Floare albastră

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar apărut în secolul al XIX-lea, care ajunge la apogeu odată cu
revoluția din 1848, și implicit în epoca marilor clasici (Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Creangă și I. L.
Caragiale). S-a manifestat în paralel cu romantismul artelor plastice și cu cel muzical, iar migrația
influențelor impuse de curent a determinat coexistența sa alături de alte curente, spre exemplu
parnasianismul.

Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista Convorbiri literare în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare, ce vor
culmina cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic european, într-o viziune lirică proprie, „Floare
albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

(Reper 1)

Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele predilecte (iubirea și natura,
condiția geniului, aspirația spre absolut), motive literare, atitudinea poetică, amestecul speciilor, dar
și antiteza pe baza căreia este construită poezia.

În primul rând, în „Floare albastră” sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare:
poem filosofic, eglogă (idilă cu dialog) și elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristețe,
regret, melancolie).

În al doilea rând, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană, într-o
viziune lirică proprie. „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către
idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la scriitorul romantic german Novalis sau la poetul italian
Leopardi. În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului, a idealului, iar floarea simbolizează
viața, iubirea.

(Reper 2)

La romantici, tema iubirii apare in corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările
sufletești ale poetului. „Floare albastră” aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii paradiziace,
prezentă în idilele eminesciene din aceeași perioadă de creație: „Sara pe deal”, „Dorință”, „Lacul”, sau
în secvența idilică din „Luceafărul”, depășește însă cadrul unei idile, pentru că implică tema condiției
omului de geniu care aspiră la absolut. Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric
si protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.

Cele patru secvențe poetice prezente în operă sunt: reproșul iubitei, cugetarea iubitului, chemarea
la iubire și meditația finală.

Prima secvență poetică reprezintă monologul fetei, lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul
începe cu reproșul ,,iar”, tonul adresării fiind unul familiar. Apelativele ,,sufletul vieții mele” și ,,iubite”
exprimă iubirea sinceră a fetei Universul spiritual în care geniul este izolat se deduce din sintagma ,,în
stele / Și în nori și-n ceruri nalte”. ,,Întunecata mare” reprezintă misterul genezei, ,,câmpiile asire” -
cultura, ,,piramidele învechite” - creația umană proiectată cosmic, accederea spre absolut, axis mundi.
Avertismentul final: ,,Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!” cuprinde un adevăr: împlinirea umană
se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. Se remarcă astfel că poezia este mai mult decât o
creație literară, e o poezie cu valențe filosofice care ia forma unei arte poetice. Prin simbolurile lumii
reci, ale lumii abstracte (stele nori și ceruri nalte) se creionează acest aspect, doar eul masculin având
acces la lumea bazată pe principii filosofice.

A doua secvență lirică surprinde imaginea superiorității eului masculin, a omului de geniu. Imaginea
omului de geniu reiese din sintagma: ,,astfel zise mititica”, prin acest apelativ creionându-se portretul
unei ființe ce nu aparține acestei lumi și privește cu superioritate creația terestră.

A treia parte a poeziei conține un răspuns la această ironie a eului masculin, fiind de fapt o chemare
la iubire în planul terestru: ,,Hai în codrul cu verdeață!” Astfel se reconfigurează cadrul edenic, regăsit
în general în poeziile eminesciene. Refacerea cuplului adamic necesită un spațiu protector, în acest
caz el fiind reprezentat de codru. Spre deosebire de celelalte idile eminesciene, aici femeia este cea
care adresează chemarea la iubire.

Ultima parte a textului liric prezintă cea de-a doua intervenție a vocii masculine (trăirea dionisiacă,
simbolizată de femeie, este înlocuită cu detașarea apolinică). ,,Luna” rămâne elementul definitoriu,
specific doar universului celest și totodată elementul ocrotitor al eului masculin. ,,Stâlpul”
simbolizează verticalitatea omului de geniu care însă e regăsit într-o ipostază de pesimist, înțelegând
că viața terestră e efemeră și că nu se poate împlini prin iubire: ,,a murit iubirea noastră”. Ultimul vers:
,,Totuși este trist în lume!” a fost controversat de criticii literari, unii susținând varianta ,,Totul este
trist în lume!”, aici totul fiind pus sub semnul fatalității. Varianta ,,Totuși este trist în lume!” a fost
considerată cea adecvată având în vedere că opera a fost scrisă în etapa de tinerețe, conținând o rază
desperanță în detrimentul pesimismului total.

(Reper 3)

Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează aspirația
spre fericirea prin iubire. În viziunea romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze
ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de culoarea „albastră”) și
lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de „floare”).

Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri, cosmic-
terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul/vocea masculină și iubita. Simetria celor patru
secvențe poetice este potențată de monologul liric al fetei, care evidențiază opoziția dintre cele două
lumi, a geniului și a omului comun, punctat de cele două reflecții ulterioare ale bărbatului.

Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul
trohaic, măsura versurilor de șapte-opt silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în rimă a unor
cuvinte rare: „gândire” – „asire” și a unor părți de vorbire diferite: „dispare” – „floare”.

În lumina celor arătate, poezia Floare albastră reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din
etapa de tinerețe, ilustrând filosofia de viață a poetului, cât și condiția omului de geniu ce nu se poate
împlini prin iubire.