Trăsături ale unui un text liric studiat aparținând lui Lucian Blaga (modernism interbelic)

I. Gruparea modernistă reunește scriitorii din jurul revistei și cenaclului Sburărorul, coordonat de
criticul Eugen Lovinescu și se suprapune perioadei interbelice, cea mai înfloritoare dintre epocile
culturale din literatura română1. Între marii poeți ai epocii moderniste, Blaga este primul care debutează,
în 1919, cu volumul Poemele luminii, al cărui titlu anunță deja motivul central al întregii sale creații.

Primul text al acestui volum este o artă poetică, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care anunță
concepția estetică/artistică și chiar pe cea filosofică a poetului (concretizată/formulată ulterior în eseul
Cunoașterea luciferică,1933). Prima etapă de creație blagiană se încadreză expresionismului (sub
influența poetului austriac Rainer Maria Rilke din care poetul român a tradus). Influența expresionistă se
resimte prin elanul vitalist, setea de infinit, deplina intergrare a sinelui în univers, vizionarismul
poetic etc. Modernismul liric se suține mai întâi la nivel formal, prin cultivarea versului liber care
sparge canoanele versificației tradiționale prin lipsa rimei, măsura variabilă a versurilor, cu ritmuri
combinate (aleatoriu, de la versul bisilabic ”dar eu”, la altele ample de 16 silabe sau peste), cultivarea
ingambamentului la care ajută și folosirea literei mici la începutul versurilor: ”și nu ucid / cu mintea
tainele, ce le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Cursivitatea astfel obținută
pune în valoare conținutul de idei. Astfel, o trăsătură a modernismului la nivel de conținut este
intelectualizarea și abstractizarea limbajului care generează o creștere a gradului de
ambiguitate/încifrare a textului. Poezia vehiculează concepții teoretice/filosofice exprimate în termeni
comuni, dar cu bogate conotații. De exemplu, chiar și termenii cu aparent conținut concret (flori, ochi,
buze, morminte) au semnificații legate de misterul ascuns în aceste aparențe banale.* (poți introduce
semnificații prezentate în p. 3 a eseului, alineatul despre elemente de recurență, înainte de versificație,
dacă nu tratezi acel element de comstrucție)

II. Tema textului este cunoașterea, promovarea unei noi atitudini existențiale și de cunoaștere a
lumii, prin iubire și protejare a tainelor ascunse în lucrurile ce ne înconjoară. E o artă poetică necanonică
pentru că nu pune accentul pe forța cuvâtului de a recrea lumea sau pe dificultățile întâmpinate de creator
în procesul de creație. Ci, deplin inovator, subliniază rolul pe care îl are contemplarea realității (sursa
eternă a artei) și atitudinea creatorului față de lume în procesul de trasfigurare artistică. Astfel, sintagmele
poetice în calea mea (versul al patrulea), respectiv sub ochii mei (antepenultimul vers) devin
metafore/metonimii ale unui destin unic asumat, drumul unui deschizător de noi orizonturi, pentru care
contemplația potică și filosofică joacă un rol esențial în cunoaștere și în reflectarea artistică. O altă
imagine conține metafora revelatorie, largi fiori de sfânt mister semnifică starea de cutremurare, bucuria
răscolitoare sau fiorii emoției resimțite la conștientizarea că te afli în fața unei mari taine/ai o revelație. Ea
1
Lirica poeților moderniști presupune câteva trăsături generale, dincolo de cele specifice fiecăruia dintre titanii
perioadei, și anume:
Cultivarea ambiguității (ridicate a) limbajului poetic (deci deschiderea imaginilor poetice spre
interpretări multiple, unele chiar contradictorii)
abstractizarea lirismului și intelectualizarea emoțiilor, preferându-se poezia de cunoaștere (a cugetării,
reflecției filosofice chiar) și de autodefinire (gen arte poetice explicite sau implicite)
originalitatea debordantă/uneori șocantă în tratarea temelor mari și nobile ale literaturii clasice,
căutându-se o schimbare de paradigmă/viziune asupra condiției umane; viziuni polemice față de lirica
anterioară
decantarea liricului din amestecul cu ale genuri
La nivel formal, mare libertate de inovație prozodică și lexicală; la nivel lexical, se cultivă îmbinări/ciocniri
neașteptate de termeni incompatibili (inclusiv, dintre cei preluați din câmpuri lexicale considerate până
atunci nepoetice, ex. argotici), rezultând metafore de mare forță, conotații nebănuite; la nivel de
versificație, se introduce/triumfă versului liber: fără rimă, cu măsură variabilă, care cultivă
ingambamentul sau chiar inițiala la început de vers.
1
ar putea sugera, de asemenea, momentul inspirației creatoare la care se poate ajunge doar prin iubirea cu
care acest cunoscător învăluie tainele din jurul său (căci eu iubesc). Când ai revelația misterului ascuns
într-un lucru aparent banal, esența lui nu poate fi descrisă decât în termeni subiectivi.

