că dacă geniul nu cunoaşte moarte, iar numele lui scapă de noaptea uitării, aici, pe
pământ, el nu e capabil a fi fericit, nici de a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Astfel,
ideea centrală a poemului este condiția nefericită a omului de geniu simbolizat de Luceafăr, păstrat și în titlu, cel
care nu se poate implini sufletește, chiar dacă are atributul unicității.
Înţelegerea adâncă a lipsei de sens a omului în afara unui scop superior este clar exprimată în această poezie
filosofică ce dezvoltă tema romantică a condiţiei geniului într-o societate incapabilă să-l înţeleagă, să-l accepte şi
să îi dăruiască împlinirea prin iubire. Tema literară a condiţiei geniului, dar și a dorului de nemurire al omului
comun dobândeşte, în „Luceafărul”, semnificaţii aparte prin relaţiile de recurență, de opoziţie şi de simetrie care
se stabilesc între cele două universuri antagonice – al omului excepțional şi, respectiv, al omului obișnuit –
reprezentaţi de steaua de seară (Luceafărul/Hyperion) și de fata de împărat, de Cătălin .
În ceea ce privește structura textului, cele cinci tablouri poetice sau secvențe ale meditației poetice
alcătuite din 98 de strofe cu rimă încrucișată, dezvoltă simetrii interne, bazate pe diferite relaţii de opoziţie, într-un
evident spirit romantic: cosmic (astral) - terestru, real - ideal (vis), aproape - departe, veşnicie - efemeritate.
Primul tablou, compus din șapte strofe, se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, prin formula
folosită în incipit, specifică basmelor și prin raportarea la timpul primordial, miraculos: „A fost odată ca-n poveşti,/
A fost ca niciodată/ Din rude mari, împărăteşti,/ O prea frumoasă fată”. Cadrul în care apare nobila fată este specific
romantic, întrucât, odată cu citirea versului inițial, pășim în lumea supranaturală, în care se poate imagina o poveste
de dragoste între o fată și o stea, primele și esențialele „măști ale eului liric”. Izolarea şi singurătatea accentuează
înclinația spre reverie, iar deschiderea spre cosmic este sugerată de motivul ferestrei, asociat cu al stelei: „Din
umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Fata de împărat
îndrăgostită are acum atributele unicităţii, chiar ale sacralității și determină, în vis, metamorfoza astrului, ce se va
naşte din elementele cosmice, pentru a-i împlini muritoarei visul de iubire.
După această uvertură, cele 36 de strofe ulterioare, constituind secvența secundă, dezvăluie conflictul și
incompabilitatea dintre lumi, urmată de hotărârea sacrificiului, luată de către Luceafăr. Motivele asociate celor două
întrupări ale astrului sunt cerul şi marea, referințe spațiale vaste, care conturează apariția angelică a stelei, apoi
soarele şi noaptea, coordonate temporale, ce dau naştere ipostazei demonice. Cele două întrupări succesive – înger
şi demon – sunt antitetice (antiteza fiind un procedeu preferat în romantismul literar) şi ilustrează capacitatea
nelimitată a geniului de a-şi diversifica, atotputernic, forma, spre a șterge diferențele dintre uman și astral, dintre
pământesc și ceresc. Dacă cele două invocaţii ale fetei („Cobori în jos…”) sunt urmate de metamorfoza onirică (în
vis) a Luceafărului, chemările lui sunt respinse, paradoxal și dramatic, de tânăra preafrumoasă, care simte acut
imposibilitatea astrului de a-și schimba esența, ființa, nu doar forma: „ochii mari şi grei mă dor.”; „privirea ta mă
arde” . Ea refuză de fiecare dată să-şi părăsească lumea, conștientă de inferioritatea sa, cerând însă stelei renunţarea
la nemurire. Luceafărul înțelege abia acum că, pentru realizarea cuplului, e necesară o dezlegare de fatalitate, de un
destin impus, printr-o nouă naștere, sub zodia umanului, a norocului: „Da, mă voi naște din păcat (...)/ Cu vecinicia
sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege.” Mai târziu, în al patrulea tablou poetic, astrul va apărea în ipostaza de erou-titan,
revoltat împotriva sorții de nemuritor, resimțite ca o povară copleșitoare, ca o piedică în calea fericirii aduse de
iubirea absolută. Această revoltă explică și numele de luceafăr, asemenea îngerului căzut care s-a împotivit lui
Dumnezeu, numai că aici datele nu mai au nicio legatură cu sfera religioasă, păstrînd exclusiv ideea de răzvrătire.
