Ion de Liviu Rebreanu

Temă şi viziune despre lume într-un roman obiectiv studiat

Context
Liviu Rebreanu este considerat de critica literară cel mai mare creator de viață al literaturii române, unul dintre
întemeietorii romanului românesc modern care se manifestă artistic în perioada interbelică. A debutat cu un volum de nuvele
„Frământări”, proza sa scurtă constituind un punct de pornire pentru amplele scrieri ulterioare. Continuând tradiția unor
romane remarcabile, el este un deschizător de drumuri în ceea ce privește scrierile sociale (romanele Ion și Răscoala) sau cele de
factură psihologică (Pădurea spânzuraților, Ciuleandra).
1.Incadrare în tipologie, curent
Ion este primul roman publicat de L. Rebreanu în 1920, roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă
a literaturii române interbelice. Geneza cărții se află în nuvelele anterioare Zestrea și Rușinea, iar sursele de inspirație sunt trei
experiențe de viață ale autorului: gestul țăranului care a sărutat pământul, discuția cu Ion al Glanetașului și bătaia primită de
Rodovica, o fată cu zestre, de la tatăl ei.
Opera literară „Ion” este un roman prin amploarea acțiunii desfășurată pe mai multe planuri, cu un conflict complex,
personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului
(obiectiv, detașat, impersonal), al narațiunii (la persoana a III-a) și al relației narator personaj (naratorul omniscient știe mai mult
decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Viziunea
realistă se realizează prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul în
care trăiesc, alegerea unor personaje tipice, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
În primul rând, caracterul realist al operei reiese din intenția autorului de a realiza o literatură de tip mimetic,
aducând în fața cititorilor imaginea satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.
În al doilea rând, se remarcă modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane
reprezentative pentru universul rural. Protagonistul este tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care
vrea să o îmbunătățească.
În ceea ce privește raportul dintre realitate și ficțiune, deși romancierul pornește de la fapte reale, prezentând destinul
unui țăran transilvănean la începutul secolului al XX-lea, opera aparține integral ficțiunii, clădind un univers complex, cu
personalitate proprie, după modelul celui real.
2. lustrarea temei/ două episoade comentate
Tema romanului o reprezintă pământul care este însăși problema vieții românești. Acesta este pentru țăran o ființă vie
față de care nutrește un sentiment straniu de adorație și teamă. La aceasta se adaugă tema iubirii, erosul fiind văzut ca hybris
care dă un tipar tragic existenței prin asociere cu moartea și tema destinului cu funcție de suprapersonaj. Două scene
semnificative, cu semnificații antitetice pun în evidență patima personajului pentru pământ. Prima scenă aparține capitolului
„Zvârcolirea” din „Glasul pământului”. Autorul îl prezintă pe Ion contemplând fostele pământuri vândute de familia sa. În timp
ce el se simțea mic și slab cât un vierme pe care îl calci în picioare, sau ca o frunză în vânt, pământul căpătase statura unui falnic
și neîndurător stăpân. Regretul că acest spațiu nu îi mai aparține este formulat în exclamațiile „locul nostru, săracul”, „cât
pământ, Doamne”. El recunoaște că dragostea pentru pământ l-a stăpânit din copilărie, pământul fiindu-i mai drag ca o mamă. A
doua scenă aparține capitolului „Sărutarea”, din „Glasul iubirii”. După căsătoria cu Ana și obținerea pământului Ion constată că
nu îi mai oferă mulțumirea dorită. Acum Ion devine un uriaș, iar pământul ajunge umilit și cucerit ca o iubită credincioasă care
parcă se clătina în fața lui.
Viziunea despre lume a autorului este strâns legată de concepția despre literatură. În articolul „Cred” Rebreanu afirmă
că literatura este „creație de oameni și de viață”. În ceea ce priveşte raportul realitate-ficţiune, consideră că durabilitatea unei
opere de artă este direct proporţională cu cantitatea de viaţă prezentată în ea.
