Lectia despre cub

Nichita Stanescu
(Tema si viziunea despre lume)
Dupa Eminescu si Tudor Arghezi, Nichita Stanescu este al treilea inovator al limbajului
poetic in literatura romana. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stanescu schimba
sensul si planul speculatiei poetice, lirismul sau fiind neasteptat si atenteaza la intelegerea
cititorului. Reprezentat al generatiei anilor `60, isi exprima epoca si contribuie in mod decisiv la
constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Volumul sau, Opere imperfecte, aparut in 1979, care se deschide cu poezia Lectia despre
cub este, in ansamblu, o meditatie asupra miracolului frumosului. Exista insa in acest volum o
schimbare fundamentala fata de volumele anterioare ale poetului, in sensul ca discursul liric evine
acum unul al rupturii si al fragmentului, al disperarii si al dizolvarii interioare. Problematica
esentiala a Operelor imperfecte este drumul catre perfectiune. Si cum se deschide, in mod
sugestiv, cu o Lectie despre cub si se incheie cu o Lectie despre cerc, intelese ca forme perfecte,
volumul poate fi considerat un fals tratat de estetica a producerii si receptarii operei de
arta(Stefania Mincu).
Poezia Lectia despre cub de Nichita Stanescu, cu care se deschide volumul intitulat
pragmatic Opere imperfecte, constituie o arta poetica neomodernista deoarece accentul se pune
pe relatia dintre creator si lume, dintre opera si receptarea ei. Artele poetice moderniste si
neomoderniste nu privesc creatia din exterior, ci din interior, punand-o in centrul universului celui
care o creeaza. Fiind o poezie neomodernista, ea se caracterizeaza prin forta limbajului, prin
capacitatea cuvintelor de a exprima altceva decat numesc, de a deveni necuvinte, de a se incarca
cu semnificatie metaforica. Avand caracterul de arta poetica, tema creatiei si viziunea
neomodernista despre lume se reflecta in mod direct in textul liric.
Tema poeziei este conceptia despre perfectiune artistica, in dubla relatie: dintre poet si
creatie, dintre publicul receptor si creatie. Poezia ilustreaza ideea moderna de imperfectiune in
arta ca replica la estetica uratului(Stefania Mincu).
Titlul cuprinde simbolul central al textului, cubul sugerand perfectiunea actului artistic;
substantivul articulat hotarat lectia are rolul de a anticipa structura specifica a poeziei, aceasta
sugerand faptul ca include o serie de instructiuni pentru realizarea operei perfecte.
Poezia inregistreaza in prima parte, intr-o forma figurata, etapele muncii artistului, in
incercarea sa de a obtine desavarsirea. Din reteta crearii unui obiect considerat perfect in spatiul
tridimensional cubul fac parte ingredientele care l-ar putea ajuta sa obtina aceasta perfectiune
: participarea organica la actul creatiei (se ciopleste cu o dalta de sange), atingerea magica a
creatiei de catre parintele poeziei, de catre poetul orb, care vedea esenta lucrurilor (se lustruieste
cu ochiul lui Homer), transmiterea unei scantei divine, a unei iluminari, a stralucirii necesare
operei de arta (se razuieste cu raze). Dupa etapa plasmuirii, o alta etapa este manifestarea iubirii
fata de creatie sub toate formele ei, in progresie: iubirea creatorului pentru opera sa, iubirea celor
din jur fata de aceasta opera, dar si iubirea femeii nobile, a infantei, pentru creatie, sentiment ce
flateaza orgoliul artistului: Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul/cu gura ta, cu gura
altora/si mai ales cu gura infantei.. Insa, in mod paradoxal, perfectiunea creatiei se naste din
inefabila imperfectiune a creatiei finite. Prin analogie cu viata, perfectiunea nu este sinonima cu
frumusetea, de aceea spartura confera individualitate si unicitate obiectului, particularizandu-l.
Ca si in alte poezii stanesciene, exista un punct in care perspectiva se schimba radical si
surprinzator. Gestul sfarmarii unui colt de-al cubului reprezinta aici momentul care face trecerea
la secventa a doua a poeziei. In versurile finale: Toti, dar absolut toti zice-vor:/ -Ce cub perfect ar fi
fost acesta/de n-ar fi avut un colt sfarmat!, poetul ironizeaza atitudinea multimii, care este
obisnuita sa judece valoarea unei opere in functie de incadrarea ei intr-un tip prestabilit. Privirea
receptorului, umanitatea insasi, interpreteaza imperfectiunea creatiei ca semn al incapacitatii
artistului de a o depasi, in timp ce tonul de regret demonstreaza contrariul: dificultatea receptorului
de a depasi nevoia de a vedea forma perfecta. Repetitia pronumelui toti intareste opozitia dintre
poet/creator si ceilalti, publicul, oamenii comuni, care apreciaza artificialul slefuit.
La nivel prozodic se remarca versul liber, unde initiala majuscula se utilizeaza la inceputul
fiecarui enunt, dar nu si al fiecarui vers. Ritmul interior, sacadarea, conferita de repetitie, absenta
rimei clasice confera versurilor o muzicalitate aparte, ce transmite dramatismul actului de creatie.
La nivel morfologic se remarca verbele la diateza reflexiv-impersonala care denumesc
succesiunea actiunilor in care poetul descompune actul creator (se ia, se ciopleste, se
lustruieste, se razuieste, se saruta), acestea sugerand ideea de progresie.
Ineditul expresiei poetice are ca sursa folosirea metaforelor surprinzatoare (o dalta de
sange, se lustruieste cu ochiul lui Homer, se razuieste cu raze), gradatia ideilor, ambiguitatea
limbajului realizata de reteaua de semnificatii a textului liric.
In opinia mea, viziunea despre creatie se exprima in mod original, poezia transmitand
mesajul ca poezia neomodernista are ca punct de plecare dulcele stil clasic, pe care il transcede,
iar incalcarea conventiei, posibila prin efort, poate fi perceputa ca distrugere si imperfectiune.
In concluzie, Nichita Stanescu este unul dintre reprezentantii poeziei nemoderniste care a
impus o noua paradigma prin metaforele socante, neobisnuite, prin desemantizarea limbajului, prin
plasearea unor conventii poetice clasice in contexte noi.