Ion Luca Caragiale- O scrisoare pierdută

comedie de moravuri

Particularitățile de construcție a unui personaj

Introducere:
Teatrul își creează un microunivers propriu, în care dramaturgul se substituie naturii, creând
personaje și locuri noi, făcând din vis realitate, pentru a aduce în fața spectatorului o lume inedită.
Actorii sunt cei care dau viață personajelor plăsmuite de dramaturg, un adevărat Demiurg care creează
viața din nimic. În comedie, unde intenționalitatea artistului este aceea de a stârni râsul, personajele
surpind defecte ale ființei umane, fiind realizate, de aceea, prin linii caricaturale îngroșate.
“O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, în care autorul construiește
o adevărată galerie tipologică de personaje cu punct de plecare în teatrul clasic. Dintre acestea se
distinge Ștefan Tipătescu, particularitățile de construcție a acestui personaj devenind reprezentative
pentru viziunea autorului asupra lumii.

Ilustrarea a două elemente de structură și de compoziție ale textului dramatic

studiat, semnificative pentru construcția personajului
În primul rând, discursul dramatic abordează o tematică realistă, reprezentată de moravurile
societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moravuri surprinse atât în plan politic,
cât și în planul vieții de familie. Autorul construiește triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache- Zoe-
Ștefan Tipătescu, cu scopul de a surprinde degradarea valorilor morale, odată cu apariția noii clase
sociale, burghezia. Astfel, Zoe Trahanache, soția venerabilului Zaharia Trahanache, își înșală soțul cu
cel mai bun prieten al acestuia, prefectul Ștefan Tipătescu. Dar adulterul familial are implicații și în viața
politică din capitala județului de munte. Scrisoarea de amor trimisă de către prefect amantei sale și
pierdută de aceasta se transformă într-un veritabil obiect de șantaj. De fapt, pierderea scrisorii
declanșează un adevărat haos în lumea politică din orașul de provincie. Astfel, cei care dețin scrisoarea,
avându-l în funte pe Nae Cațavencu, se iluzionează ca viitori oameni ai puterii, în vreme ce Zoe,
deposedată de epistolă, traversează o adevărată stare de panică, generată de posibila periclitare a propriei
imagini, în cazul în care conținutul scrisorii va fi publicat în presa locală.
În al doilea rând, conflictul principal al piesei este unul exterior și constă în lupta pentru puterea
politică, pentru obținerea funcției de deputat, între cele două tabere adverse: cea aflată la putere, care
susține candidatura lui Tache Farfuridi, și opoziția, reprezentată de gruparea intelectualilor din redacția
ziarului “Răcnetul Carpaților”, care îl susține în alegeri pe avocatul Nae Cațavencu. Conflictul comic
rezultă din surprinderea discrepanței dintre aparență și esență, dintre ceea ce vor să pară personajele și
ceea ce sunt ele cu adevărat în realitate.
 În aceeași ordine de idei, cronotopul este precizat la începutul piesei și are un caracter vag
determinat: “în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Se observă, aici, intenționalitatea
dramaturgului, care se folosește de realitate doar ca pretext pentru a surpinde în operă situații și
tipologii umane etern valabile. Într-adevăr, Caragiale respinge patetismul și retorismul exagerat, ca
trăsături ale teatrului romantic, manifestând interes pentru clasicism și realism. În acest sens, personajele
sale reprezintă tipologii frecvent întâlnite în comedia clasică, fiind, însă, individualizate prin
comportament, prin nume sau prin limbaj. Ștefan Tipătescu, de exemplu, este amorezul, Don-Juanul din
comedia clasică, dar se identifică și cu parvenitul din realism.
Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului sunt cele consacrate de textul
dramatic: directe și indirecte. Trăsăturile de caracter ale lui Ștefan Tipătescu reies îndeosebi din
gesturile sale, din fapte, atitudini sau din relația cu celelalte personaje. Dialogul, ca mod de expunere
principal în textul dramatic, devine o formă prin care personajul nu numai comunică, ci, mai ales, se
comunică. Originalitatea lui Caragiale se reflectă în individualizarea personajelor prin onomastică și prin
limbaj. De pildă, prenumele prefectului face trimitere la personalitatea marcantă a lui Ștefan cel Mare, în
timp ce numele său, derivat cu cel mai banal sufix din onomastica românească, “-escu”, îl plasează în
anonimat.

Prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin

raportare la conflictul/conflictele comediei studiate

Statutul social al personajului este prezentat în “Lista cu Persoanele”, plasată la începutul

piesei. Cititorul află că Ștefan Tipătescu este prefectul județului, așadar unul dintre stâlpii puterii locale,
cel mai important personaj în procesul electoral. Poziția sa marcantă este doar aparentă, în realitate
comportamentul său fiind dictat de sentimentele de iubire pe care le manifestă față de Zoe.
Din punct de vedere psihologic, Ștefan Tipătescu reprezintă un caracter slab, ușor influențabil.
Personajul se autovictimizează, susținând că și-a sacrificat o carieră la centru “de dragul partidului și al
lui Zoe”. În realitate, însă, el nu face nimic pentru a-și depăși condiția, fiind un adaptat la lumea în care
trăiește. Versatilitatea comportamentului său se reflectă în schimbările de atitudine, trecând brusc de la
calm la furie. Acționează, de cele mai multe ori, impulsiv, fără a se gândi la consecințele propriilor
decizii. Astfel, fără a încerca să găsească o soluție la situația tensionată generată de pierderea scrisorii, îi
cere Zoei să fugă împreună, feriți de ochii lumii
La fel ca toate personajele comediei “O scrisoare pierdută”, Ștefan Tipătescu are un
comportament ce îl situează în afara sferei moralului. Deținând frâiele puterii, prefectul înțelege să
conducă județul ca pe propria moșie. În acest sens, dispune arestarea, și apoi eliberarea lui Cațavencu,
fără să aibă vreun temei legal. Mai mult, este dispus să îl susțină în alegerei pe contracandidatul politic
doar pentru a o mulțumi pe Zoe.

Relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/

secvențe dramatice/situații semnificative
 Caracterul slab al lui Ștefan Tipătescu reiese, înainte de toate, din conținutul scrisorii de amor
pe care i-o trimite amantei sale: “Scumpa mea Zoe, diseară venerabilul se duce la întrunire. Eu trebuie
să stau acasă, pentru că aștept depeșe de la București, la care trebuie să răspunz pe dată. Nu mă aștepta,
prin urmare, ci vino tu la mine, cocoșelul tău care te adoră și te sărută de o mie de ori. Fănică.” Această
epistolă evidențiază nu numai relația amoroasă, adulterină dintre cei doi, cât mai ales devine
semnificativă pentru a înțelege trăsătura principală de caracter a bărbatului. Acest personaj este construit
pe discrepanța dintre esență și aparență, comicul reieșind din pretențiile sale de a fi o personalitate
autoritară în viața politică și adevărata sa realitate, un individ care acționează pe baza sentimentelor.
Tot sub impulsul emoțiilor acționează și atunci când “Răcnetul Carpaților” anunță că în
numărul de a doua zi va fi reprodusă “o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din
localitate către o damă de mare influență”. Fără să analizeze situația, îi ordonă lui Ghiță Pristanda să îl
aresteze pe Cațavencu, dar Zoe îi dejoacă planurile și îl asigură pe contracandidatul politic de sprijinul
său. Femeia joacă o adevărată comedie, recurgând la plânsete, leșinuri, țipete pentru a lupta cu
încăpățânarea amantului. În cele din urmă, Tipătescu cedează în fața rugăminților și se retrage în umbra
femeii pe care o iubește, recunoscându-i, astfel, autoritatea: “Ești candidatul Zoii, ești candidatul lui
nenea Zaharia, prin urmare și al meu”, îi va spune el lui Cațavencu.
În concluzie, particularitățile de construcție a acestui personaj rămân reprezentative pentru
viziunea despre lume a unui autor care a recurs la principiile estetice ale realismului și ale clasicismului ,
pentru a surpinde, din perspectivă critică și ironică, anatomia societății românești din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.