PARTICULARITĂȚILE UNUI TEXT APARȚINÂND LUI M.

SADOVEANU / UNUI ROMAN

DIN PERIOADA INTERBELICĂ / UNUI ROMAN REALIST STUDIAT

Romanul “Baltagul” prezintă lumea tradițională plasată în spațiul rural, o lume pe care
Mihail Sadoveanu o urmărește în detaliu, accentuând ideea că spațiul geografic își pune amprenta
asupra felului de a fi al omului.
Romanul este o expresie a realismului românesc prezent în cultura română în perioada
interbelică, pe care autorul îl valorifică și în alte creații ale sale. O trăsătură a realismului este dată
de prezentarea detaliată a realității vieții. Astfel, autorul pune în relație omul cu societatea, cu
mediul din care face parte, analizând modul în care aceasta îi influențează deciziile. În text este
prezentată lumea oamenilor de la munte, a oierilor, o lume din care face parte Nichifor Lipan
împreună cu familia sa. Viața grea a oamenilor este sugerată încă din incipit, unde autorul prezintă o
legendă despre întâlnirea muntenilor cu Dumnezeu, și în care aceștia își explică întârzierea. Spațiul
din care ei vin este unul muntos, cu văi adânci și înguste, unde oamenii își duc viața cu greutate.
Acest lucru se reflectă în modul lor de gândire: sunt oameni conservatori, reticenți la elementele de
noutate, oameni care trăiesc după regulile nescrise. Astfel, Vitoria, soția lui Nichifor, este
munteancă din zona Tarcăului, care aplică legea talionului și alege să își facă singură dreptate, dar,
în același timp, este rigidă în atitudinea față de Minodora, căreia îi impune tradiția “Ai să faci cum
am făcut eu, și cum a făcut bunica ta”, alternativa fiind una clară “Am să-ți leg o piatră de gât și în
Tarcău cu tine”. Vitoria se conduce după semnele naturii și premoniții, ca orice om trăind în spațiul
rural; apelează în disperare la vrăjitoarea satului, dar, pe de altă parte, este religioasă și își asumă
din acest punct de vedere datoria față de soț. Lumea în care trăiește îi influențează deciziile. O altă
trăsătură a realismului are în vedere caracterul tipologic al personajelor. Nichifor Lipan este oier
care trăiește în spiritul acestei tradiții și își pregătește fiul pentru a-l urma. Gheorghiță reprezintă
tipologia tânărului în formare, a omului ce urmează a fi inițiat, dar, în același timp, ascultător și
supus, răspunzându-i mamei cu această supunere “m-oi duce dacă zici, dar trebuie să-mi areți ce și
cum ca să știu ce să fac”. Nu în ultimul rând, Vitoria Lipan reprezintă tipologia muntencei dârză și
hotărâtă, care acționează în spiritul tradiției în care este crescută. Este o femeie puternică și extrem
de curajoasă, inteligentă, plănuiește totul cu metodă, pune lucrurile cap la cap și reușește să îi
găsească și să îi pedepsească pe vinovați.
Tema romanului este una realistă și vizează căutarea și descoperirea adevărului. Romanul
urmărește căutarea lui Nichifor Lipan de către soție și fiu. Aceștia fac un drum lung, la finalul
căruia Vitoria îi descoperă pe vinovați. O secvență reprezentativă este cea în care Vitoria și
Gheorghiță ajung la Vatra Dornei, singurul punct sigur al călătoriei lui Lipan. Cârciumarul confirmă
prezența “bărbatului cu căciulă brumărie”, care, în toamnă, venise cu încă doi bărbați pentru a
pecetlui o vânzare. La sfatul acestuia, Vitoria consultă un angajat al primăriei care are înscrise ale
vânzării cumpărării și, astfel, Vitoria află că Nichifor vânduse 100 de oi lui Calistrat Bogza și Ilie
Cuțui. Vitoria pleacă pe urmele acestora, iar cercetarea de la Vatra Dornei reprezintă primul pas al
anchetei luate pe cont propriu și momentul în care Vitoria îl responsabilizează pe Gheorghiță “nu te
uita urât, Gheorghiță, că pentru tine de-acu-nainte începe a răsări soarele”. O altă secvență
reprezentativă este cea de la praznicul de înmormântare, când Vitoria hotărăște să îi demaște și să îi
pedepsească pe cei doi vinovați. Vitoria reface firul tragic al evenimentelor și își instigă băiatul să
răzbune moartea tatălui “Gheorghiță, pe baltag e scris sânge, și el e omul care l-a omorât pe tatăl
tău”. Opoziția pe care o face Calistrat Bogza, refuzând să recunoască faptele, îi confirmă Vitoriei
bănuilele și o conduce spre convingerea că el e vinovatul. Explică în mod ipotetic, sub pretextul că
a vorbit cu Nichifor în vis, iar, în punctul culminant al mărturisirii, mizează pe relația tată-fiu și
privește satisfăcută momentul în care Gheorghiță îl atacă pe ucigaș “împuns de alt țipăt al femeii,
feciorul mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului. Privi pe
Bogza peste umăr. Se dădu îndărăt. Apoi îl lovi cu muchia baltagului în frunte.” Răzbunarea devine
ultimul aspect al cercetării, adevărul este descoperit, iar ucigașul plătește.
Un element de structură relevant este incipitul. Romanul debutează cu o legendă preferată de
Nichifor Lipan pe care o istorisea la nunți și cumetrii, și care sintetizează psihologia oamenilor de la
munte. Prezența muntenilor este dovedită, iar efectul îl constituie drumul greu și anevoios pe care
aceștia trebuie să îl parcurgă, un destin nefavorabil, compensat doar de liniștea căminului și
prezența sporadică a petrecerilor. În plus, incipitul suprinde tipologia romanului lui Sadoveanu, un
roman mitic și simbolic, dovedit de afirmația autorului “după ce a făcut lumea, Dumnezeu a pus
rânduială și semn”. Romanul lui Sadoveanu este un roman al rânduielii. Astfel, atunci când
rânduiala lumii este stricată de cei doi ucigași, Vitoria are menirea de a o restabili. Pe de altă parte,
romanul este unul simbolic, plecând de la mitul mioritic, arătând resemnarea omului în fața
destinului. Un alt element semnificativ este perspectiva narativă. În acest roman, perspectiva este
una obiectivă, specifică romanelor realiste, autorul apelând la o relatare la persoana a 3a “era un
flăcău sprâncenat și avea ochii ei”. În cazul acestei perspective narative, se observă prezența unui
narator omniscient care prezintă atât faptele, cât și gândurile și trăirile personajelor, în special ale
Vitoriei Lipan “ochii ei căprii erau duși departe”, sugerând neliniștea femeii care presimte tragedia
ce va urma.
Romanul Baltagul este unul reprezentativ pentru literatura română interbelică, fiind în egală
măsură o parabolă despre datorie și iubire.