Luceafarul - Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un reprezentant de seama al romantismului romanesc, poet original, fiind
considerat ultimul romantic european - „Luceafarul poeziei romanesti”. Alaturi de Ion Creanga, I.L.
Caragiale si Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii romane.

,,Luceafarul” este un poem romantic, care apare în anul 1883, initial în almanahul „România
jună”, apoi în revista „Convorbiri literare” si ulterior este inclus în volumul „Poesii”.

Are ca punct de plecare basmul romanesc „Fata in grădina de aur” (cules de Richard Kunisch),
precum si mitologia autohtona (mitul Zburatorului) si mitologia greaca (mitul lui Hyperion). Din
punct de vedere filosofic, preia conceptia lui Schopenhauer despre antiteza dintre omul comun si omul de
geniu.
Ca specie literara este o alegorie pe tema geniului; o meditatie filosofica asupra conditiei
umane (omul supus unui destin pe care tinde să-l depăşească).

Este evidentă împletirea genurilor literare, dimensiunii epice, de suprafaţă adăugându-i-se

aspecte ale liricului , dar şi elemente dramatice.

Ca si curent literar poezia se incadreaza in romantism prin: tema, antiteza, personaje exceptionale
in situatii exceptionale si amestecul genurilor si al speciilor literare.

Viziunea despre lume este romantica, in stransa legatura cu tema si reprezinta modul in care
poetul vede lucrurile, le intelege, le interpreteaza, precum si atitudinea lui fata de aspectele realitatii.

Tema poeziei o reprezinta problematica geniului in raport cu iubirea/societatea/cunoaşterea/

timpul, fiind susținută de motivele: visul, noaptea, luna, stelele, marea, îngerul, demonul, demiurgul,
cuplul adamic, zborul interstelar etc.

Titlul este un element sugestiv cu rol anticipativ, care introduce cititorul in lumea operei, fiind in
stransa legatura cu tema si mesajul poeziei. Din punct de vedere structural titlul este sintetic (format
dintr-un substantive propriu), iar din punct de vedere stilistic are dublu sens - denotativ (propriu) se
referă la cel mai strălucitor astru ceresc, planeta Venus si conotativ (sens figurat) - Luceafărul devine un
simbol al omului de geniu, dotat cu o inteligență superioară, insetat de absolut, capabil sa se sacrifice pentru
iubire.

Ca structura poemul contine 98 de catrene, dispuse in 4 tablouri, care ilustreaza doua planuri:
terestru si cosmic.

Incipitul ,, A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată”, cuprinde o formula specifica basmului.
Simetria incipit-final se realizează prin imbinarea planului cosmic și al celui terestru, în prima și ultima
parte a poemului.

Coordonatele spatio - temporale sunt vagi, nedefinite, mitico - fantastice.

