Luceafarul

De Mihai Eminescu

Romantismul este o orientare ideologica, artistica si literara care a marcat prima jumatate a secolului al XIX-lea in
spatiul european.Ca si curent literar, el a aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea ca
reactie impotriva rationalismului si a clasicismului rigid.
Context
Luceafarul a fost publicat in 1883 in Almanahul Societatii Studentesti Romania Juna din Viena. Opera este
inspirata din basmul romanesc Fata in gradina de aur, valorificand ca surse basmul prelucrat Miron si frumoasa fara
corp ,mitul zburatorului si surse mitologice.
Incadrare
Poemul romantic Luceafarul de Mihai Eminescu este o meditatie asupra conditiei umane duale, dar si o alegorie
pe tema destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.
Viziunea romantica e data de structura, de tema, de relatia geniu-societate, de cosmogonii, de alternarea
planului terestru cu cel cosmic, de motivul luceafarului, de amestecul speciilor si de metamorfozele lui Hyperion.
Teme
Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea.
Motivele poetice sunt specifice romantismului, sustinand imaginarul poetic de factura romantica : luceafarul,
marea, castelul,luna,fereastra, oglinda, seara.
Viziunea despre lume in aceasta opera este redata cel mai bine de insusi Eminescu, care explica interpretarea
poemului: poetul i-a atribuit legendei Luceafarului sensul alegoric conform caruia daca geniul nu cunoaste moartea
si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nu poate ferici pe cineva, nici nu e capabil de a
fi fericit : „El n-are moarte dar n-are nici noroc”.
Compozitie
Opera se realizeaza prin amestecul genurilor(epic, liric si dramatic) si al speciilor.Astfel, lirisimul sustinut de
meditatia filozofica si expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice:
secvente realizate prin dialog si dramatismul sentimentelor.
Compozitional, Luceafarul este structurat in 4 parti bazate pe opozitia planul terestru-planul cosmic si a celor
doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. In prima si in ultima parte,cele doua planuri interfereaza, pe
cand in partile a doua si atreia, ele se separa net, partea a doua fiind consacarata planului terestru(iubirea dintre
Catalin si Catalina) iar partea a treia planului cosmic(calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului, timpul fiind mitic : „A fost odata ca-n povesti/A fost ca
niciodata” . Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de factura populara „ O prea frumoasa fata”
scoate in evidenta unicitatea terestra.
Primele 7 strofe constituie uvertura poemului,partea intai fiind o splendida poveste de iubire.Iubirea se naste
lent din starea de meditatie, de visare.Fata contempla Luceafarul de la fereastra dinspre mare a castelului, iar
Luceafarul, la randul sau, privind spre „umbra negrului castel”, o indrageste pe fata si se lasa coplesit de dor.
Aparitia iubirii este sustinuta de mitul zburatorului, dar miscarile sunt de mare finete si au loc in plan oniric „Si pas
cu pas in urma ei/Aluneca-n odaie”.
Ca si in „Floarea albastra”, atractia indragostitilor este sugerata mai intai de o chemare. La prima chemare a
fetei, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara in visul fetei intr-o ipostaza angelica ( „tanar
voievod” , „par de aur moale”),construita dupa canoanele romantice. Fata interpreteaza scanteierea ochiilor
Luceafarului ca semn al mortii si refuza sa il urmeze, el dorind in schimb sa ii eternizeze iubirea.
In a doua chemare, „Cobori in jos,luceafar bland,/Alunecand pe-o raza”, Luceafarul se infatiseaza intr-o imagine
circumscrisa demonicului, in anititeza cu imaginea primei intrupari „ O, esti frumos,cum numa-n vis/Un demon se
arata”. Desi unica intre pamanteni, fata refuza din nou sa-l urmeze, recunoscand ca nu poate raspunde cu aceeasi
intensitate pasiunii lui si nu-l poate intelege.Dragostea lor semnifica atractie contrariilor.Luceafarul surprinde
diferenta esentiala dintre cei doi „eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare” si, din iubire, accepta sacrificiul suprem
cerut de fata,sa coboare la conditia de muritor,afirmandu-si astfel superioritatea fata de ea.
Partea a doua, care are in centru idila dintre fata de imparat Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu
care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre.Asemanarea celor doua nume sugereaza
apartenenta la aceeasi categorie, a omului comun. Catalina recunoaste aceasta asemanare, dincolo de statutul
social: „inca de mic/Te cunosteam pe tine,/Si guraliv si de nimic,/Te-ai potrivi cu mine...”. Chiar daca accepta
iubirea pamanteana, fata aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar,pasiunea ei fiind generata si de obstacolul
impus de apartenenta la conditii diferite, de dorinta specifica romantica, de a transforma imposibilul in posibil.
Partea a treia ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, poate fi divizata la
randul ei in 3 secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si liberarea.
Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, in cursul careia el traieste in sens invers istoria
creatiunii, potentand intensitatea sentimentelor.Punctul in care ajunge el este spatiul demiurgic,
atemporal,momentul dinaintea nasterii lumilor. Aici are loc dialogul cu Demiurgul, care il numeste pe Luceafarul
insetat de repaos, de viata finita ,de stingere, Hyperion. Rugaciunea lui Hyperion de a-l dezlege de nemurire in
numele iubirii este intampinata de un refuz din partea Demiurgului, explicandu-i absurditatea dorintei sale,relevand
antiteza dintre lumea muritorilor si aceea a nemuritorilor. In schimb, acesta ii ofera lui Hyperion diferite ipostaze ale
geniului-filozoful,poetul si geniul militar-,pastrand pentru final argumentul zdrobitor,al infidilitatii Catalinei,
dovedindu-i inca o data Luceafarului superioritatea sa : „Si pentru cine vrei sa mori?/ intoarce-te, te-
ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta”.
Partea a patra este construita simetric fata de prima, prin interferenta celor doua planuri:cosmic si terestru.Idila
Catalin-Catalina are loc intr-un cadru romantic,tipic eminescian.Declaratia de dragoste a lui Catalin il proiecteaza pe
acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului.
„Imbatat de amor”, Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza pentru a treia oara chemarea, de data
aceasta modificata, Luceafarul semnificand acum steaua norocului „Cobori in jos luceafar bland,/Alunecand pe-o
raza,/Patrunde-n codru si in gand,/Norocu-mi lumineaza!”.
Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, izvorata din constatarea incompatibilitatii dintre omul de geniu
si omul de rand. Omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele,iar geniul manifesta un profund dispret fata de
aceasta incapacitate „Ce-ti pasa tie,chip de lut,/Daca-oi fi eu sau altul ?”.
Farmecul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea ideilor si tumultul sentimentelor.
Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic este sugerata, la nivel fonetic,de alternarea tonului minor cu cel
major,alternare realizata prin distribuirea consoanelor si a vocalelor.Muzicalitatea elegiaca, meditativa a celor 98 de
strofe este data de masura versurilor de 7-8 silabe, ritm iambic si rima incrucisata.De asemenea sunt prezente
asonantele si rima interioara („una”-„luna”).
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniul si omul comun,antiteza
surprinsa si in discursul Demiurgului. Prezenta metaforelor accentueaza ideea iubirii absolute ce se eternizeaza intr-
un cadru pe masura: „palate de margean”, „cununi de stele”. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini
hiperbolice „Scaldat in foc de soare”.
Concluzie
In concluzie, „Luceafaru”de Mihai Eminescu , in scopul ilustrarii conditiei de geniu, armonizeaza atat teme,
motive, elemente de imaginar poetic,atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, cat si simbolurile
eternitatii/mortii si ale temporalitatii/vietii.