Floare albastra

Poezia “Floare albastra”, scrisa in 1872 si publicata in revista “Convorbiri literare” in

1873, este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile eratii
uluitoare, ce vor culimina cu “Luceafarul”.
Poezia se incadreaza in romantism prin mai multe trasaturi: temele predilecte, motivele
literare, atitudinea poetica, amestecul speciilor, dar si antiteza pe baza careia este construita
poezia.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la
starile sufletesti ale poetului.
Portretul geniului se configureaza simbolic din elementele cosmicului, ccare este
simbolizat de culoarea albastru. Portretul fetei, fiind telurica, este perceput la inceput ironic,
pentru ca in finalul poemului, prin abstractizare, sa fie proiectat in ideal, fiind desemnat prin
simbolul “floare albstra”.
Titlul fixeaza simbolul central, un motiv romantic de circulatie europeana, ce sugereaza
aspiratia spre fericire prin iubire.
Cele paisprezece strofe alcatuiesc patru secvente poetice, prin alternanta a doua
planuri, cosmic-terestru, in dialogul celor doua voci lirice: geniul si iubita.
Prima secventa (strofele I - III) reprezinta monologul fetei care descrie lumea rece a
genuiului.
In prioma strofa, universal spiritual in care geniul este izolat, se configureaza prin
enumerarea simbolurilor eternitatii – mortii: “Iar te-ai cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri
nalte ?”.
Meditatia barbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secventa poetica si
prezinta reactia indragostitului la reprosurile fetei.
Secventa a treia, care contine strofele V – XII, este cea mai ampla. De aceasta data, fata
adreseaza barbatului chemarea la implinirea iubirii in spatial terestru, in cadrul naturii ferice.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantic frecvente in lirica erotica eminesciana:
codrul, izvoarele, valea, balta, etc.
Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru.
 Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea , iar in plan subiectiv se accentueaza
lirismul.
Ultima secventa poetica (XIII - XIV) contine a doua interventie a vocii lirice masculine ce
apare in strofa a patra si reprezinta meditatia barbatului asupra iubirii trecute.
Daca in penultima strofa despartirea indragostitilor parea temporara, in ultima strofa,
separate, la nivel formal printr-un sir de puncta de suspensie de restul poeziei, sfarsitului visului
de iubire devine o certitudine. Contrastul dintre vis si realitate, dar si dintre cele doua lumi, care
o clipa s-au intalnit in iubire, pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor.
Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase: epitetul (“prapastia mareata”);
personificarea (“izvoare plang in vale”); comparatia (“rosie ca marul”); inversiunea (“albastra-
mi, dulce floare”); metafora (“rauri in soare”); simbolul (“floare albastra”), repetitia (“Floare
albastra! Floare albastra!”)
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu reprezinta o capodopera a creatiei
eminesciene din etapa de tinerete, care anticipeaza marile teme si idei poetice dezvoltate mai
tarziu in poemul “Luceafarul”.