PARTICULARITATI ALE UNUI TEXT POETIC APARŢINÂND LUI ARGHEZI/

MODERNISMULUI

Poezia “Flori de mucigai” deschide cel de-al doilea volum de poezii a lui Tudor Arghezi,
apărut sub acelaşi nume în 1931, volumul redând în principal experienţă carcerală a poetului.

Prin tipologia sa lirică, poezia se înscrie în modernismul de tip ecleptic, definit ca o

interferare a ideologiei tradiţională cu cea modernă în care Arghezi se regăseşte cu prioritate. O
trăsătură a modernismului surprinsă în poezia “Flori de mucigai” este cultivarea esteticii urâtului,
poetul preia acest termen atât din folozifia germană, unde Hugo Friedrich defineşte aceste
categorii negative, cât şi din lirica franceză unde acest tip de estetică este regăsit în poezia lui
Charles Baudelaire. Estetica urâtului arată că frumosul artistic îşi poate avea rădăcinile în urât,
Arghezi aratand ca poezia se poate naste in conditii nefvorabile. În prima secvenţă lirică, poetul
detaliază circumstanţele nefavorabile actului creator. Opera este realizată într-un spaţiu
nepotrivit redat metaforic prin sintagma “pe tencuială/ Pe un perete diferit de boală” atrăgând
atenţia asupra mijloacelor tradiţionale de scriere. De asemenea, timpul creaţiei este nefavorabil,
versurile fiind scrise “pe întuneric în singurătate”. Efortul creator, mai ales că actul artistic stă
sub semnul nevoii şi al lipsei ajutorului divin, este exprimat printr-o triplă negaţie, ce
accentuează modul de scriere “Cu puterile neajutate nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
care au lucrat împrejurul lui Luca, Marcu şi lui Ioan.” Acest fragment atrage atenţia asupra
faptului că poezia modernă nu este rezultatul inspiraţiei, ci al dorinţei omului de a crea. Absenţa
lui Matei justifiată de asocierea în picturile religioase cu îngerul arată faptul că poetul se
identifică cu acesta, dovadă fiind prezenţa în text a metaforei “unghie îngerească “ cu care poetul
scrie la început. O altă trăsătură a modernismului se conturează la nivel formal. Reprezentant al
modernismului ecleptic, poetul păstrează din punct de vedere prozodic câteva elemene
tradiţionale precum ideea de structură pe strofe, dar şi prezenţa rimei. Modernitatea e evidenţiată
în măsura inegală a versurilor care variază de la 5 la 17 silabe, precum şi de organizarea strofică,
prima avand 16 versuri, iar a doua 4. În plus, modernitatea operei se reflectă şi în tendinţa de
naratizare a discursului poetic caracterizat prin fragmentare. Poetul foloseşte aceeaşi tehnică a
puzzle-ului, unde secvenţele trebuie pozitionate. Discursul poetic debuteaza cu cea de a treia
secventa “Şi cand i s-a tocit unghia îngerească” moment in care poetul constată lipsa inspiratiei
de a mai scrie in maniera traditionala. Găsirea soluţiei de a scrie cu unghiile de la mana stanga
este cea de a doua secvenţă. Detalierea condiţiilor apare în secvenţa 3, iar in ultima secvenţă
rezultatul actului creator “stihurile de acum”.

Tema poeziei este creaţia artistică raportată la substantivul “stihuri” creaţia fiind
influentata de caracteristicile esteticii uratului. Relevanta din acest punct de vedere, este ideea
poetică descrisă în cea de a doua secventa şi anume aceea ca poezia moderna adica “stihurile de
acum” marcheaza ruptura de traditie. Acestea sunt în mod vizibil stihuri de groapă, acestea
definesc ruptura dar sunt in aceeasi masura rezultate ale unei dorinţe de cunoaştere si a nevoii de
a scrie, concentrate în metafora “sete de apă”, dar şi de combustia interioară de ardere, de trezire
intense ce presupune regenerarea în plan estetic, surprinsă în metafora “foame de scrum”.
Prezenţa substantivelor “sete” şi “foame” arata nevoi elementare care pentru poet sunt scrisul si
procesul creator. O altă idee poetică este definită in cea de a doua secventa a poeziei si arata
faptul ca poetul traieste neputinta de a mai scrie in maniera traditionala cu unghia ingereasca.
Structura fiind o metaforă a inspiratiei divine pe care poetul incearca sa o recupereze, însa
ostilitatea mediului face imposibil acest lucru. Deşi rămâne fidel acestui tip de creaţie, “când mi
s-a tocit unghia îngerească, am lăsat-o să crească” ,actul creator este alocat fie de incapacitatea
poetului de a se mai regăsi în poezia tradiţionala “şi nu a mai crescut”, fie asumarea poetului că
în acel moment este condamnat la derută şi răzvrătire “sau nu o mai am cunoscut”, perturbarea
topirii fireşti fiind o constantă a poeziei moderne.

Un prim element de structură semnificativ este titlul poeziei acesta este alcătuit dintr-un
oximoron devenit metafora esteticii urâtului, deoarece poetul asociaza substantivul “flori” ca
rezultat al creaţiei si care surprinde frumosul si lumina cu substantivul “mucigai” exponent al
urâtului, al întunericului şi al degradării. Prin aceasta constructie metaforica, Arghezi exprimă
ideea ca destinul poeziei impune filtrarea urâtului sau cel puţin al banalului din care se naste
frumosul, adică actul artistic. Un alt element structural semnificativ este finalul, acesta reia ideea
evidenţiată în incipit concentrând însă efortul şi suferinţa propusă în orice act creator “mă ducea
mâna”, “m-am silit să scriu”. Când dorinţa de a scrie este însă autentică, poetul găseşte soluţii şi
înţelege că se poate crea intr-o manieră noua, adică in mod evident, cu unghiile de la mâna
stanga”.

Poezia “Flori de mucigai” este cea de a doua artă poezică a lui Tudor Arghezi care
detvăluie mult mai evident preferinţa poetului pentru cultivarea esteticii urâtului, dezvoltată
ulterior în întregul volum de poezii.