3. Elemente de structură şi compoziţie
Titlul situează în centrul romanului eroul eponim, conferindu-i statut de protagonist tânărului țăran cu prenume
reprezentativ pentru comunitatea satului românesc. Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor
aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiții, relații socio-economice, relații de familie, instituțiile, autoritățile. Perspectiva
narativă este obiectivă iar naratorul detașat,omniscient și omniprezent relatează întâmplările la persoana III-a.
Romanul are o compoziție sferică bazată pe tehnica literară a simetriei. Concepția autorului despre roman înțeles ca un
corp geometric perfect, „corp sferoid” se reflectă în structura circulară a cărții. Întreaga acțiune se desfășoară între două
coordonate precizate prin titlurile capitolelor de graniță „Începutul”, respectiv „Sfârșitul”. Simetria incipitului cu finalul se
realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii romanului. Personificat, drumul are
semnificația simbolică a destinului. Descrierea inițială a drumului supusă convenției realiste, a veridicității prin detalii toponimice
îl introduce pe cititor în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. La final, drumul bătătorit se deplasează
monoton ca însuși mersul vremii, obosit de zvârcolirile vieții și îl scoate pe cititor din lumea ficțiunii. Un element simbol îl
reprezintă crucea strâmbă cu un Hristos de tinichea ruginită și o cunununiță de flori veștede care veghează o lume rău alcătuită,
cu destine tragice.
Romanul are două părți intitulate sugestiv „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” și fac referire la cele două tendințe
complementare manifestate de personajul principal. Fiecare din aceste părți este alcătuită din șase capitole urmate de un
capitol concluzie, cu titluri sugestive. Construcția subiectului are la bază tehnica narativă a planurilor paralele prin care este
prezentată atât viața țărănimii, cât și a intelectualității sătești. Întâlnim de asemenea tehnica contrapunctului prin care o
anumită temă, moment sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri: nunta Anei / nunta Laurei, conflictul Ion-Vasile /
confictul preot – învățător. Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion, iar planul intelectualității pe învățătorul Herdelea și
preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc la începutul romanului, în scena horei, pe care Nicolae Manolescu o
numește „horă a soartei”.
 Acțiunea se desfășoară într-un spațiu real, determinat geografic, Valea Someșului, într-o durată reală, obiectivă
(începutul sec. XX), o caracteristică a romanului obiectiv. Spațiul în care evoluează personajele este Pripas, construit ca un
cronotop arhetipal, un spațiu închis, dominat de tradiții. Satul din apropierea Armadiei (Năsăud) este pitit între coline, marcat de
toponime sugestive: Râpele Dracului, Cișmeaua Mortului, Ulița Mare. Timpul are o durată bivalentă: întâlnim un timp real
obiectiv, în primul deceniu al veacului. Acțiunea începe și se sfârșește duminica, amiaza de vară de la început e înlocuită de
înserarea de toamnă și acțiunea se desfășoară pe o durată de aproximativ doi ani. Întâlnim și un timp mitic manifestat prin
modul în care se definește existența satului românesc. Acțiunea respectă în general cronologia specifică timpului real dar
intervin și întoarceri în timp pentru a surprinde biografia personajelor.
Un rol important în construirea romanului îl au conflictele. Întâlnim un conflict principal determinat de lupta pentru
pământ în satul tradițional ardelenesc, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama țăranului
sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru
Florica și averea Anei. Acest conflict exteriorde natură socială se manifestă între țăranul sărac Ion și bocotanul Vasile Baciu. Cei
doi își dispută pretențiile asupra pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Conflictul exterior este dublat de
cel interior între „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație limită pentru că se
manifestă succesiv, nu simultan. Întâlnim de asemenea un conflict secundar între Ion și George, între Ion și Simion, la care se
adaugă și conflictul erotic între Ion, Florica, George. Critica modernă a identificat și un conflict tragic între om și pământul-stihie,
dar se încheie cu moartea personajului.
