Floare albastra

Poezia Floare albastra, scrisa in 1872 si publicata in revista convorbiri literare in 1873, este o capodopera a
lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii ulterioare, culminand cu Luceafarul.
Dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o viziune lirica proprie, Floare albastra poate fi considerata o
poezie-nucleu a romantismului eminescian.
In Floare albastra sunt asociate, in maniera romantica, mai multe specii literare: poem filosofic, egloga si
elegie.
Tin de romantism: tema (iubirea si natura, conditia geniului, aspiratia spre absolut), motivele literare, atitudinea
poetica, amestecul speciilor, daar si antiteza pe baza careia este construita poezia.
La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale
poetului. Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta si reprezinta ipostaza iubirii paradiziace, prezenta
in ideile eminesciene din aceeasi perioada de creatie: Sara pe deal, Dorinta, Lacul, sau in secventa idilica din
Luceafarul. Depaseste insa cadrul unei idile, implicand si tema conditiei omului de geniu care aspira la absolut.
Cadrul natural, feeric si protector pentru cuplul de indragostiti se realizeaza prin motive romantice frecvente in
lirica erotica eminesciana: codrul, izvoarele, prapastia, valea, luna.
In viziune romantica, se confrunta doua moduri de existenta sau ipostaze ale cunoasterii: lumea cunoasterii
absolute, infinite, a geniului, simbolizata de culoarea albastra si lumea iubirii concrete, a cunoasterii terestre
simbolizata de floare.
Ca in lirismul de masti, eul liric imprumuta pe rand doua ipostaze umane, masculin-feminin, sau portrete
spirituale, geniul-faptura terestra, care se asociaza celor doua lumi. Lirismul subiectiv se realizeaza prin folosirea
marcilor gramaticale ale eului liric verbe si pronume la persoana I singular: eu am ras.
Titlul fixeaza simbolul central, avand ca punct de plecare un motiv romantic de circulatie europeana, ce
sugereaza aspiratia spre fericirea prin iubire. Motivul literar asociaza substantivul floare, care simbolizeaza
viata, si culoarea albastra, simbolul eminescian al infinitului, al marilor departari, al idealului.
Cele 14 strofe alcatuiesc patru secvente poetice, prin alternanta a doua planuri, cosmic-terestru, in dialogul
celor doua voci lirice: geniul/vocea masculina si iubita. Poezia are o compozitie romantica, fiind structurata in
jurul unei serii de opozitii: eternitate-viata, masculin-feminin, vis-realitate- departe-aproape, trecut-prezent.
Prima secventa, primele trei strofe, reprezinta monologul fetei si ia forma reprosului, tanara folosind
simbolurile eternitatii pentru a configura imeginea lumii reci a ideilor abstracte.
Meditatia barbatului, din strofa a patra, constituie cea de-a doua secventa poetica si contine reactia
indragostitului la reprosurile fetei.
Secventa a treia, care contine strofele 5-12, este cea mai ampla si continua monologul fetei din prima secventa.
De aceasta data, ea adreseaza barbatului chemarea la implinirea iubirii in spatiul terestru, in cadrul naturii
feerice. Ultima secventa poetica, strofele 13-14 este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra si
reprezinta o continuare a meditatiei barbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiecteaza, de aceasta data, in
ideal.
Simetria celor patru secvente poetice este potentata de monologul liric al fetei, care exprima termenii
antinomici, lumea lui-lumea ei, punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica infatiseaza lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei incepe cu reprosul realizat
prin adverbul iar, plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar, iar in aparentul dialog alterneaza
propozitii afirmative si negative, interogative si exclamative. Termenii populari sustin adresarea familiara, iar cele
doua apelative, sufletul vietii mele si iubite, dispuse simetric la inceputul si la sfarsitul primei interventii a
fetei, exprima iubirea sincera.
