Profesor Iulian Negură

Limba și literatura română

Flori de mucigai
Tudor Arghezi
Temă și viziune despre lume

Unul dintre cei mai însemnați poeți din literatura română, cu o contribuție remarcabilă în evoluția poeziei
interbelice, este Tudor Arghezi. Revendicat atât de mișcarea tradiționalistă, cât și de modernism, autorului Cuvintelor
potrivite îi este recunoscut meritul de a fi realizat o revoluție a limbajului poetic. Eugen Lovinescu, în Istoria
literaturii române contemporane, consideră că prin opera poetului „s-a înfăptuit o revoluție [...] de la care începe o
epocă nouă în scrisul român”, iar Tudor Vianu remarcă faptul că „rolul istoric al lui Arghezi a fost să depășească
eminescianismul”, tocmai prin această „reformă lexicală”. Poetul debutează în anul 1896, în revista Liga ortodoxă a
lui Alexandru Macedonski, deci sub auspiciile simbolismului promovat de acesta, dar publică primul volum, Cuvinte
potrivite, abia în anul 1927. Cu volumul Flori de mucigai, din 1931, poetul va aduce o formulă poetică nouă,
originală, marcată de estetica urâtului, o inovare majoră în linia modernismului interbelic.
Modernismul este orientarea literară apărută în spațiul românesc în perioada interbelică, odată cu înființarea
cenaclului și a revistei Sburătorul, în anul 1919, sub direcția criticului și istoricului literar Eugen Lovinescu, cel care
își propune descoperirea unor noi talente literare și fixarea unor principii de creație bazate pe autonomia esteticului.
Dintre caracteristicile modernismului românesc, amintim: esențializarea lirismului în poezie, apariția unor
tehnici poetice noi, cum ar fi adoptarea versului liber și încălcarea astfel a canoanelor prozodiei clasice, o sferă
tematică mai largă, cu accent pe marile probleme care vizează condiția umană, precum creația și cunoașterea în
raport cu timpul sau iubirea.
Poezia „Flori de mucegai”, care deschide al doilea volum al autorului, este o artă poetică modernistă,
reprezentativă pentru estetica urâtului (un concept modern care se bazează pe ideea că frumosul poate fi regăsit nu
numai în elementele armonioase ale lumii, ci și în cele grotești, diforme, care încalcă regulile echilibrului clasic).
Titlul amintește de cel al autorului francez Charles Baudelaire, al cărui volum de poezii Les fleurs du mal (Florile
răului) aduce această viziune nouă a esteticii urâtului în planul literaturii europene.
Inovațiile ce marchează viziunea de factură modernistă identificate în textul acestei arte poetice sunt, așadar,
valorificarea categoriei negative a urâtului, inspirată de experiența carcerală a autorului (Hugo Friedrich, în Structura
liricii moderne, vede în valorificarea categoriilor negative o marcă a discursului liric modern), ambiguitatea
limbajului poetic, generată de frecvența metaforelor și a simbolurilor și, în plan formal, încălcarea unor canoane ale
prozodiei clasice.
Sfera semantică a urâtului este anunțată încă din orizontul de așteptare creat de titlu prin termenul „mucigai”
și este completată prin cuvinte și structuri din text („un părete de firidă goală”, „stihuri de groapă”, „foame de
scrum”, „întuneric”, „ghiară”, „unghiile de la mâna stângă”) care descriu un univers copleșitor prin singurătate, în
mijlocul căruia se regăsește imaginea necanonică a poetului care scrie „cu unghia pe tencuială”, „cu puterile
neajutate” de nicio intervenție divină. Concepția lui Arghezi cu privire la puterea de expresivitate a urâtului este
redată artistic și anterior, în arta poetică Testament, ce deschide volumul lui de debut, în versuri care anticipează
tematica celui de-al doilea volum: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
Tema poeziei, specifică, de altfel, unei arte poetice, este creația și condiția creatorului. Ideea poetică centrală
este aceea a operei ca rezultat al unui efort individual al artistului și este exprimată în primul rând prin verbele care
numesc demersul creator: „am scris”, „m-am silit să scriu”, „am lăsat”. Motivele literare centrale prin care se
configurează tema textului sunt scrisul și stihul. Scrisul este actul prin care se definește creația literară și se realizează
universul operei, este motivul prin care se deschide textul și care surprinde printr-o imagine inedită, deoarece se face
cu instrumente necanonice, „cu unghia pe tencuială”, sugestie a unei legături nemediate, organice, dintre autor și
operă. Acest instrument de scris simbolic apare în două ipostaze care sugerează dualitatea lumii (bine/rău,
sacru/profan, angelic/demonic): inițial, poetul scrie cu „unghia îngerească” până la epuizarea acestei resurse („Când
mi s-a tocit unghia îngerească”), o resursă care, imposibil de recuperat („Și nu a mai crescut/ Sau nu o mai am
cunoscut”), este înlocuită cu „unghiile de la mâna stângă”, sugestie pentru geniul creației (în sensul conștiinței
artistice individuale) care îl stăpânește pe poet în absența ajutorului divin. Stihul este, de asemenea, un motiv literar

