Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii ca și Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L. Caragiale.

Deși este
concepută într-o perioadă scurtă (1870-1883), opera eminesciană este vastă, abordând toate cele trei genuri literare,
liricul fiind predilect. Valoarea poeziilor sale, manifestându-și perenitatea, este inegalabilă până în zilele noastre. Opera
eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte cuprinzător și original care îmbină teme și motive romantice cu
elemente de specific național. Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în
1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații ulterioare, ce vor
culmina cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, „Floare albastră” poate fi
considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian. Romantismul este curentul literar artistic apărut în Europa la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, care se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist. Acest
nou curent promovează manifestarea neîngrădită a fanteziei, originalității și sincerității sufletești. În primul rând,
caracterul romantic al textului se evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu artistic preferat de reprezentanții acestui
curent. Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul cosmic și cel terestru, dintre omul de geniu și omul comun, dintre
cunoașterea apolinică și cea dionisiacă. În al doilea rând, în poezia „Floarea albastră” sunt asociate, în manieră
romantică, mai multe specii literare: poem filosofic, eglogă și elegie. Textul poetic se încadrează în specia idilă ce
prezintă, într-o formă optimistă sau idealizată, viața și dragostea în cadrul rustic. Trăirile interioare ale protagoniștilor se
află în permanentă concordanță cu tablourile de natură, ceea ce conferă poeziei și caracterul de pastel. Cadrul natural
feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică
eminesciană: codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna. Tema. Poezia „Floarea albastră” dezvoltă două teme romantice:
iubirea și natura. Lirica eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original: iubirea reprezintă o cale de
cunoaștere fiind asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind surprinsă în consonanță cu sentimentele umane.
Poezia este alcătuită din 14 strofe, ce alcătuiesc patru secvențe poetice, acestea scoțând în evidență tema. ●
● Prima secvență (strofele I-III) – reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a geniului; incipitul schițează deci planul
superior al omului de geniu. Avertismentul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite”, deși este rostit pe un ton șăgalnic,
cuprinde un adevăr: împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră. ● A doua secvență (strofa a IV-a) –
constituie meditația bărbatului și prezintă reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se
detașează cu o anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râs, n-am zis nimica”. ● A treia secvență (strofele V-XII) –
monologul fetei continuă cu o chemare la iubire în lumea ei, planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață…”. Chemarea la iubire
organizează secvența poetică gradat, într-un scenariu/ritual erotic cu etapele: descrierea naturii umanizate, inițiativa în peisajul
rustic și intim, conversația ludic-erotică, jocul erotic / „încercarea” iubirii pe un fir de romaniță, portretul fetei văzută ca o zeitate
terestră, gesturile de tandrețe, sărutul, îmbrățișarea, întoarcerea în sat, despărțirea. ● Ultima secvență (strofele XIII- XIV) – este a
doua intervenție a vocii lirice din strofa a patra, continuare a meditației bărbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o
proiectează în ideal și amintire. Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea, iar în planul subiectiv, se accentuează lirismul.
Finalul poeziei reprezentat de ultimul vers „Totuși este trist în lume!” conține esența meditației geniului asupra ființei umane,
dominată de tristețe și neîmplinire. Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează
aspirația spre fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale cunoașterii: lumea
cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de culoarea „albastră”) și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre
(simbolizată de „floare”). Tipul de lirism. Ca în lirismul cu măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin –
feminin) sau portrete spirituale (geniul – făptura terestră), care se asociază celor două lumi. Mărcile eului liric sunt verbe și
pronume la persoana I singular: „eu am râs” și a II-a: „te-ai cufundat”. Prozodia. Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de
elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice:
folosirea în rimă a unor cuvinte rare: „gândire” – „asire” și a unor părți de vorbire diferite: „dispare” – „floare”. În concluzie,
poezia „Floare albastră” este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie. Ea reprezintă
o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în
poemul-sinteză „Luceafărul”.