Ion Creangă- Povestea lui Harap-Alb

basm cult

Particularitățile basmului cult

Precizarea a două caracteristici ale speciei literare basm, existente în opera

literară studiată
Definit ca o specie a epicului, basmul propune un univers ficțional centrat pe tema luptei
dintre Bine și Rău, deznodământul surprinzând întotdeauna triumful forțelor Binelui. Personajele, fie
ele ființe umane sau cu puteri supranaturale, sunt purtătoarele unor valori simbolice: Binele și Răul în
diversele lor ipostaze. În basm, poate mai mult decât în cazul celorlalte specii ale genului epic, se
remarcă utilizarea unor clișee compoziționale: formule narative tipice, motive literare specifice, cifre
magice etc.
“Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă publicată în revista “Convorbiri literare ”
(1877), aparține, prin trăsăturile sale definitorii, speciei literare basm cult. Creangă pornește de la
schema consacrată a basmului popular, pe care o redimensionează în conformitate cu viziunea sa despre
lume, caracterizată prin umanizarea fantasticului, dimensiunea simbolică a narațiunii, oralitatea
stilului și umor.
În primul rând, la fel ca în basmul popular, textul lui Creangă se focalizează pe tema luptei
dintre Bine și Rău. Astfel, protagonistul, Sfânta Duminică, calul, regina furnicilor, crăiasa albinelor sau
cei cinci năzdrăvani reprezintă întruchipări ale Binelui, în vreme ce Spânul sau împăratul Roș sunt
ipostazieri ale maleficului. Dar dimensiunea simbolică a narațiunii, ca trăsătură specifică basmului cult,
orientează lectura textului spre identificarea unei alte teme, și anume cea a inițierii. În acest sens,
drumul parcurs de protagonist de la curtea tatălui spre împăratul Verde nu trebuie perceput ca un drum
fizic, spre exterior , ci ca un traseu inițiatic spre desăvârșirea ființei, spre maturizare. Așadar,
“Povestea lui Harap-Alb” își relevă caracterul de bildungsroman.
În al doilea rând, dincolo de această împărțire a personajelor în ipostaze ale Binelui și ale
Răului, nota de originalitate a basmului cult se remarcă la nivelul construcției lor pe principiul
ambiguizării. Harap-Alb nu seamănă cu Făt-Frumos din basmul popular. El este lipsit de puteri
supranaturale, având un caracter profund uman cu calități și defecte. Nici Spânul nu este întruchiparea
absolută a maleficului. Acesta apare în ipostaza de maestru spiritual sever, fără de care inițierea
protagonistului nu ar fi fost posibilă. Este, așadar, un rău necesar.

Ilustrarea, prin referire la basmul cult studiat, a două elemente de construcție a

subiectului și/sau ale compoziției
În aceeași ordine de idei, o abordare a textului din perspectiva temei luptei dintre Bine și Rău
permite indentificarea unui conflict exterior, între cele două forțe antinomice. Lectura basmului
prin prisma traseului inițiatic al eroului, însă, permite configurarea unui conflict interior, între cele
două ipostaze ale protagonistului: cea de ființă neinițiată și cea de inițiat. De fapt, pe parcursul
probelor la care este supus de către Spân, eroul trebuie șă-și învingă propriile slăbiciuni pentru a
dobândi, în cele din urmă, statutul de moștenitor la tronul împăratului Verde.
Cronotopul, surprins în incipit, este vag determinat, trăsătură prin care opera lui Creangă se
apropie de textul popular. Timpul ficțiunii, sugerat prin imperfectul verbului “era”, plasează acțiunea
într-un illo tempore. Cu toate acestea, incipitul conține sugestii ale unui timp istoric, real, amintind de
perioada Evului Mediu românesc: “țări bântuite de războaie cumplite”, “drumuri pe ape și pe uscat
impracticabile”. La fel ca timpul, și spațiul ficțiunii este o coordonată nedeterminată: “într-o țară”
locuiește craiul și cei trei fii ai săi, iar,“într-o altă țară mai depărtată”, trăiește fratele său, împăratul
Verde. Dar, spre deosebire de basmul popular, unde acțiunea se desfășoară pe două tărâmuri, în textul
basmului cult, elementele de spațiu aparțin aceleiași lumi: grădina ursului, pădurea cerbului, ostrovul
din mijlocul mării, unde locuiește Sfânta Duminică.
Incipitul și finalul devin, în basme, adevărate strategii de lectură, forme de comunicare între
autor și cititor. În basmul popular, formula inițială fixează o existență - “A fost odată”- pe care, apoi, o
neagă- “ca niciodată”. Lectorul este avertizat, astfel, că va pătrunde într-un univers ficțional ce stă sub
semnul fabulosului. Ideea este accentuată în final, cititorului întărindu-i-se convingerea că universul pe
care tocmai se pregătește să-l părăseascaă a fost “o poveste” , “o minciună”. În basmul cult, formula
inițială, “Amu cică era odată”, plasează lumea ficțiunii sub semnul posibilului, conferindu-i, așadar, un
aspect verosimil., în vreme ce formula finală aruncă o lumină asupra realității sociale din Moldova
celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, o societate în care stratificarea se face pe criterii
economice: “Iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”.
Perspectiva narativă este una obiectivă, cu o viziune “dindărăt”, aparținându-i unui narator
omniscient, omniprezent și extradiegetic care narează la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorială este
încălcată, însă, pe alocuri prin intervenții directe ale naratorului în discurs. Este o trăsătură a oralității
stilului, marcă inconfundabilă a scriitorului humuleștean. De exemplu, după partea expozitivă,
naratorul i se adresează direct cititorului: “Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba și să încep a depăna
firul poveștii”.

Prezentarea subiectului basmului cult studiat

Încheiere
În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă rămâne o creație reprezentativă atât
pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru specia literară basm cult.