Viziunea poetică subiectivă este susținută prin mărcile persoanei I singular: pronumele eu plasat
orgolios în fruntea întregii creații și reluat de cinci ori în text, alături de adjectivele pronominale mea/mei,
dar și prin inversiunile și dislocările sintacte. Viziunea se subordonează esteticii expresioniste care are
ca trăsătură exacerbarea eului creator: un fel de cult al sinelui, preocuparea excesivă pentru
autocontemplare, autodefinire și pentru regândirea relației eu-lume, eu-cosmos/infinit, eu-divinitate.
Eul liric nu are o privire panoramică, de superioritate demiurgică, ci pare situat în mijlocul corolei, în
comunicare directă și în rezonanță afectivă cu misterul pe care îl ascund/poartă nerevelat elementele firii,
chiar sub ochii noștri.

III. (( Compozițional, textul se organizează pe trei secvențe lirice care imită structura unui discurs
argumentativ2: afirmație cu un anumit grad de generalitate (versurile 1-5), explicație/clarificare pe
principiul analogiei (comparația cu lumina lunii), versurile 6-18, și concluzie formulată (ca o implicație)
printr-o propoziție cauzală (ultimele două versuri), justificând deci prin forța iubirii atitudinea lui
creatoare expusă în prima parte. )) nepunctabil!

Titlul poeziei este analitic (sub forma unei propoziții dezvoltate) și anunță caracterul confesiv al
textului. Prin apelul la sensuri figurate/conotative, se formulează un crez poetic singular și o poziție
polemică a poetului cu alte atitudini de cunoaștere. Metafora revelatorie corola de minuni, denumește nu
lumea miraculosului, ci realitatea înconjurătoare, văzută ca un summum de frumuseți ce merită protejate
și contemplate cu uimire/fascinație perpetuă. Termenul floral, cu efect de generalizare, susține ideea de
armonie intrinsecă a lucrurilor, de legătură strânsă (=coerență) între toate elementele universului.
Semnificațiile titlului se extind prin reluarea sa în incipit mai întâi prin cele două verbe la prezentul
continuu: nu strivesc... / și nu ucid care demască efectul distructiv al cunoașterii exclusiv raționale asupra
frumuseților neprețuie ale lumii. Forma negativă a verbelor însă indică, prin contrast, o atitudine
constructivă, responsabilă a eului liric, de protezare a misterelor universale. Nu ucid / cu mintea semnifică
o distanțare categorică de un tip de cunoaștere prin care, odată făcută o descoperire științifică, o
axiomă/teorie, se distruge farmecul/vraja, care făcea acel obiect atractiv/seducător.

