Munții Carpați

Munții Carpați reprezintă un lanț muntos, aparținând marelui sistem muntos central al Europei. Carpații
cuprinși între Bazinul Vienei (care-l separă de lanțul alpin) și culoarul Timocului (care îl separă de Stara
Planina, în Peninsula Balcanică) formează un arc cu o lungime de circa 1.700 km și lățimea maximă de 130
km, desfășurându-se pe 6° în latitudine și aproximativ 10° în longitudine. Munții Carpați se întind pe teritoriul
a șapte state: Cehia (3%), Slovacia (17%), Polonia (10%), Ungaria (4%), Ucraina (11%), România (51%) și Serbia
(4%).[2][3][4][5]

Carpații se înfățișează ca fiind niște munți mijlocii sau scunzi, doar câteva sectoare depășind 2000 de metri în
altitudine.

Cel mai înalt vârf al întregului lanț Carpatic este vârful Gerlachovský, 2.655 m, în Slovacia - Munții Tatra. În
Polonia, cel mai înalt vârf este vârful Rysy (2.499 m), în Ungaria, cea mai înaltă altitudine se înregistrează în
vârful Kékes, de 1.014 m, în Ucraina cel mai înalt este Vârful Hovârla (2.061 m), iar în România este vârful
Moldoveanu, 2.544 m, situat în Munții Făgăraș din Carpații Meridionali.

Spre deosebire de Alpi, Carpații au mari depresiuni intramontane, iar culmile lor se prezintă sub forma unor
suprafețe întinse, acoperite cu pajiști. Carpaților le aparține și cel mai mare lanț vulcanic din Europa. Alături
de rocile cristaline și eruptive o mare extensiune o au rocile sedimentare, care dau un relief cu pante
domoale.

Clima Carpaților este continentală, precipitațiile cresc în raport cu altitudinea iar vegetația este dispusă în
etaje (pajiști alpine sus, păduri de conifere și făget pe pante și pe înălțimile mai mici). Din munții Carpați
izvorăsc: Vistula, Nistrul, Tisa, Prutul, Siretul, Mureșul, Oltul ș.a.

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Etimologia numelui purtat de munți este necunoscută, pentru elucidarea ei propunându-se mai multe
variante. Două din cele mai cunoscute sunt:

• Stâncoșii, dintr-un cuvânt dacic cu rădăcina în Proto Indo-Europeanul *sker-/*ker, înrudit, sau
identic, cu albanezul karpë(stâncă);
• din proto indo-europeanul *kwerp (a întoarce, a îndoi), care a dat grecul karpós (încheietură),
englezul vechi hweorfan (a întoarce), luându-se în considerare forma munților. Numele a dat și
denumirea Carpilor, trib dacic care trăia în Moldova secolelor II-IV. Denumirea le-a fost atribuită de
romani sau era una nativă; fie pentru că locuiau dincolo de Carpați, fie prentru că au adoptat-o ei ca
locuitori ai zonei.

O altă variantă este proveniența numelui „Carpați” de la tribul dacic al carpilor.[6]

În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, în Munţii Carpaţi îşi au obârşiile cele mai multe dintre râurile mari ale ţării,
cu excepţia Dunării. Astfel, Carpaţii Orientali cuprind sectoarele superioare ale Oltului şi Mureşului, ale râurilor
Siret, Prut, Someşul Mare, Bistriţa, Trotuş, Ialomiţa, Prahova ş.a. În Carpaţii Meridionali se află izvoarele şi
sectoarele superioare ale Dâmboviţei, Argeşului, Gilortului, Jiului, Sebeşului, Motrului, Cernei ş.a., iar Carpaţii
Occidentali asigură o bună parte a apei râurilor din vestul şi sud-vestul ţării : Barcăul, Crişul Negru, Crişul Alb,
Timişul, Nera etc.

Râurile prezintă un potenţial hidroenergetic important, acesta fiind valorificat prin amenajări cu funcţie complexă
(regularizarea debitelor, producţia de energie electrică, alimentarea cu apă etc). Pe baza retenţiilor din zona de
munte funcţionează însemnate hidrocentrale : Ciunget (510 MW), Brazi (335 MW), Mărişelu (220 MW), Stejaru
(210 MW), Şugag (150 MW) ş.a.