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică în care locuitorii satului Pripas se află la horă în curtea Todosiei, văduva
lui Maxim Oprea (expozițiune). Așezarea oamenilor reflectă relațiile sociale. Fruntașii satului, primarul și țăranii bogați discută
separat de țăranii mijlocași așezați pe prispă. Între cele două grupuri pendulează tatăl lui Ion, ca un câine ce stă la ușa bucătăriei,
neluat în seamă deoarece nu mai avea pământ deci, își pierduse demnitatea. Fetele nepoftite la horă privesc jucătorii, femeile
căsătorite vorbesc despre gospodărie, copiii se amestecă printre jucători. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea.
Intelectualii satului privesc petrecerea poporului fără să se amestece. Intriga o reprezintă hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea
bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă. Conflictul verbal dintre Ion și Vasile Baciu care il numește hoț, sărăntoc și tâlhar
îl ambiționează pe flăcău să o atragă pe Ana luându-i-o lui George, țăran bogat. Ion se va răzbuna lăsând-o pe Ana însărcinată
pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. Bătaia de la cârciumă în aparență pentru plata lăutarilor se încheie cu
victoria lui Ion asupra lui George. Acest incident provoacă dorința de răzbunare a acestuia, scena fiind construită în simetrie cu
cea de la sfârșitul cărții când George îl ucide pe Ion cu sapa.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea personajului în goana după avere. Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe
Vasile Baciu să accepte căsătoria. Neprimind actele se simte înșelat și începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată pe rând din
casa soțului și din cea a tatălui. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi. Dar nici nașterea copilului, nici moartea Anei nu
stârnește vreun regret în conștiința lui Ion care se vedea în sfârșit proprietar. Nici moartea copilului nu îl oprește să își urmeze
glasul interior. După ce obține pământ consideră că este mai importantă iubirea și o caută pe Florica, care între timp se
căsătorise cu George. Deznodământul este previzibil. Avertizat de Savista, George îl pândește pe Ion și îl lovește cu sapa
ucigându-l. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.
În celălalt plan, al intelectualilor autorul urmărește relațiile dintre preot și învățător. Herdelea are familie: soție, un
băiat și două fete de măritat, dar fără zestre. Casa lui este construită pe pământul bisericii cu învoirea preotului. Cum relațiile
dintre ei se degradează pornind de la atitudinea față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă.
Mărturisirea lui Ion că învățătorul i-a scris jalba determină conflictul acestuia cu autoritățile austroungare. Herdelea acceptă să
voteze pe candidatul maghiar la alegeri, dar compromisul său este inutil. Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv de
tânăr, se dedică total comunității. Visul său de a construi o biserică nouă este urmărit cu tenacitate, romanul se încheie cu
sfințirea acesteia.
Personajele romanului sunt construite în manieră realistă, personaje tipice în împrejurări tipice, condiționate de mediul
în care trăiesc. Ion este personajul principal și eponim realizat prin tehnica basoreliefului și a contrapunctului. Este un personaj
monumental, complex, cu însușiri contradictorii: viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. La începutul
romanului i se face un portret favorabil care motivează acțiunile sale prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă în goana sa
pătimașă după avere el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției moralizatoare a scriitorului.
Cele două femei conturate antitetic reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea. În
încercarea lui de a le obține se confruntă în plan individual-concret cu Vasile Baciu și George, iar în plan general-simbolic cu
pământul stihie respectiv cu toată comunitatea ca instanță morală. De aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Mijloacele de caracterizare folosite de autor sunt directe (de către narator, alte personaje, autocaracterizarea) și indirecte (ce
dezvăluie faptele, limbajul, gesturile și relațiile dintre personaje)
Stilul narativ este neutru, impersonal, „stilul cenușiu” fiind specific prozei realist-obiective. Autorul respectă
autenticitatea limbajului regional preferând expresia exactă, bolovănoasă, dar capabilă să exprime adevărul.
Concluzia
Apreciat încă de la apariție de criticul Eugen Lovinescu drept „cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române,
romanul Ion este o capodoperă a literaturii române din perioada interbelică.