Discursul liric se structurează pe baza unor opoziții date de antiteza dintre metaforele lumina mea
vs. lumina altora care sunt simbolic asociate cu un lanț de verbe în antiteză, definind cele două atitudini
opuse de cunoaștere. Cele ale distructivului: ucid, strivesc, sugrumă, micșorează evidențiază efectul pe
care cugetul/rațiunea/intelectul, logica științifică îl au asupra obiectului cunoașterii. Dimpotrivă, verbe
precum sporesc, mărește, îmbogățesc și se schimbă descriu efectul creator pe care îl are cunoașterea de
tip afectiv, intuitiv, poetic și filosofic. Modalitatea de a se situa în lume, specific blagiană, este de a trăi în
orizontul misterului, de a ființa întru mister, întru contemplarea lui, fascinat de puterea lui de seducție.
Dar aceasta, fără a urmări să-l reveleze ci, dimpotrivă, simțindu-se chemat să-i amplifice, prin puterea
infinită a imaginației poetice, dimensiunile și așa necuprinse. Acest crez este concentrat formulat în partea
centrală a textului: sporesc a lumii taină (...) cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i neînţeles / se
schimbă-n neînţelesuri şi mai mari/sub ochii mei. Se susține, prin sinonimie (mister-neînțeles) și
tautologie (neînțeles-neînțelesuri), nu ideea de limite pe care le are cugetul uman în a înțelege lumea, ci

2
Acest tip de organizare e tipică multor texte blagiene cu observația că adeseori secvența centrală e o amplă
interogație retorică (ca și cum ar avea o intuiție/revelație prin care vrea să îl implice și pe cititor în căutarea unor
răspunsuri posibile). Ex. poezia Gorunul (considerată Miorița lui L. Blaga)

2
ideea de forță creatoare demiurgică, ca efect pe care îl are atitudinea sa de cunoaștere. (OBS: se leagă,
obligatoriu, cu elemente de recurență)

Astfel, lumina devine și motivul central al textului, ea denumind simbolic cunoașterea, căile ei
putând fi diferite, în funcție de opțiunea ființei. Metafora lumina altora denumește cunoașterea de tip
rațional-științific, numită și paradisiacă (sau plus cunoaștere). Iar lumina mea denumește cunoașterea
luciferică (sau minus cunoaștere), cea de tip poetic, în care cunoscătorul are o cutremutare când intuiește
existența unei mari taine. În viziunea blagiană, un mister nu se revelează niciodată pe deplin într-un lucru
sau fenomen din jurul său (=obiect al cunoașterii)3. Însă prin construirea unor definiri/interpretări posibile
asupra obiectului respectiv (a esenței sau a rostului său pe lume), misterul acestuia nu este practic
diminuat/revelat pe deplin, ci amplificat grație imaginației noastre. De aceea folosește poetul și
comparația cu lumina lunii (astru asociat cunoașterii de tip magic sau/și irațional) care doar ne ajută să
ghicim/intuim contururile unui lucru, îi amplifică umbra, dar nu îl dezvăluie total asemeni luminii solare.

Simetria între incipit și final se realizează pe baza unui element de recurență: versul cinci – în flori,
în ochi, pe buze ori morminte – se reia în versul final, prin înlocuirea prepozițiilor cu adverdul de întărire
și, generând astfel interpretări ușor diferite. Cele patru substantive din enumerație sunt tot atâtea
simboluri ale obiectelor cunoașterii (desprinse din imensa corolă de minuni a lumii), purtătoare de mister
niciodată sondabil/descifrabil pe deplin4. Conform principiului ambiguității moderne, termenii au
interpretări multiple: pot defini fie temele/sursele creației blagiene (florile – natura primordială, copilăria;
ochii – cunoașterea, buzele – iubirea sau creația, mormintele – moartea), fie pot numi etape/trepte
succesive de inițiere în devenirea/cunoașterea umană: florile – cunoașterea ingenuă, ochii – cunoașterea
spirituală, buzele – cunoașterea afectivă sau/și etapa transmiterii ei către semeni, împărtășirea cu ceilalți,
mormintele – cunoașterea postumă, taina de dincolo de Marea trecere. În versul ultim, individualizarea
prin și a simbolurilor indică poziția egală a fiecărui element în sine, importanța sa într-o gradație a
evoluției firești.

