Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea cunoaşte o înflorire accentuată prin

curentele literare dezvoltate şi se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să
înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru Mari Clasici: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Scrisă în anul 1872 şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare
albastră" aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene(alături de "Sara pe deal","Dorinţa",
"Lacul"), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Poezia poate fi privită drept un
nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe
specii literare: poem filozofic, eglogă(specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică,
prezentând scene de dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate
sentimente de tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din
realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este
construită expunerea lirică.

Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră,
ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind
cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut.Emblematic pentru
tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin
motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, prapastia, valea,
luna.Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Ca în lirismul cu măști, eul liric împrumută pe
rând două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră), care
se asociază celor două lumi.

Mărcile eului liric sunt verbe și pronume la persoana I singular: „eu am râs" și a Il-a: „te-ai
cufundat".Portretul geniului se configurează simbolic din elementele cosmicului „iar te-ai cufundat în
stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?", care este simbolizat de culoarea albastru. Portretul fetei, ființa
telurică, este perceput la început ironic („mititica"), pentru ca în finalul poemului, prin abstractizare
(metafora „dulce minune"), să fie proiectat în ideal, find desemnat prin simbol „floare albastră"

Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează aspirația spre
fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale
cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de culoarea „albastră") și
lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de, „floare").

Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în
lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima
îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează
puritatea iubirii şi candoarea iubitei.
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru sevențe poetice, prin alternanța a două planuri, cosmic -
terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/ vocea masculină și iubita. Simetria celor patru
sevențe poetice este potențată de monologul liric al fetei, care evidențiază opoziția dintre cele două
lumi, a geniului și a omului comun, punctat de cele două reflecții ulterioare ale bărbatului.

Prima sevență (strofele I - III) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a geniului. Poezia
începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar" plasat la începutul poeziei. Termenii populari susțin
adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieții mele" și „iubite", dispuse simetric la
începutul și la sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.

În prima strofă, universul spiritual în care geniul este izolat se configurează prin enumerarea
simbolurilor eternității – morții: „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?". Aspirația
spre cunoașterea absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămădești-n a ta gandire" și de
mișcarea ascensională. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul
unor metafore cu valoare de simbol: „întunecata mare" - misterul genezei; „câmpiile asire" -
universul culturii și „Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare"- universul creatiei umane
proiectat cosmic.

Avertismentul final „Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!", deși este rostit pe un ton șăgalnic,
cuprinde un adevar: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire.Meditația
bărbatului din strofa a patra constituie cea de-a doua secvență poetică și prezintă reacția
îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează cu o
anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevarul, /Eu am râs, n-am zis nimica".

Sevența a treia, care conține strofele V - XII, este cea mai amplă. De această dată, fata adresează
barbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru, în cadrul naturii feerice. „Hai în codrul cu
verdeața....". Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea care adresează
chemarea la iubire; ea încearcă atragerea barbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea
cuplului adamic.

Ultima sevență poetică (strofele XIII - XIV) conține a doua intervenție a vocii lirice masculine ce apare
în strofa a patra și reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de
această dată în ideal și amintire: „Și te-ai dus, dulce minune, / Și-a murit iubirea noastră" .

Dacă în penultima strofă despărțirea îndrăgostiților pare temporară, în ultima strofă, separată, la
nivel formal, printr-un șir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfârșitul visului de iubire devine o
certitudine. Verbele la timpul trecut („te-ai dus", „a murit") susțin tonalitatea elegiacă. Contrastul
dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o clipă s-au întâlnit în iubire, pentru ca apoi să
se reașeze în limitele lor, este sugerat de repetiția din penultimul vers (Floare-albastră! floare-
albastră!...") și mai ales de versul final: " Totuși este trist în lume!"

Figurile de stil și imaginile artistice sunt numeroase: epitetul („prăpastia măreață…", „trestia cea
lină"), personificarea („izvoare plâng în vale"), comparația ("roșie ca marul"), inversiunea („albastra-
mi, dulce floare"), metafora (râuri în soare"), simbolul („floare albastră", „ceruri-nalte"), repetiția
(„Floare-albastrã! foare-albastrã!...").
 Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul
trohaic, măsura versurilor de 7 - 8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în rimă a unor
cuvinte rare: „gândire"- „asire" și a unor părți de vorbire diferite: „dispare" - „floare".

Poezia „Floare albastră" reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, care
anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză „Luceafărul".