Poezia este o fdila romantica, dezvoltand o poveste de dragoste intr-un cadru natural, campestru, in decorul specific

eminescian, al codrului cu izvoarele", cu luna si stelele".

Idila (termenul provine din fr. idytle, gr. eidyllion] - mic tablou poematic, specie a genului liric care prezinta motive
erotice intr-un decor campestru si exclude tragicul, evenimentele dramatice, marile infruntari.Elemente de compozitie si
structura

Existenta dialogului iubit-iubita, de sugestie narativa. Jocul erotic, scenariul iubirii t dintre cei doi estompeaza tensiunea
meditatiei filozofice.

Primul tablou al poeziei se construieste pe imaginea cunoasterii conceptuale, tanarul indragostit putand fi o imagine a
geniului. Dezamagit apoi de actul cunoasterii prin intermediul ratiunii, concretizat in metafore dispuse antitetic in primele
trei strofe (rauri in soare", intunecata mare"), barbatul se lasa sedus de iubita a carei idealitate este exprimata prin
intermediul florii albastre.

Floarea albastra este un simbol romantic care apare in literatura germana (Novalis: fieinrich von OfterdingeN), dar si la
Victor Hugo sau Leopardi. Sugereaza iubirea si tentatia infinitului. Conceptul de frumos ramane legat de emblematica
florii, iar in ceea ce priveste cromatica, albastrul cu toate variantele lui - vioriu, vanat, azur - ocupa un loc privilegiat in
poezia eminesciana, simbolizand spiritualitatea, uranicul.

Al doilea tablou al poemului, cel mai amplu, deseneaza cea de-a doua axa, complementara primei, si anume planul
cunoasterii senzoriale. Monologul liric al tinerei fete, seducator prin prospetimea lui, este o invitatie in planul trairii
concrete si se opune meditatiei reci, ideilor abstracte. Antiteza este sustinuta si de alternarea pronumelor eu/ ea.
Scenariul idilic impresioneaza prin gestica erotica spontana: Eu r>un fir de romanita/ Voi cerca de ma iubesti", Mi-oi
desface de aur a- parul", Te-oi tinea de dupa gat". Elemente ale limbajului popular fac ca imaginea sa sugereze
intimitatea si complicitatea jocului erotic: Grija noastra n-aib-o nimeni, / Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?".

Ultima strofa readuce nota elegiaca prin perspectiva timpului si a mortii (S-a murit iubirea noastra"), sugerand
discrepanta dintre idealitate si concretul propriu-zis sau poate numai regretul pentru starea de gratie pierduta. Repetitia,
cu nota ei retinuta de retorism, intareste impresia de tristete metafizica: Floare-albastra! floare-albastra! /Totusi este
trist in lume!". Ultimul vers, lapidar (Totusi este trist in lume!") lasa camp deschis speculatiilor despre pesimismul de
sorginte schopenhaueriana.