„PLUMB” de George Bacovia

Un prim aspect ce pune în valoare particularitățile de construcție în poezia lui Bacovia

este faptul că opera sa este considerată o culme a simbolismului românesc, concentrând întreaga
concepție acestuia despre lume.
Apartenența la simbolism este evidențiată de existența unor teme și a unor motive
specifice ideologiei acestuia. Astfel, apar teme precum singurătatea, suferința, moartea, natura în
disoluție ori condiția artistului damnat, iar în ceea ce privește motivele, cel thanatic, cel cromatic,
dar și motivul solitudinii sunt relevante în dovedirea apartenenței la simbolism. Universul poetic
simbolist se construiește însă nu numai pe fundamentul evantaiului tematic, ci și, mai mult, în
jurul unui simbol central – plumbul. Acesta este simbolul greutății sufocante, fiind metalul cu
cea mai mare densitate, al cenușiului, ce sugerează ambiguitatea și monotonia exasperantă, dar și
al unui orizont închis, întunecat. Mai mult decât atât, plumbul este toxic, fapt ce denotă iminența
morții. Din punct de vedere fonetic, substantivul „plumb” este format din două baze ce alunecă
spre cea mai închisă vocală („u”), reliefând o semnificație profundă a unei claustrări generatoare
de angoasă.
Mai apoi, simbolismul operei bacoviene este susținut și de tehnica sugestiei, ambiguitatea
trăirilor și sentimentelor ce nu sunt numite direct, ci doar sugerate. Astfel, eul poetic nu transmite
direct mesajul închiderii sale într-un univers concentraționar supus pe veci apăsării și stării
angoasante, ci doar sugerează ideea singurătății în cavoul ce ar putea lua varii forme: camera,
casa, orașul, ori chiar întreaga lume („Stam singur în cavou…”). De aceea, prima strofă este
puternic marcată de tema singurătății, prezența structurilor construite în jurul câmpului semantic
al morții și funerarului – „cavou”, „funerar veșmânt”, „mormânt” – accentuând ideea de
însingurare, de înstrăinare definitivă. În acest spațiu închis, puternic thanatizat, dublat de
recurența obsesivă a simbolului central, este reliefată și ideea unui amor mort sugerând pe de-o
parte imposibilitatea salvării prin iubire și pe de altă parte anihilarea oricărei tentative de a repara
fragilitatea lumii în care se insinuează poetul. Ansamblul celor două strofe și tehnica sugestiei
sunt întărite, fără îndoială, de eufonia versurilor, obținută cu ajutorul figurilor de stil fonetice –
aliterația („amorul meu de plumb”) și asonanța („scârțâiau coroanele”) –, al imaginilor auditive
(„și era vânt”) și al prozodiei.
Un al doilea aspect ce valorifică particularitățile textului bacovian și viziunea despre
lume a autorului este tematica, care atestă, la rândul ei, apartenența poeziei la simbolism.
Bacovia creionează un univers încremenit în moarte, acoperit de cenușiul bolnav al plumbului,
lucrarea conținând o serie de metafore explicite ale thanatosului. În egală măsură, poemul
emblematic al liricii bacoviene redă aspecte profunde precum eșecul existențial, condiția
artistului damnat, iubirea refuzată eului liric și natura în descompunere. Tema centrală rămâne,
însă, singurătatea. Toate acestea încadrează o complexă viziune despre lume a autorului –
încercarea eului liric de a transmite imaginea unui eu torturat într-un univers ostil, dar și aceea a
imposibilității de a se sustrage acestuia.
O primă secvență ce pune în lumină tema centrală a operei bacoviene, și anume condiția
artistului damnat, însingurat, este versul „Stam singur în cavou… și era vânt”. Acesta subliniază
nu atât solitudinea eului poetic, cât mai ales claustrarea acestuia, închiderea sa într-un spațiu fără
ieșire, puternic thanatizat. Prezența formei verbale poetice de imperfect „Stam” conturează
caracterul durativ al acestei stări angoasante, ducând la instalarea unei așteptări ce poate deveni,
la un moment dat, de-a dreptul demențiale, fatale, prin tortura monotoniei. Cavoul, topos specific
funerarului și simbol al unui întreg univers fără ieșire, ilustrează iminența morții, acestea fiind
întărite și de sonoritatea stranie, terifiantă, morbidă a vântului. Nu în ultimul rând, punctele de
suspensie marchează grafic o pauză mai lungă în vorbire, prelungind starea apăsătoare și venind
în continuarea firească a motivului solitudinii („Stam singur”) și celui thanatic („cavou”).
