Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar artistic apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea,

promovând cultul sentimentului şi a fanteziei creatoare. Dintre trăsăturile curentului amintim
temele specifice (iubirea, natura, timpul), motive literare (codrul, izvorul, floarea), lirismul
profund subiectiv, ca procedeu artistic preferat antiteza, iar eul liric se inspiră din folclor şi
trecutul naţional.
Poezia Floare albastră a fost scrisă în perioada studiilor la Viena şi Berlin în 1872 şi
publicată în revista „Convorbiri literare” în 1873, fiind o capodoperă a lirismului eminescian din
etapa de tinereţe.
 Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică
specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională
proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit.
Titlul fixează simbolul central al poeziei, având ca punct de plecare un motiv romantic de
circulaţie europeană, ce sugerează aspiraţia spre fericire prin iubire. Pentru romanticul german
Novalis, floarea albastră prezintă împlinirea visului de iubire, într-o lume ideală, iar poetul italian
Leopardi vede în floarea albastră frumuseţea şi puritatea iubirii, voinţa lirică de a naufragia în
infinit. La Eminescu reprezintă voinţa, dar şi nostalgia nesfârşitului sau femeia ideală, floarea
simbolizează viaţa, fiinţa păstrătoare a dorinţelor dezvăluite cu vrajă, albastrul este culoarea
infinitului, a marilor depărtări, a idealului.
Tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii pentru că natura vibrează la stările
sufleteşti ale eului liric.
Poezia este formată dintr-o succesiune de imagini, clar conturate susţinute de dialog, dar
mai ales de monolog . Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze,
masculin – feminin, el – ea, într-un dialog al “eternului cu efemerul”. Poezia se structurează în
jurul unei serii de opoziţii: eternitate/moarte – temporalitate/viaţă, masculin – feminin, abstract –
concret, vis – realitate, aproape – departe, atunci – acum.
Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri
adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.
Prima secvenţă poetică (strofele I – III) înfăţişează lumea rece a ideilor, lumea lui.
Monologul fetei începe cu reproşul realizat prin adverbul “iar”, plasat la începutul poeziei.
Termenii populari “încalte”, “nu căta” susţin adresarea familiară, iar cele două apelative, “sufletul
vieţii mele” şi “iubite”, dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei,
exprimă iubirea sinceră. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare,
câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere
al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest
tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în
depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se
realizează doar în planul terestru prin iubire.
A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se
accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit
trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată. Notarea unei stări de spirit “Eu am râs, n-am zis
nimica” se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe şi pronume la persoana I
singular: “eu”, “am râs”, “n-am zis” şi a verbelor la trecut: “Ah! ea spuse adevărul”.
Cea de-a treia secvență (următoarele 8 strofe) conţine monologul instanței feminine, ce
reprezintă o chemare spre împlinirea erotică în cadrul unei naturi mirifice, ce poartă amprenta
eminesciană : „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale, /Stânca stă să se prăvale/
În prăpstia măreaţă”. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adresează
chemarea la iubire. Idealul de iubire şi refacerea cuplului adamic se realizează într-un cadru
mirific, într-un cadru terestru („codru cu verdeaţă”, „izvoare plâng în vale”, „ochi de pădure”,
„fir de romaniţă”, „boltă senină”). Femeia iubită este o apariţie de basm, graţioasă „de-aur
părul”, şăgalnică „Ş-apoi cine treabă are!”, senzual-naivă „Eu pe un fir de romaniţă/ Voi cerca de
mă iubeşti”, întruchipând idealul de frumuseţe, femeia ideală.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) prezintă monologul omului de geniu, care
meditează trist la inutilitatea încercării de a atinge absolutul prin iubire „Şi te-ai dus, dulce
minune,/ Ş-a murit iubirea noastră”. Contrastul dintre vis şi realitate, dintre cele două lumi este
sugerat prin repetiţia „Floare-albastră! Floare-albastră!” şi versul final „Totuşi este trist în
lume!”.
Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care
exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale
bărbatului.
Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric:
verbe la persoana I- „am râs", pronume personale la persoana I- „Eu", adjective pronominale
posesive de persoana I -„mele".
Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura
versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare
„gândire"-„asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite „dispare"-„floare".
La nivelul limbajului poetic folosit, vorbirea populară si limbajul familiar accentuează
intimitatea „încalte", „nu căta". Verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii
(„urcă",„stă"), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar
verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală „am râs", „te-ai
dus", „a murit".
Expresivitatea este conferită de folosirea imaginilor artistice: vizuale - „codrul cu
verdeață”; auditive - „izvoarele plâng”; dinamice - „mi-oi desface părul” și prin figuri de stil:
epitete - „râuri de soare”, inversiuni - „întunecata mare”; comparații - „roșie ca mărul”,
personificare – „izvoarele plâng în vale”, metafore – „floare-albastră”. Sunt predominante
structurile substantiv+adjectiv („prapastia măreață”, „câmpiile asire”, „dulce floare”).
În concluzie, poezia Floare albastră de Mihai Eminescu este o capodoperă a creaţiei
eminesciene din etapa de tinereţe ce anunţă apariţia capodoperei de mai târziu, Luceafărul.