In prima strofa, universul spiritual in care geniul este izolat se configureaza prin enumeratia simbolurilor
eternitatii mortii: Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?. Aspiratia spre cunoasterea absoluta
este sugerata de metafora rauri in soare/ Gramadesti-n a ta gandire si de miscarea ascensionala. Domeniul
cunoasterii guvernat de timpul infinit este definit prin intermediul unor metafore cu valoare se simbol:
intunecata mare misterul genezei; campiile asire universul de cultura si Piramidele-nvechite/ Urca-n cer
varful lor mare universul de creatie umana proiectat cosmic.
Avertismentul final Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!, desi este rostit pe un ton sagalnic, cuprinde un
adevar: in lumea terestra, implinirea umana se realizeaza doar prin iubire.
A doua secventa poetica constituie meditatia barbatului asupra spuselor iubitei. Desi recunoaste adevarul din
vorbele fetei, se detaseaza cu o anumita ironie: Ah! Ea spuse adevarul, /Eu am ras, n-am zis nimica.
A treia secventa poetica contine strofele 5-12. Monologul fetei continua cu o chemare la implinirea iubirii in
lumea ei, in planul terestru: Hai in codrul cu verdeata Spre deosebire de alte idei eminesciene, aici femeia
este aceea care adreseaza chemarea la iubire, ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii, ca aspiratie
spre refacerea cuplului adamic.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in lirica erotica eminesciana: codrul, izvoarele,
valea, balta, luna etc. Natura de inceput de lume este, in viziunea romantica, un spatiu nealterat de prezenta
umana: Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata. Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive: Und-
izvoarele plang in vale.
Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta cu pasiunea
chemarii, cu iubirea impartasita: si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca marul,/Mi-oi desface de-au parul, /Sa-ti
astup cu dansul gura. Femeia iubita este o aparitie de basm, gratioasa, sagalnica, senzual-naiva.
Ultima secventa poetica este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra si reprezinta o continuitate a
meditatiei barbatului asupra iubirii trecute pe care o proiecteaza de aceasta data in ideal si amintire: Si te-ai dus,
dulce minune, /Si-a murit iubirea noastra.
Cadrul obiectiv al idilei se incheie cu despartirea, iar in plan subiectiv se accentueaza lirismul.
Daca in penultima strofa despartirea indragostitilor pare temporara, in ultima strofa, separata, la nivel formal,
printr-un sir de puncte se suspensie de restul poeziei, sfarsitul visului de iubire devine o certitudine. Verbele la
timpul trecut te-ai dus, a murit, sustin tonalitatea elegica. Contrastul dintre vis si realitate, dar si dintre cele
doua lumi care o clipa s-au intalnit in iubire, pentru ca apoi sa se reaseze in limitele lor este sugerat de repetitia
din penultimul vers Floare-albastra! floare-albastra!... si, mai ales, din versul final: Totusi este trist in lume!.
Expresivitatea are surse multiple, in plan morfologiv, lexical, stilistic, fonetic si prozodic.
La nivel morfologic, verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau vesnicia naturii urca, sta, verbele la
viitor din monologul fetei proiecteaza aspiratia spre iubire in reverie, iar verbele la trecut, din meditatia
barbatului, redau reflectia si distantarea temporala am ras, te-ai dus, a murit. La nivel lexical, vorbirea
populara si limbajul familiar accentueaza intimitatea.
Figurile de stil si imaginile artistice sunt numeroase: epitetul prapastia mareata, personificarea izvoarele
plang in vale, comparatia rosie ca marul, inversiunea albastra-mi, dulce floare, metafora sauri in sare.
Muzicalitatea trista a poemului este sustinuta de elemente de prozodie: rima imbratisata, ritmul trohaic,
masura versurilor de 7-8 silabe. Se remarca inovatiile la nivelul rimei, folosirea de cuvinte rare si punerea in rima
a unor parti de vorbire diferite.
In opinia mea, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulatie europeana, intr-o viziune lirica
proprie. Floare albastra isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire, de
iubire pura.
In creatia eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, a idealului, iar floarea simbolizeaza viata, iubirea.
Repetitia din penultimul vers Floare-albastra! floare-albastra si din versul final Totusi este trist in lume!
exprima nostalgia dupa iubire, ca mister al vietii.
Poezia Floare albastra reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din etapa de tinerete, care anticipeaza
marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in poemul-sinteza Luceafarul.