Pagina 1 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba și literatura română

cu o bogată recurență în lirica argheziană, este unitatea fundamentală a poeziei, iar aici primește caracteristici prin
care poetul exprimă dramatismul căutării lui „neajutate” de niciun semn al puterii divine („Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”). Astfel, versurile lui par a ieși din toate
tiparele, nu sunt determinate temporal („stihuri fără an”) și exprimă o poetică a urâtului („stihuri de groapă”), a
căutării („De sete de apă”) și a dezintegrării („de foame de scrum”), poetica modernistă a autorului („Stihurile de
acum”).
O altă idee poetică prin care sunt redate tema și viziunea autorului are în vedere condiția poetului ca figură
singulară, căci el se diferențiază de ceilalți, scrie „cu unghia pe tencuială”, respingând astfel imaginea canonică a
scriitorului așezat la masa de scris în așteptarea sau sub impulsul inspirației. Ideea este susținută și în articolul „Ars
poetica”, în care Arghezi mărturisește: „Când m-am ivit accidental printre scriitori, veneam cu totul din altă parte, din
părți în care nu pusese încă niciun scriitor calificat piciorul. Și miroseam a sălbăticie, ca un lup intrat din eroare în
cetate.” Această condiție presupune, însă, însingurarea și suferința. Poetul scrie „Pe întuneric, în singurătate”, iar
efortul căutării îi produce durere: „Și mă durea mâna ca o ghiară”.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două strofe inegale, în care se observă inovația
prozodică modernistă. Deși păstrează o rimă împerecheată, versurile au măsura inegală și o muzicalitate interioară.
Prima strofă, mai amplă, este organizată în trei secvențe lirice prin care se delimitează trei idei poetice
importante: scrisul ca efort individual, universul creației și modalitatea de a crea. Textul debutează sub forma unei
confesiuni a eului liric prin care se pun în evidență cele două componente majore ale creației: opera și creatorul ei.
Pronumele de persoana a III-a („le”) este un substituent al operei, al stihurilor („Le-am scris...”), iar verbul la
persoana întâi singular devine, în arta poetică, forma de asumare a actului creator. Cadrul conturat în această primă
secvență este dominat de singurătate și amintește de spațiul carceral în care poetului îi sunt refuzate și instrumentele
clasice de scris („Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală”), și intervenția unui ajutor
exterior, sugerat prin figurile biblice și prin însemnele puterii lor aflate sub influența harului divin: „Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.” A
doua secvență definește, în structuri metaforice, opera. Se anunță un univers și un tipar liric noi, surprinzătoare, care
vor fi confirmate de textele din volum. Astfel, opera cuprinde „... stihuri fără an/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/
Și de foame de scrum”, adică versuri care depășesc determinarea temporală, sondează spațiile ascunse ale urâtului și
sunt rezultatul căutării intense a poetului, a dorinței lui de a cunoaște pe această cale. A treia secvență a primei strofe
surprinde condiția dramatică a poetului aflat în căutarea unei forme de exprimare, care nu mai are acces la
cunoașterea pe calea harului divin („Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Și nu a mai crescut/
Sau nu o mai am cunoscut.”). Ultima strofă evocă un spațiu ostil, marcat de același întuneric din incipitul textului și
se concentrează asupra suferinței, a efortului de a crea în registrul urâtului: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”. Metafora conține sugestia demoniacului ce anunță universul tenebros al acestui volum, dar, în același
timp, o revoltă, un alt fel de a scrie asumat de poet.
Titlul este un oximoron care definește în esență estetica urâtului. „Floarea” este simbol pentru frumusețe, iar
asociată în acest context cu termenul „mucigai” exprimă ideea urâtului sublimat artistic. Fiind și titlul volumului, el
sugerează ideea valorificării estetice a lumii degradate, marcate de rău, de moarte și de urât a spațiului carceral.
„Floarea de mucigai” este expresia unei izbucniri la suprafață din esența răului, cu rol izbăvitor, așa cum ideea apare
și în poezia Testament: „E-ndreptățirea ramurei obscure/ Ieșită la lumină din pădure/ Și dând în vârf, ca un ciorchin
de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi.”
Limbajul poetic al operei are ca principală caracteristică ambiguitatea. În volumul amintit, Hugo Friedrich
afirma că prin tendința de ambiguizare se realizează o receptare tensionată, specifică poeziei moderne. Sursele
ambiguității sunt, în acest text, în special metaforele și simbolurile. Se observă, astfel, faptul că simbolistica biblică
apare alături de simboluri ale spațiului carceral și ale scrisului, sugerând astfel atât dualitatea lumii, cât și situarea
poetului între aceste două lumi, aspect evidențiat și prin opoziția dintre „unghia îngerească” și „unghiile de la mâna
stângă”. Cele două sintagme încifrează sensuri legate de opozițiile angelic – demonic, sacru – profan, scrisul inspirat
– scrisul ca efort de valorificare estetică a urâtului, în timp ce structurile care definesc metaforic creația, din a doua
secvență a textului, conțin conotații cu privire la domeniul creației.
Pagina 2 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba și literatura română

Așadar, poezia Flori de mucegai, publicată în deschiderea volumului omonim, este o artă poetică
reprezentativă pentru ilustrarea esteticii urâtului, principala coordonată a viziunii moderniste a lui Tudor Arghezi.

Pagina 3 din 3