FLORI DE MUCIGAI

de Tudor Arghezi
Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi se încadrează
modernismului, mișcare ampla care se manifesta in spațiul cultural
european începând de la jumătatea secolului al 19-lea ce urmărește
impunerea unor forme inovatoare in planul creației artistice, forme
ce se opun tradiției. In literatura romana modernismul a fost
teoretizat si promovat de Eugen Lovinescu prin revista si cenaclul
„Sburătorul”. Creația aparține esteticii moderniste prin tematica
abordata, creația si efortul depus de poet in procesul creației,
valorificarea cuvintelor nepoetice („unghie”, „tencuiala”), metaforele
surprinzătoare folosite ( „flori de mucigai”), nerespectarea prozodiei
clasice (strofe inegale) si adeziunea poetului la estetica uratului
(poezia poate reflecta umanitatea decăzuta).
Poezia face parte din volumul omonim, ce reprezintă consecința unei
experiențe de viată, perioada de detenție in închisoarea de la
Văcărești. Astfel actul creator este văzut ca pe o dimensiune a
suferinței, poetul depune efort pentru a descrie un mediu pe care
divinitatea l-a uitat. Creația lui Arghezi dovedește adeziunea lui la
estetica uratului demonstrând ca spiritul nu poate fi învins chiar daca
individul se afla in detenție.
Titlul este alcătuit printr-o asociere semantica surprinzătoare prin
aplicare a esteticii uratului, un oximoron care amintește de volumul
„Florile răului”. Substantivul „flori” conține sugestia frumuseții si a
luminii pe când substantivul „mucigai” sugerează descompunerea si
întunericul. Oximoronul reda ideea lui Arghezi ca exista o doza de
frumusețe chiar si in lucrurile urate. In acest context este relevanta
afirmația lui Dumitru Micu: „Limbajul lui Arghezi excelează mai mult
decât al oricărui scriitor roman prin bogăția, noutate si varietate”.
Titlul definește metaforic creația născuta din suferință: florile sunt
versurile, iar mucigaiul este solul din care au răsărit. Astfel se
sugerează ca uratul se transforma in frumos atunci când este sursa
de inspirație pentru opera artistica.
Poezia are 2 strofe, iar discursul liric este organizat in 4 secvențe ce
prezinta sub forma monologului condiția creatorului condamnat sa
scrie intr-un mediu impropriu creației. Prima secvența conturează
ipostaza neobișnuita a eului poetic asociat unui spațiu închis si
debutează cu pronumele personal „le” care se refera la versurile
scrise in întunericul închisorii. Figura de stil esențiala este enumerația
prin care se indica instrumentul imperfect al scrierii („cu unghia”),
spațiul impropriu creației („pe un perete de firida goala”), timpul
scrierii („pe întuneric”) si modalitatea de scriere („in singurătate”,
„cu puterile neajutate”). Faptul ca poetul scrie „cu unghia”
dovedește implicarea lui totala in actul creației si conexiunea afectiva
care se stabilește intre creator si opera. Ideea absentei harului divin
reiese prin repetarea adverbului negativ „nici” într-o enumerație de
simboluri ce trimit la cei 3 evangheliști ce sugerează lipsa luminii
divine, eul liric e părăsit de sfinți, dar totuși se străduiește sa scrie. In
a doua secvența se ilustrează o enumerație de metafore prin care
poetul definește creația născuta din suferita. Primul vers, „stihuri
fără an”, sugerează pierderea timpului cronologic. Substantivul
„groapa” din al doilea vers desemnează simbolic universul carceral in
care poetul trăiește presentimentul morții. Metafora „De sete de
apa” traduce setea de viată si libertate a poetului. Dorința de
purificare prin creație si tendința autorului de a se dărui total prin
poezie sunt sugerate prin versul „de sete de apa/ si de foame de
scrum”. Adverbul „acum” accentuează ca momentul creației este
singurul moment pe care îl conștientizează si poetul se dăruiește
total prin ceea ce scrie. Secvența a treia are in centru metafora
„unghiei îngerești” prin care divinitatea si-ar fi putut revărsa harul
către poet, dar care in mediul ostil al închisorii „s-a tocit”. Este
momentul rupturii definitive cu asistenta divina iar poetul nu mai
recunoaște semnele divinului, nu mai poate percepe lumina
inspirației: „sau nu o mai am cunoscut”. Primele doua versuri din
ultima secvența pun in evidenta tragismul existențial. In acel cadru
umed si întunecat apăsarea se transforma in durere fizica: „mă durea
mana ca o ghiara” si in momentul in care ajunge la epuizare, poetul
înlocuiește „unghia îngerească” cu „unghiile de la mana stângă”
conștient fiind ca ajutorul divinității nu o sa mai apară. Instrumentul
demonic pe care îl folosește trădează dorința poetului neajutorat de
a-si finaliza creația. Eul liric alege in cele din urma drumul
întunericului, calea păcatului pentru a-si exprima imaginația
creatoare: „m-am silit sa scriu/ cu unghiile de la mana stânga”.
Modernitatea textului reiese si din particularitățile prozodice: 2
strofe cu număr inegal de versuri, măsura variabila. Singurul element
tradițional îl reprezintă menținerea rimei împerecheate.
Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o arta poetica
modernista prin promovarea categoriilor negative, utilizarea
cuvintelor nepoetice si viziunea autorului despre rostul creației.