(( La nivel formal, remarcăm inovațiile de versificație specifice versului liber: lipsa rimei, cultivarea
ingambamentului, măsura variabilă, ritmuri combinate aleatoriu, folosirea minusculei la început de vers.
Astfel, se obține cursivitatea ideii poetice care fluctuează doar în funcție de pulsațiile sufletești, se mută
accentul dinspre formă spre conținut. )) – important pt subiectele la prima vedere

IV. În concluzie, textul definește deplin original menirea artistului/poetului: de a se pătrunde de

frumusețea tuturor lucrurilor și de a spori misterul creației prime/divine, prin imaginația lui creatoare5. În

3
Aplicație: citiți poezii precum Izvorul nopții sau Dorul și identificați ce mare revelație are îndrăgostitul. Gasiți și
alte dovezi de revelație cutremurătoare în poezii precum Frumoase mâini, Gorunul, Odă simplisimei flori.
Propuneți și alte texte care descriu procese revelatorii
4
În imaginarul poetic blagian, grație influenței expresionismului, iubitoare de arhetipuri (=modele primordiale) 4, lumea e
redusă la câteva elemente simbolice care au puterea să redea dimensiunile esențiale ale vieții/creației.

5
Poate de aici vine și explicația numelui de cunoaștere luciferică, ales/creat de filosoful Blaga pentru a
defini cunoașterea de tip poetic. Se face trimitere, se pare, la Lucifer, îngerul căzut, dar aici, creatorul de
artă nu se substituie lui Dumnezeu, nu-l neagă/detronează, ci i se alătură continuându-i creația, după cum
mărturisea Blaga în volumul său de aforisme5 (Mesajul textului pare sintetizat în următoarea cugetare aforistică din
vol. Pietre pentru templul meu: ”Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa
de mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”. Iar aceasta se poate realiza prin actul de creaţie; rolul poeziei este ca,
prin mijloacele imaginarului (prin mit şi simbol), să pătrundă în tainele Universului sporindu-le. Creaţia devine astfel o
răscumpărare a neputinţei de a cunoaşte absolutul: „Veacuri de-a rândul filosofii au sperat că vor putea odată pătrunde
secretele lumii. (...) Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot
să proiectez în misterul lumii un înţeles, rost şi valori, care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi duhului meu.
Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea a absolutului” (poate, de aici, denumirea de
cunoaștere luciferică: eul creator se substituie într-o oarecare măsură demiurgului, dar nu pentru a-l nega pe acesta, pentru a se
3
concepția lui Blaga, omul e (con)damnat la creație și, de vreme ce cunoaștere absolută nu există, gestul
unic prin care omul se poate îndumnezei este să urmeze modelul Marelui Anonim, devenind un demiug
de lumi de cuvinte prin care să descrie subiectiv intuiția adevărului pe care pare să-l ascundă orice lucru
din jurul nostru.

Aplicații: 1. citiți poezii precum Izvorul nopții sau Dorul și identificați ce mare revelație are îndrăgostitul. Gasiți și
alte dovezi de revelație cutremurătoare în poezii precum Frumoase mâini, Gorunul, Odă simplisimei flori.
Propuneți și alte texte care descriu procese revelatorii. / 2. Identifică ce semnifică lumina în poezii precum:
Lumina, Lumina raiului, Scrisoare etc.

substitui lui, ci pentru a continua creația divină prin propia imaginație demiurgică, într-un gest de orgoliu suprem. Îl
îndumnezeiește sau îl demonizează acest gest, rămâne o contradicție plină de tensiune tipic expresionistă. A se vedea și poezii
precum Lumina raiului etc. )