Sunteți pe pagina 1din 2

FLOARE ALBASTRĂ

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care și-a aflat expresia de-a lungul secolului al xix-lea în
Europa și care promovează ideea libertății totale de creație. Acesta vine ca o reacție împotriva
clasicismului, ce urmărea respectarea unui tipar strict, ce a devenit o constrângere a clasicilor.

Una din operele care se remarcă prin expresivitate și diversitate este poezia „ Floare albastră”,
publicată în anul 1873 în revista „Convorbiri literare”, scrisă de Mihai Eminescu, care a fost considerat
ultimul mare romantic european și cel mai important reprezentant al curentului în spațiul românesc.

Prin dezvoltarea unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie și capodoperă a operei
eminesciene din etapa de tinerețe, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului. Textul aparține acestui curent prin tematica abordată și prin îmbinarea speciilor literare:
poem filozofic, eglogă și elegie. Astfel tema este constituită din motivul geniului neînțeles și iubirea,
amplasată într-un cadru natural feeric. Titlul, de asemeni, este semnificativ în concordanță cu mesajul
poetic, întrucât motivul eminescian al florii albastre exprimă idealul de dragoste neîmplinită.

În ceea ce privește compoziția, poezia este structurată în paisprezece catrene, corespunzătoare


celor patru secvențe poetice. Două din ele expun monologul iubitei ce prezintă lumea reală, iar celelalte
două fiind monologul iubitei ce prezintă lumea reală, iar celelalte două fiind în antiteză, expun lumea
interioară a eului liric. Prima secvență a poeziei prezintă monologul liric al fetei și este alcătuită din 3
strofe. Incipitul este definitor, acesta exprimând nemulțumirea fetei față de atitudinea contemplativă,
superioară a eului liric, în ipostaza de îndrăgostit. Adverbul „iar” scoate în evidență preocupările eului
liric și elementul cosmic „stelele”, fiind motiv de natură romantică ce întruchipează aspirațiile, gândurile
și visele acestuia.

Totodată, în această secvență se poate observa limbajul popular pe care îl folosește tânăra
(„nalte”, „încalte”, „căta”), accentuând proveniența simplă a fetei. Alinturile utilizate de aceasta, precum
„sufletul vieții mele” sau „iubite”, exprimă sinceritatea pură a sentimentelor ei.

Prin strofa a doua a poeziei se prezintă lumea lui văzută prin ochii ei. Toate acele elemente, cum
ar fi „câmpiile asire”, alcătuiesc domeniile cărora le acordă interes eul liric. Aceste metafore ilustrează
universul culturii, făcând referire la primele civilizații umane dezvoltate. Secvența „Priamidele-
nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare” reprezintă aspirațiile eului liric prin comuniunea planului terestru
cu cel cosmic. Iubita îl avertizează pe omul de geniu că fericirea nu poate fi dobândită prin încercarea
atingerii cunoașterii absolute, deoarece fericirea nu poate fi dobândită prin încercarea atingerii
cunoașterii absolute, deoarece fericirea umană se poate realiza numai prin iubire („Nu căta în
depărtare/Fericirea ta iubite!”).

În a doua secvență a operei se prezintă viziunea eului liric, printr-un monolog interior.
Diminutivul „mititica” prin care este alintată iubita, pune în antiteză personalitatea celor doi îndrăgostiți
și scoate în evidență simplitatea și inocența fetei. Vorbele ei îl fac pe poet să reflecteze asupra lor („Ah!
Ea spuse adevărul...”) însă acesta elimină ideea, în viziunea lui cunoașterea, rațiunea fiind superioare
sentimentelor, trăirii („Eu am râs, n-am zis nimica”).

Următoarea secvență conține monologul iubitei și descrierea unui scenariu erotic ideal. Totodată,
acesta marchează și comuniune omului cu natura. Astfel, fata încearcă să îl ademenească pe poet într-un
spațiu feeric, protector și intim („Hai în codrul cu verdeață/ Unde izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se
prăvale/ În prăpastia măreață”). Se poate observa un alt motiv eminescian, „codrul”, des întâlnit în
poeziile autorului, cum ar fi și în opera „Lacul”. Secvența „Și sub trestia cea lină/Vom ședea în foi de
mure” alcătuiește o imagine vizuală în care natura îi protejează pe cei doi îndrăgostiți de lumea
cotidiană. Autoportretul fetei („Voi fi roșie ca mărul”; „Mi-oi desface de-aur părul”) reprezintă idealul
feminin creat de Eminescu în operele sale. O dată cu apariția lunii, tabloul iubirii celor doi îndrăgostiți
se încheie și este marcat prin versurile: „Și sosind l-al porții prag/ Vom vorbi-n întunecime”.

Ultima secvență poetică aparține vocii lirice, continuare a meditației bărbatului asupra acestei
iubiri trecute pe care o proiectează acum în ideal și amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu
despărțirea, iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul.

Pe lângă tema romantică a operei se remarcă și motivele tipic romantice: motivul florii albastre,
al lunii, al trestiei, al izvoarelor. De asemenea, limbajul operei este un romantic ce valorifică registrul
popular, prin termenii „încalte”, „nu căta” și sintagma „Ș-apoi ce treabă are?”. Poezia este de o
expresivitate aparte, la acest fapt contribuind și elementele de prozodie: măsura versurilor de opt silabe,
rima îmbrățișată și ritmul trohaic.

În opinia mea, „Floare albastră” de Mihai Eminescu este o poezie reprezentativă pentru
romantismul eminescian și pentru cel românesc, datorită temelor și motivelor specifice abordate și care
prefigurează capodopera creației lui Eminescu, poemul „Luceafărul”.