Nichita Stănescu este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți

scriitori de limbă română. El aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. A
fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o
amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici
și poetici. Poemul „Lecția despre cub” face parte din volumul „Opere imperfecte” (1979), volum aflat în căutarea
perfecțiunii, conceput rotund, care se deschide și se închide cu două poeme despre două simboluri, considerate
expresii ale formei perfecte – „Lecția despre cub” și „Lecția despre cerc”. Neomodernismul este curentul literar
reprezentat de generația șaizecistă (anii 60-70) a secolului al XX-lea. După perioada proletcultistă, intervine
dezghețul ideologic, adică o mai mare toleranță a autorităților în ceea ce privește varietatea formelor de expresie
literară. Astfel, trăsătura esențială a poeziei șaizeciste o reprezintă revenirea la modelele poetice interbelice,
neomodernismul constituind un „al doilea modernism”. Poezia „Lecția despre cub” se încadrează în
neomodernism prin ineditul abordării temei, ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice,
noutatea metaforelor, înnoirile prozodice. Ca specie literară, este o artă poetică în care accentul este pus pe
relația dintre creator și lume, dintre operă și receptarea ei. De asemenea, poezia este o meditație în stil
neomodernist asupra miracolului frumosului văzut ca formă de perfecțiune. Tema poeziei este concepția despre
perfecțiunea artistică dintr-o dublă perspectivă: a creatorului și a publicului receptor. Totodată este prezentată și
tema creației surprinsă în procesul realizării ei. De asemenea, poetul abordează tema modernă a imperfecțiunii în
artă, văzută ca o replică la estetica urâtului. Poezia cuprinde trei secvențe lirice, ce scot în evidență tema
acesteia.
● Prima secvență (versurile I-VIII) – prezintă, într-o formă figurată, etapele muncii artistului pentru a obține desăvârșirea:
alegerea materialului („o bucată de piatră”), participarea organică la actul creației („se cioplește cu o daltă de sânge”), atingerea
magică a creației de către părintele poeziei („se lustruiește cu ochiul lui Homer”), transmiterea unei scântei divine („se
lustruiește cu raze”). După etapa plăsmuirii, urmează manifestarea iubirii față de creație: iubirea creatorului, iubirea celor din jur
și iubirea femeii nobile, ce flatează orgoliul creatorului. ● A doua secvență (versurile IX-X) – o reprezintă gestul sfărâmării
cubului. În mod paradoxal, perfecțiunea se naște din imperfecțiunea creației finite. Prin analogie cu viața, perfecțiunea nu este
sinonimă cu frumusețea, și tocmai spărtura, imperfecțiunea particularizează și dă individualitate obiectului. ● A treia secvență
(versurile XI-XIII) – surprinde, în mod ironic, gustul canonic al oamenilor, goana după perfecțiune, falsul gust estetic pentru ceea
ce este șlefuit, lustruit, strălucitor. Repetiția pronumelui „toți” accentuează opoziția poet (creatorul) și ceilalți (publicul, oamenii
comuni capabili să aprecieze doar artificialul șlefuit). Titlul conține substantivul „lecție”, care, alături de verbele impersonale din
text, ilustrează un punct de vedere didactic prin care artistul consideră că poate să dezvăluie celorlalți calea de urmat pentru
atingerea perfecțiunii. În acest fel, interesul autorului se concentrează de la început pe creație, văzută ca o relație dintre creator
și publicul său (lumea). Titlul mai conține și metafora centrală a poeziei cu valoare de simbol, cubul. Acesta este un corp
geometric ce sugerează perfecțiunea, dar totodată și o creație a omului, deci imperfectă și artificială. Prin el, poetul surprinde
paradoxul creației umane, perfectă și imperfectă totodată. Tipul de lirism. Deși nu apar verbe și pronume la persoana I singular
ca mărci gramaticale ale eului liric, lirismul este subiectiv, așa cum reiese din atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, din folosirea adjectivelor pronominale posesive de persoana a II-a singular („gura ta”) și a exclamației retorice
din final („– Ce cub perfect ar fi fost acesta, / de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”). Prozodia este modernă. Poezia este alcătuită
din treisprezece versuri libere cu metrică variabilă. Se remarcă folosirea ingambamentului (continuarea ideii poetice în versul
următor, marcată prin scrierea cu literă mică la început de vers). Ritmul interior și absența rimei clasice transmit dramatismul
actului de creație. În concluzie, în această creație de maturitate, poetul neomodern Nichita Stănescu reușește să exprime
sugestiv problema creației artistului, pe care o situează dilematic între creator și publicul receptor.