A treia secvență, concentrată în plan terestru, dezvoltă, prin limbajul familiar („obrăjei ca doi bujori”; „du-t’
de-ţi vezi de treabă”), în antiteză cu discursul înalt filosofic al astrului-geniu, o altă temă romantică, prin lirica
măştilor: iubirea dintre doi pământeni, Cătălin şi Cătălina - fata de împărat dobândind acum un nume
individualizator, care o apropie mai clar de condiţia omenească și atesta similitudinea de fire cu pajul de la curte. Ea
îşi pierde treptat unicitatea subliniată în prima secvență, devenind perechea unui slujitor („Un paj ce poartă pas cu
pas/ A-mpărătesii rochii”), pentru ca, în finalulul poeziei, să fie o ființă înseriabilă, cu nimic diferită de muritorii
conduși de „stele cu noroc” și amenințați de „prigoniri de soarte”. Secvența aceasta subliniază din nou procedeul
antitezei romantice dintre omul de geniu și omul obișnuit, simbolizat acum și de pajul Cătălin, atras de concret și
imediat, îndrăzneț „cu ochii”, în depășirea propriului statut social, prin aspirația către iubirea Cătălinei, fată de neam
împărătesc, pe care o inițiază naiv-inconștient în ritualul de manifestare a dragostei: „te-ai potrivi cu mine”. Planul
său de seducție, concret și voluptuos, o cucerește pe fată, care uită astfel visul de iubire și „dorul de luceferi”: „Să
râzi mai bine şi să-mi dai/ O gură, numai una.”
 Tabloul al patrulea, ce trebuie perceput în desfășurare simultană cu idila pământeană, asociază motivul
călătoriei interstelare, prin zborul Luceafărului către Demiurg, cu motivul perisabilităţii fiinţei umane și se situează
în planul astral. Revolta îndrăgostitei stele, declanșată de voința fetei („Fii muritor ca mine”), este tragică prin
eșecul ei total. Părintele-Demiurg, considerat stăpân absolut al lumii, pare neputincios, nu are capacitatea de a-l
absolvi astrul de veșnicia-povară, ci doar încearcă să îi trezească adormita-i conștiință eternă, net superioară
muritorilor, prin invocarea numelui aparent uitat, „Hyperion” („hyper-eon”: „cel care merge pe deasupra”), prin
accentuarea avantajelor veșniciei și ale omnipotenței, prin antiteza dintre entitățile supreme-cerești și oameni, cu
zadarnicele („deșertele”) lor idealuri, ce nu rezistă probei timpului: „Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi
oameni”. Deloc întâmplător, Luceafărul e „Hyperion” – nume inspirat de titanii ridicaţi, potrivit mitologiei greceşti,
împotriva lui Zeus. El nu este doar cel care „merge pe deasupra”, dar şi cel care are iniţiativa de a porni spre
Demiurg, pentru a-i cere să-i anuleze natura atemporală şi să-i dăruiască o existenţă în Timp, asemenea oamenilor:
„o oră de iubire”. Dorinţa lui puternică, insuflată de „copilă”, în speranţa unirii lor pe Pământ, poate fi asimilată
unui gest de nemulţumire şi de rebeliune, ce indică reminiscenţa titanică străveche. Adresându-i-se pe numele doar
de el știut, „Părintele” pare să-i amintească o stare pe care nu o conştientiza permanent sau pe care iubirea faţă de o
pământeană i-o pusese în umbră. Se intenționează astfel o anamneză, o rememorare consolidată şi de ceea ce
Demiurgul spune mai departe, în şirul de metafore ale existenţei eterne, opuse metaforelor vieţii temporale, deci
efemere. Ca un veritabil Părinte, el îi oferă, în schimbul visului imposibil, alte atribute consolatoare, ce-l
îndepărtează și mai mult de condiția umană visată: „Să-ți dau înțelepciune?”, „Îți dau catarg lângă catarg”. Dacă nu
e apt să realizeze imposibilitatea și imprudența renunțării la eternitate și la identitatea cu sine, iar în plan alegoric la
statutul de geniu nemuritor, atunci Demiurgul îi revelează natura sa ontologică imuabilă, idee subliniată de folosirea
verbului impersonal: „Dar moarte nu se poate”; „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte.” Acest
pasaj al dialogului dintre Hyperion şi Demiurg marchează, ca laitmotiv al creației, relația de opoziție dintre veşnica
repetare a aceleiaşi esenţe, sub alte învelişuri (natura umană obișnuită) și eterna identitate cu sine (natura veșnică a
Luceafărului sau a geniului). Oamenii comuni au o viaţă finită, condiţionată din afară, sunt descrişi complet diferit
de Demiurgul şi Luceafăr, ambii caracterizaţi prin autodeterminare şi autosuficienţă, la care însă, oricât şi-ar dori, ei
nu pot renunţa, rămânând captivi într-o eternitate solitară. Firea umană îşi defineşte existenţa ca un drum către
moarte, nu poate fi decât efemeră. Atemporalitatea lui Hyperion nu poate fi anulată nici de către Demiurgul-Părinte.