Primul tablou imbina planul cosmic cu cel terestru si debuteaza cu imaginea fetei de imparat de
o frumusetea iesita din comun „O prea frumoasa fata”. Unicitatatea si puritatea ei este evidentiata si prin
comparatii: Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.”
Aceasta este surprinsa in ipostaza contemplativa, la fereastra castelului, indragostindu-se de Luceafar „Îl
vede azi, îl vede mâini,/Astfel dorinţa-i gata;/El iar, privind de săptămâni,/Îi cade draga fata.” Cadrul este
nocturn, romantic, favorabil visului. Cei doi indragostiti se intalnesc in plan oniric in urma chemarii rostite
de indragostita ca un descantec „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă şi în
gând/Şi viaţa-mi luminează!”. Consecința acestei invocări este întruparea astrului într-o ipostază angelică,
“- O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un înger se arată”, pe care fata, speriată de scânteile sale reci, o refuză.
La a doua chemare, din cauza primului refuz al fetei, apare in ipostaza demonica. - O, eşti frumos cum
numa-n vis/Un demon se arată,/Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată!”. El îi propune fetei să
îl urmeze în cer, dar ea refuză și de această dată. Tulburat de refuzul fetei, de neputința ei de a-și părăsi
lumea si dorind sa cunoasca experienta iubirii, Luceafărul este dispus la sacrificiu, gata să renunțe la
nemurire, sa coboare de la conditia geniului la cea de muritor ,,Da, mă voi naște din păcat, / Primind o altă
lege/ Cu vecinicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege.; “Şi se tot duce... S-a tot dus./De dragu-unei copile,/S-a
rupt din locul lui de sus,/Pierind mai multe zile.”
Al doilea tablou concentrat în plan terestru, prezinta idila dintre doi pământeni: fata de împărat,
care își pierde unicitatea devenind Cătălina, și pajul Cătălin.
Numele celor doi sugerează apartenența acestora la aceeași categorie, a omului comun, tinerii
alcătuind un cuplu compatibil: ,,Încă de mic/Te cunoșteam pe tine,/Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu
mine...” Fata este copleșită de nostalgie, vorbindu-i lui Cătălin despre iubirea ei pentru Luceafăr, la
înălțimea căruia este conștientă că nu se poate ridica: ,,Dar se înalță tot mai sus,/Ca să nu-l pot ajunge”.
Catalin este intruchiparea mediocritatii pamantene, in antiteza cu Luceafarul -„Băiat din flori şi de
pripas,/Dar îndrăzneţ cu ochii”
Tabloul al treilea ilustreaza planul cosmic. Plecat in cautarea Demiurgului, Luceafarul strabate
timpul si spatiul (imensitatile cosmice) - „Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un
fulger ne'ntrerupt/Rătăcitor prin ele.” Zborul Luceafărului este un gest titanic, luciferic, ,,Căci unde-ajunge
nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte.” In dialog cu
Demiurgul este numit Hyperion (“cel ce calca deasupra”) si cere în numele iubirii să fie dezlegat de
nemurire, însă acesta îi arată zădărnicia gestului său, sugerând superioritatea omului de geniu dincolo de
ordinea fireasca a lumii “Și pentru cine vrei să mori?/Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-acel pământ
rătăcitor/Și vezi ce te așteaptă."
Ultimul tablou este construit simetric cu primul, prin interferenta planului terestru cu cel cosmic
si îl surprinde pe Hyperion dezamăgit de ceea ce vede in plan terestru si anume cuplul Cătălin - Cătălina,
intr-un cadru romantic, sub crengile de tei inflorite, in singuratate, la lumina blanda a lunii. Fata are inca
nostalgia astrului iubirii, pe care il invoca ca stea a norocului. (“- Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând
pe-o rază,/Pătrunde-n codru şi în gând,/Norocu-mi luminează!”). Fericirea ei efemeră îl determină pe
Luceafăr să rămână în sfera lui ,, nemuritor și rece”.
Dialogul cosmic-terestru se încheie cu replica sfidătoare a Luceafărului: ,, - Ce-ți pasă ție, chip de
lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”… „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor şi rece.”

Realitatea inconjuratoare este transfigurata artistic prin intermediul unui limbaj expresiv, bogat in
imagini artistice si figuri de stil (antiteza intre realitate – ficțiune, om comun – om de geniu, timpul uman,
efemer – timpul universal, etern etc., alegoria pe tema geniului, metafora, epitetul, comparatia etc.).

Figura de stil specifică romantismului, antiteza, predomină la nivelul poemului, subliniind relația de
opoziție dintre fata de împărat și Luceafăr, precum și dintre Luceafăr și Cătălin. Versurile ,, căci eu sunt vie/
tu ești mort” sugerează nu doar diferența dintre cei doi, ci și imposibilitatea concretizării unei relații.

Lirismul poeziei este subiectiv, eul liric isi face simtita prezenta prin marci lexico-gramaticale
specifice - pronume/ verbul la persoana I - ( „ma”/„voi naste”), dar si obiectiv (lirismul mastilor). Modul de
expunere predominant este monologul liric, combinat cu dialogul.

Prozodia (ritmul iambic, rima incrucisata, masura de 7- 8 silabe), confera textului muzicalitate si
armonie.

In concluzie, poezia ,,Luceafarul” prin tema, antiteza si amestecul genurilor si al speciilor

literare, apartine romantismului romanesc, fiind un poem reprezentativ pentru opera eminesciana.