Lacurile naturale cele mai numeroase fac parte din categoria celor de origine glaciară sau glacio-nivală, mai
cunoscute fiind Bucura (10 hectare, cel mai întins lac de acest fel din România) şi Zănoaga (-29 metri, cel mai
adânc lac glaciar din România), ambele din Munţii Retezat, apoi Bâlea şi Capra (Munţii Făgăraş), Lala şi Buhăescu
(Munţii Rodnei). Dezvoltarea largă a unor scoarţe de alterare, precipitaţiile abundente şi ponderea mare a
versanţilor înclinaţi au favorizat formarea unor cuvete lacustre, datorită barajelor produse prin surpări şi alunecări
de teren (Lacul Roşu pe cursul superior al Bicazului, Lacul Betiş, pe un afluent al Vaserului etc). În Carpaţi există
un singur lac vulcanic, Lacul Sfânta Ana.

Lacurile artificiale amenajate în scopuri multiple deţin volumele cele mai mari de apă : complexele hidroenergetice
Porţile de Fier I şi II, salba de lacuri de pe Bistriţa, începând cu Izvorul Muntelui, Vidraru, pe Argeş, Vidra, pe Lotru
etc. Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au dimensiuni mult mai mici (Coştiui,
Ocna Şugatag).

Dintre apele subterane, cele mai bine reprezentate sunt apele freatice care, beneficiind de aceeaşi alimentare
bogată din precipitaţii, ca şi râurile, au o contribuţie importantă şi permanentă la alimentarea acestora.

Vegetaţia, fauna şi solurile

În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi alpin) condiţionate
climatic.

Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii, cât şi sub cel al extinderii spaţiale. Se
suprapune peste un spaţiu vast ce începe din Defileul Dunării (sub 100 metri altitudine) şi merge până la valori
situate în jurul a 1800 metri, în acest teritoriu fiind prezente în jur de 60% din pădurile României.

În cadrul etajului forestier se individualizează mai multe subetaje. Astfel, la altitudini mici, în medie sub 500 metri,
se întinde subetajul stejarului, alcătuit, la partea inferioară, din specii de stejar termofile (cerul şi gârniţa), din
stejar pedunculat, iar la partea superioară, din gorun. Se adaugă şi alte specii de foioase precum ulmul, teiul,
carpenul etc. Subetajul fagului urcă din Subcarpaţi şi dealurile mai înalte din Depresiunea Transilvaniei pe munţii
mai scunzi din Banat, Munţii Apuseni, ajungând până la 1200 metri. Subetajul coniferelor, cuprinzând bradul,
molidul, pinul şi, pe alocuri, zada, urcă până la limita superioară a pădurii. Cele trei subetaje se interferează în
zone de tranziţie, şi, pe alocuri, prin văi reci şi umbrite, se produc chiar inversări între subetajele de vegetaţie,
esenţele termofile urcând pe înălţimi însorite, iar esenţele de climă rece coborând pe văile umbrite.

Fauna este reprezentată, în principal, printr-o serie de specii de interes cinegetic : cerbul, ursul, mistreţul, râsul,
cocoşul de munte etc, în ape fiind prezent păstrăvul.

Solurile corespunzătoare etajului forestier sunt cele podzolice şi brune feriiluviale (pe suprafeţe mai plane), precum
şi cele brune acide (pe versanţii înclinaţi).

Etajul alpin corespunde, în ansamblu, teritoriilor ce au altitudini de peste 1700-1800 metri şi este structurat în
două subetaje: etajul alpin inferior (subalpin), cuprins între 1700-1800 metri şi 2000-2200 metri, reprezentat
printr-o vegetaţie arbustivă, formată din tufărişuri dense de jneapăn şi ienupăr, şi etajul alpin superior, desfăşurat
la altitudini care depăşesc 2000-2200 metri, unde vegetaţia naturală este aceea de pajişte alpină.

Condiţiile restrictive din acest etaj s-au impus şi în ceea ce priveşte fauna, acesta fiind domeniul caprei negre şi a
acvilei de munte, iar în apele limpezi şi bine oxigenate (inclusiv unele dintre lacurile glaciare) este prezent
păstrăvul.

În etajul alpin predomină umbrisolurile, reprezentate prin soluri humico-silicatice care se formează în condiţiile unei
pedogeneze foarte lente, cu descompunerea numai incipientă a materiei organice.