Refuzat de acesta, trezit din letargie, Luceafărul reapare pe firmament (bolta cerească), readeverit ca „Hiper-
eon”, revenit la statutul originar, de geniu. De aceea, el schimbă prin ataraxie (detașare) pasiunea mistuitoare de
altădată, în contemplaţie rece, în „seninătatea abstractă” şi impersonală, a cunoaşterii obiective, cum spunea Titu
Maiorescu, în studiul său critic, „Eminescu şi poeziile lui”.
Ultimul tablou propune un nou dialog, cosmic – terestru. Cadrul ales acum este cel al înserării, când
obiectele îşi tremură conturul la apariţia aştrilor. În locul mării întinse, sub raza Luceafărului apare, ca motiv de tip
romantic, crângul familiar cu tei înmiresmaţi, prezent în primele idile eminesciene. Cuvintele lui Cătălin, care
părăsesc registrul șăgalnic minor și preiau solemnitatea rostirii Luceafărului chiar sub razele sale, ar putea sugera
ideea că până și omul obișnuit, vegheat de stelele eterne, se transfigurează, se înnobilează prin iubirea sinceră, care
anulează barierele sociale: „O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de
dulce;// Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi.// Şi de
asupra mea rămâi/ Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu din urmă”. De această dată,
el aspiră să rămână „sub raza ochiului senin” al iubitei, invocă o stea călăuzitoare deasupra „nopţii de patemi”.
Imaginea idealizată a iubitei este redată prin metafora „visul din urmă”. De fapt, aici putem recunoaște aspiraţiile
iniţiale ale Cătălinei, transferate asupra perechii sale: „Miroase florile-argintii/ Şi cad, o dulce ploaie,/ Pe creştetele-
a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie”.
„Norocul” trecător al perechii fericite pe Pământ capătă frumuseţea dureroasă a adevărului că statornicia
sentimentului este...de o clipă. Ultima chemare a fetei de împărat, din strofa-refren, este modificată substanțial,
fiindcă acum ea invocă protecția norocului (care să îi protejeze dragostea cu care s-a mulțumit), nicidecum a vieții,
ca odinioară, devenită, probabil, mai conștientă de propria efemeritate: „– Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând
pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi luminează!”