O altă secvență semnificativă este „Pe flori de plumb, și-am început să-l strig”. Aceasta
este relevantă pentru ilustrarea tematicii datorită simbologiei florilor care, în mod obișnuit,
sugerează vitalitatea și prospețimea, însă acum sunt transformate în flori de plumb ce aduc pe
tapet nu numai degradarea, ci și motivul cromatic, culoarea lor plumburie, cenușie, fiind una
monotonă, între alb și negru, viață și moarte, și contribuind la reliefarea unui decor sumbru în
care este încadrat poetul damnat, supus unei veșnice stări dominate de neliniște. Încercarea sa de
a se face auzit este concentrată într-un singur strigăt, cu o sonoritate stridentă care devine, în
acest context, un strigăt de disperare, deznădejde, agonie în situația conștientizării imposibilității
de a părăsi mediul ostil, dar și, în contrast, unul de eliberare, purificare, chiar cathartic, sugerând
caracterul manifest, datorat dorinței eului liric de a se face auzit („și-am început să-l strig”)
întrucât, pentru el, creația este o sursă de amor.
Un al treilea aspect semnificativ sunt elementele de structură și compoziție, care au o
importanță aparte în conturarea universului liric bacovian: imaginar poetic, figuri semantice.
Din galeria acestora se detașează, mai întâi, imaginarul poetic, care reconstituie un
univers simbolist de o mare coerență, poezia dezvoltând două planuri lirice aflate în relație de
corespondență – cel exterior, al naturii în disoluție („flori de plumb”), și cel interior, al trăirilor
lăuntrice („amorul meu de plumb”). Pe de-o parte, planul exterior domină prima strofă și oferă
imaginea unei naturi încremenite în moarte, peste care se întinde griul monoton și toxic al
plumbului. Cadrul este, mai degrabă, unul artificial, ale cărui componente devin metafore
explicite ale sfârșitului: sicriele, „funerar vestmânt”, „cavou”, „coroanele de plumb”, cuprinse de
motivul grav al thanaticului și încadrate în complexe imagini artistice vizuale și auditive („și era
vânt…”). Pe de altă parte, planul interior își face simțită prezența cu precădere în al doilea
catren. Cititorul este făcut să resimtă pătrunderea într-un univers restrictiv, al constrângerilor, al
limitelor, un univers din care eul nu poate evada. Acesta poate fi chiar sufletul făpturii bolnave,
singure, guvernate de neputință și de teamă. Sentimentul dominant rămâne însingurarea,
încadrată în motivul solitudinii („Stam singur”), completat de durerea unei iubiri neîmpărtășite
(„Dormea întors amorul meu de plumb”), imagine dinamică și vizuală. Corespondența celor două
planuri, trăsătură simbolistă prin excelență, este susținută de simetria perfectă a celor două
catrene. Aceasta poate fi demonstrată nu numai prin recurența obsesivă a simbolului central,
„plumb”, ci și prin menținerea unui spațiu vertical, al unei veșnice coborâri („Stam singur în
cavou”, „Și-i atârnau aripile de plumb”) determinată de sinestezia imaginilor dinamico-vizuale.
Este, de asemenea, un spațiu artificial, cavoul, dominat de sentimentul de închidere și de senzația
de sufocare. Totodată, structurile „Stam singur”, „flori de plumb” și chiar și elementele de
punctuație sunt poziționate identic în cele două catrene.
Mai mult, substanță a limbajului artistic, figurile de stil semantice reprezintă un element
de conținut esențial în conturarea universului liric bacovian. Acestea frapează încă din incipitul
textului, prin care este creionat un spațiu simbolic al somnului văzut ca o fină graniță între viață
și moarte, durativul verbului „a dormi” la timpul imperfect sugerând tocmai blocarea în tărâmul
morții. Sicriele sunt metafore explicite ale sfârșitului, dar și ale lumii claustrante în care eul liric
este captiv. Termenul ar putea sugera și trupul bolnav al creatorului, odaia sa de lucru, ori târgul
de provincie în care se simte „îngropat”. Prin intermediul paralelismului sintactic creat între
primele versuri ale celor două catrene este accentuată nu doar muzicalitatea versurilor, ci și
simetria perfectă a acestora. Epitetul „adânc” atribuit verbului „a dormi” la imperfect redă
profunzimea somnului în care cade întreaga materie. În egală măsură, epitetul în inversiune
„funerar vestmânt” simbolizează, prin componenta sa cromatică, straiele de doliu, goale în
absența ființei umane ce le-ar putea desăvârși. Finalul poeziei este marcat, la rândul său, de
figurile de stil semantice. Astfel, metafora „aripile de plumb” poate fi considerată o adevărată
cheie de boltă în ceea ce privește interpretarea textului, întrucât dacă în general aripa
simbolizează zborul, înălțarea, speranța și posibilitatea ca eul să-și atingă zenitul existenței cu
ajutorul acesteia, în poezia bacoviană aripa sugerează un zbor invers, o cădere în infern către
nadirul existențial, în incapacitatea absolută a omului de a-și atinge idealurile.
În concluzie, opera „Plumb” de George Bacovia este un punct de referință nu numai
pentru curentul simbolism ori pentru genul liric, ci pentru întreaga literatură română.