„Baltagul" de Mihail Sadoveanu

- roman tradițional –

Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistența unor
direcții romanești diferite. Astfel, realismul este reprezentat în Sadoveanu prin realismul cu substrat
mitic. Mihail Sadoveanu considera că datoria unui scriitor este în primul rând faţă de valorile naţionale,
el chiar mărturisind că istoria şi tradiţiile românilor reprezintă „izvorul lui de predilecţie” şi că îşi
închină opera unui „singur erou, poporul român”, de aici viziunea tradiţionalistă a operelor sale şi
implicit cea din romanul „Baltagul”.
Romanul tradițional prezintă o lume omogenă cu personaje tip, respectă tiparele scrisului
convențional, accesibil, acțiunea se desfășoară în spațiul rural, fiind prezentată de un narator omniscient
și omniprezent printr-o perspectivă heterodiegetică.
Apărut în 1930, romanul „Baltagul” întregește peisajul literaturii interbelice, fiind numit de
George Călinescu „un poem al naturii și-al sufletului omului simplu, o Mioriță în dimensiuni mari.”
Este considerat roman tradiționalist din punctul de vedere al invenției narative, caracterizat de
obiectivitate, concizie și armonie compozițională.
O primă trăsătură ce argumentează caracterul tradiționalist este faptul că opera zugrăveşte o
societate rurală, cu obiceiurile şi mentalităţile ei, fiind o monografie a lumii pastorale. Firul narativ al
romanului îl urmează până la un punct pe cel al baladei „Mioriţa”, dar acţiunea romanului se complică,
„Baltagul” dovedindu-se atât o creionare a vieţii pastorale, cât şi o demonstraţie veridică a reechilibrării
unei lumi, căci deznodământul vine să evidenţieze o veche învăţătură populară: „După faptă şi răsplată”.
Perspectiva narativă este caracteristică romanului tradițional, tiparul fiind auctorial, perspectiva
heterodiegetică, focalizarea neutră, iar viziunea este „din spate”. Faptul că autorul este omniscient şi nu
corespunde niciunui personaj, indică tiparul auctorial, iar perspectiva heterodiegetică corespunde unei
narări la persoana a III-a. Naraţiunea este dominant simultană, deoarece majoritatea evenimentelor sunt
prezentate la timpul prezent. De asemenea, naratorul omniprezent și omniscient reconstituie în mod
obiectiv, prin tehnica detaliului și observației, lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei.
Acest roman este unul tradiţional conform clasificării făcute de E. Lovinescu, prin temă,
personajele tipice unei lumi arhaice, prin parametrul etnografic, psihologic şi cel estetic, toate aspectele
coroborând ideea că în afara respectării tradiţiei nu există fericire şi tihnă sufletească. Această viziune
tradiţionalistă asupra vieţii este livrată în primul rând prin tema romanului, temă care vizează o
problematică arhaico-rurală. Evenimentele se petrec la începutul celui de-al XX-lea într-o societate
patriahală, arhaică, însă străpunsă de zorii unei noi civilizaţii, de noile relaţii sociale capitaliste.
Din punct de vedere compozițional, textul este structurat în șaisprezece capitole, care evidenţiază
trei idei esenţiale: primele șase capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de
semne rău prevestitoare, se prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului; între capitolele
al VII-lea și al XIV-lea se ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt
trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor, iar
ultima parte (capitolele al XV-lea - al XVI-lea) evidenţiază găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui
Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar.
Vitoria este o bună păstrătoare a tradițiilor, aceasta fiind o trăsătură definitorie a personajului,
care se desprinde din două momente importante ale digezei: priveghiul și praznicul.
În râpa din dreptul Crucii Talienilor, Vitoria descoperă rămășițele lumești ale soțului. Aflată la
intersecția cadrului real cu cel simbolic, la întretăierea lumilor, râpa în care coboară Gheorghiță în
noaptea priveghiului are un aspect infernal. Ca un pedagog dur, mama îl lasă să-și privegheze singur
părintele ucis pentru a-i trezi conștiința, altfel spus, pentru a-l scoate definitiv din sfera iluziilor
copilăriei și a-l face să înțeleagă complexitatea condiției umane. Pustiu și înfricoșător, patronat de
spiritul morții, locul îi determină tânărului adevărate revelații tragice: „de când trăia pe lume nu-i fusese
dată o asemenea cumplită vedere”. În noaptea petrecută în vale, experiența de viață a flăcăului se
completează și se nuanțează printr-o trăire intensă.
O altă secvență care punctează calitatea de păstrătoare a tradiției se regăsește la final, când
femeia urmează datina, făcându-i soțului înmormântare și praznic. Scena praznicului respectă toate

1
momentele: identificarea locului crimei, descoperirea cadavrului, stabilirea mobilului, investigarea
suspecților, găsirea unor probe, identificarea asasinilor și pedepsirea lor. Vitoria Lipan devine acum
regizor și actor deopotrivă. Ca un veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape
ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Țese aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza,
analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În
punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar. Deoarece
încearcă să scape, Gheorghiţă îl loveşte cu baltagul în frunte pe Bogza, iar câinele se năpustește asupra
lui, acesta recunoscându-şi fapta. Din acest moment, munteanca știe că și-a îndeplinit datoria, iar viața ei
poate reintra în normal: „Ne-om întoarce la Măgura ca să luăm de coadă toate câte le-am lăsat”.
Un prim element reprezentativ pentru construcția textului este titlul, element de paratextualitate,
care reflectă şi el tema, anunţând mesajul ascuns. La nivel denotativ, titlul „Baltagul" semnifică o secure
cu două tăișuri, în roman fiind arma crimei și a răzbunării. Depășind sensul propriu, el capătă conotația
unui totem, obiect sacru ce trebuie să înfăptuiască dreptatea, confirm Legii Talionului. De asemenea, ar
putea proveni din grecescul „labrys” care are o dublă semnificație: secure cu două tăișuri, ce
simbolizează dualitatea viață-moarte și labirint, căci în roman este vizibil atât un labirint exterior al
drumului parcurs de Vitoria, cât și unul interior, reprezentat de frământările eroinei și drumul său de la
întunericul neliniștii la lumina adevărului.
Romanul „Baltagul” a fost scris în numai 17 zile, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani,
fiind primit cu „un ropot de recenzii entuziaste” de către criticii vremii. Romanul are ca surse de
inspirație balade populare de la care Sadoveanu preia idei și motive mitologice românești: „Șalga” (setea
de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), „Dolca” (ideea
profundei legături a omului cu animalul credincios), „Mioriţa” (tema, motivul, conflictul, versurile
motto, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative
elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman). Versurile motto, „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă și-un
câne” argumentează viziunea mioritică asupra morții, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a
existenței duale ciclice, succesiunea existențială de la viață la moarte și din nou la viață.
Incipitul de tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la
cumătrii și nunți despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. Aflăm profilul
muntenilor al căror portret exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria,
femeie aprigă de la munte: ”umblăm domol…, ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră,
trăsnește și bat puhoaiele.”
Operă în care observația realistă a faptelor și a oamenilor se proiectează pe un plan mitic și al
adevărurilor rămase de la începuturile lumii, scrierea este o monografie a satului de la munte în care
bogăția sufletească a omului din popor, legătura omului cu natura și respectul pentru datină sunt reliefate
cu o artă remarcabilă. Roman complex, el ilustrează arta scrierii sadoveniene prin împletirea epicului cu
liricul și a realismului cu simbolicul și cu baladescul.