Secvența finală atestă revenirea la condițiile opuse preexistente (etern/astral vs. efemer/pământesc) și
accentuează poziţia plină de superioritate a geniului, care, abstras şi impasibil, contemplă doar, fără a putea
participa, iubirea umană împlinită, întrucât, așa cum a scris poetul însuși, geniul „nu are moarte, dar n-are nici
noroc”: „El tremură ca-n alte dăţi/ În codri şi pe dealuri,/ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri;/ Dar nu mai
cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul/- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” Obiectivarea recuperată
de astrul nemuritor sugerează și ideea că omul va fi întotdeauna supus unei condiţii limitate, singura lui şansă la
fericirea trecătoare fiind iubirea. Textul eminescian se închide cu o strofă-concluzie, în care se varsă sensurile
celorlalte: dacă lumea şi existenţa în lume sunt supuse vremelniciei, iar fericirea lumească (mundană) nu e decât
masca unei clipe (această clipă fiind ea însăşi înşelătoare, pieritoare), dacă lumea e o scenă în care se joacă aceeaşi
piesă, cu aceleaşi roluri şi numai actorii se schimbă şi dacă orice măreție e lipsită de glorie, de vreme ce ea e
obţinută nu de cei care o merită, ci de mişei, dacă experienţa în timp nu revelează adevăruri noi, iar viitorul şi
trecutul, începutul şi sfârşitul repetă acelaşi adevăr, atunci recomandabile rămân retragerea, pentru a nu mai suferi şi
regăsirea propriului sine, non-participarea, contemplarea lumii şi a vieţii ca spectacol: „Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
Textul, prin viziunea sa filosofică asupra existenței, promovează ataraxia, starea poetică din final a stelei,
soluţia dată și de filosoful Arthur Schopenhauer, ca mijloc de anihilare a voinţei de a fi şi a suferinţei existenţiale,
iar geniul se caracterizează deci și prin capacitatea lui de abstragere din cotidian și de contemplare. El scapă, nu
însă fără suferință interioară, din „mrejele” existenţei lumești, prin „apatia” stoică. Se sustrage din raza durerii şi a
plăcerii, care, împreună, tulbură echilibrul, armonia şi pacea spiritului. Motivul detaşarii este susţinut de metafora
„răcelii” celui ce a înţeles, prin puterea gândirii sale geniale, că patosul se poate sublima într-o seninătate provenită
din neimplicare în zbuciumul oamenilor schimbători și efemeri.
Luceafărul, invocat intens de fata de împărat și întrupat doar în vis, nu poate nici el uita condiţia lui
ontologică primară, deoarece, la fiecare ipostaziere, „coborâre”, poartă însemnele originii sale de excepție și ale
superiorității reci, clar comunicate iubitei sale: „Din sfera mea venii cu greu” (antiteza „sfera mea”/„al meu senin”
vs. „cămara ta”); „Şi soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma”. Tânara descoperă dureros că metamorfozele
succesive nu anulează stelei statutul diferit, nu conduc spre o compatibilizare a celor doi posibili „miri”: „Căci eu
sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”; „Privirea ta mă arde.” Ea îi percepe paloarea inumană, redată prin
oximoronul „un mort frumos cu ochii vii”, iar el înțelege imposibilitatea comunicării fără o modificare a statutului
etern, a esenței, nu doar a aspectului de om - „voievod”: „Deşi vorbeşti pe înţeles,/ Eu nu te pot pricepe.” Pentru a
avea același cod de comunicare, același limbaj, ei trebuie să aparțină aceleiași lumi. Așadar, steaua-ideal decide să
se sacrifice, iar deziluzia eșecului, a uitării sale de către fată, îl conduce la metafora nemiloasă „chip de lut” -
echivalentul sublimat al blestemului din basmul eminescian în versuri, „Fata din gradina de aur”. Portretul diferit al
fetei accentuează și opoziția dintre incipitul și finalul poeziei: „preafrumoasa fată” nu mai merită caracteristicile
nobile, aproape sacre,din tabloul inițial, cum nu a meritat nici efortul magnific al astrului de a-l întâlni pe Demiurg,
pentru a fi dăruit repausului implorat.
Interpretat ca „basm al ființei” în expansiune sufletească, ca o conjugarea poetică a verbului „a fi”, această
capodoperă lirică fixează, în literatura universală, aventura tragică a unor ființe diferite care, în chip iluzoriu,
iubesc, fiecare în cealaltă, ceea ce nu pot fi niciodată: unul e nemuritor și ispitit de căldura omenească, celălalt este
efemer, dar chinuit de absolut și dezmărginire; primul este gata de jertfă, ultimul însă, cel comun, e inconstant în
sentimente și aspirații, poate chiar dezamăgitor. Acestea nu sunt însă calități sau defecte, ci date funciare
(înnăscute), predestinate celor două realități ireductil incompatibile, puse în contrast, în „dulcele stil” romantic.