Eseu “Floare albastra”- Mihai Eminescu

Poezia „Floare albastra”, scrisa de Mihai Eminescu in anul 1872 si publicat in revista
„Convorbiri literare” un an mai tarziu, este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de
tinerete, care prefigureaza marile creatii ulterioare, culminand cu „Luceafarul”. Poezia se
încadrează in romantism, prin trăsături specifice, cum ar fi - interferența dintre planul naturii și
cel al iubirii, imaginar poetic specific romantic (codru, seara, luna), aspirația către cunoaștere și
absolut, idealul împlinirii prin iubire, starea dominantă de melancolie, provocată de pierderea
iubirii. Viziunea romantica e data de tema, de motivele literare, de atitudinea poetica, de
interferenta speciilor: poem filozofic (meditatie), egloga (idila cu dialog) si elegie (caracter
melancolic). NUMIREA CURENTULUI LITERAR ȘI A TRĂSĂTURILOR ACESTUIA
Motivul florii albastre este specific intregii lirici romantice europene, fiind un simbol al
iubirii, dar si al nostalgiei infinitului, un ideal de puritate. De asemenea, elementul cosmic, luna,
este recurent in lirica eminesciana.
Starile specifice eului liric sunt de aspiratie catre cunoastere, catre meditatie, de speranta in
implinirea iubirii, dar si de tristete, melancolie, provocate de neputinta de a trai pe deplin iubirea.
Se utilizeaza antiteza, intre celebrarea sentimentului iubirii si aspiratia catre cunoastere si
absolut, intre planul concret si planul abstract, intre apolinic (aspiratia catre contemplativitate si
echilibru al cunoasterii) si dionisiac(traire vitalista a sentimentului de iubire). ILUSTRAREA
TRĂSĂTURILOR SPECIFICE ROMANTISMULUI (CÂT MAI DETALIAT)
Lirismul mastilor se evidentiaza prin imprumutarea, pe rand, de către eul liric, a doua
ipostaze, masculin si feminin. Marcile subiectivității în cadrul monologurilor sunt pronumele si
verbele la persoana intai si a doua, dar si dativul posesiv “arata-mi”.
“Floare albastra” prezinta ipostaza iubirii paradiziace, insa depaseste cadrul unei idile,
abordând problematica privind conditia geniului. Astfel spus, tema poeziei este
incompatibilitatea comunicarii a doua fiinte diferite ontologic: principiul masculin,
simbolizand geniul insetat de absolut si de cunoaștere si cel feminin, al carui ideal este
implinirea prin iubire si cautarea fericirii in planul concret. COMENTAREA A DOUĂ
IDEI POETICE CARE EVIDENȚIAZĂ TEMA.
O PRIMĂ IDEE POETICĂ RELEVANTĂ PENTRU TEMĂ este referitoare la concepția
masculină asupra femeii iubite, înregistrându-se mai multe trepte ale cunoasterii erotice, sugerate
prin modificarea apelativelor, de la “mititica”, la „Ce fumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce
floare!”, la „dulce minune”, pana la chemarea nostalgica din final: „Floare albastra! floare
albastra!...”. In timp ce principiul feminin, aflat in consonanta cu natura personificata, are ca
atribute gratia rustica si miscarea, principiul masculin este contemplativ si meditativ. O ALTĂ
IDEE POETICĂ CARE EVIDENȚIAZĂ TEMA este conținută în ultimul vers, din care reiese
atitudinea melancolică și meditativă a îndrăgostitului care, în ciuda sentimentelor de iubire,
constată că diferențele dintre masculin și feminin sunt ireconciliabile – „Totuși este trist în
lume!”
 Titlul contine doua simboluri, al florii, care sugerează frumusete, farmec, puritate, dar si
efemeritate, si albastrul, care este culoarea infinitului, a marilor departari, a idealului. Cele doua
simboluri alaturate subliniaza opozitia dintre fericirea prin iubire si atractia catre lumea ideilor.
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima
termenii antinomici (lumea lui-lumea ei), punctate de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica, cuprinzand strofele 1-3, infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui.
Monologul fetei incepe cu reprosul realizat prin adverbul „iar”, plasat la inceputul poeziei. In
conceptia ei, atractia lui catre cunoastere, catre lumea ideilor, nu ii vor aduce fericirea, implinirea
umana realizandu-se doar prin iubire, in lumea terestra. Tonul este familiar si exprima iubirea
sincera.
A doua secventa, care contine doar a patra strofa, constituie meditatia barbatului asupra
sensului profund al unei iubiri rememorate si regretate.
A treia secventa contine strofele 5-12. Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in
lumea ei, in planul terestru: „Hai in codrul cu verdeata…”. Refacerea cuplului adamic necesita
un spatiu protector, idilic, si un timp sacru. Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice
frecvente in erotica eminesciana: codrul, izvoarele, valea, balta, luna, etc. Caldura zilei de
vara se afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu iubirea impartasita. Femeia este o aparitie de
basm: „de-aur parul”, sagalnica: „S-apoi cine treaba are?”, senzual-naiva si cu gesturi gingase:
„Dulce netezindu-mi parul”, obsevându-se utilizarea epitetelor și a interogației retorice.
Chemarea la iubire organizeaza secventa poetica gradat, intr-un scenariu erotic cu etapele:
descrierea naturii umanizate, invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia, jocul, portretul fetei
vazuta ca o zeitate terestra, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea, intoarcerea in sat si
despartirea.
Ultima secventa poetica, strofele 13 si 14, este a doua interventie a vocii lirice din strofa a
patra, continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum
in ideal si in amintire. Contrastul dintre vis si realitate, ca si incompatibilitatea dintre cele doua
lumi, care o clipa s-au intalnit in iubire pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor, sunt sugerate
de versul final, de o dulce tristete: “Totusi este trist in lume!”.
“Floare albastra” de Mihai Eminescu este ilustrativa pentru romantism, atat prin tema
iubirii care se impleteste cu cea a naturii, cat si prin existenta a planului terestru edenic si a celui
cosmic. Poezia prefigureaza “Luceafarul”, prin ilustrarea temei incompatibilitatii intre doua
fiinte provenind din lumi diferite.
De altfel, poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte-
temporalitate/viata, masculin-feminin, detasare apolinica-traire dionisiaca, abstract-concret, vis-
realitate, aproape-departe, atunci-acum.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu, este o meditatie, specifică
romantismului, care opune cele doua modalitati existentiale, cea apolinica, sugerata de principiul
masculin si cea dionisiaca, sugerata de principiul feminin.