BALTAGUL de Mihail Sadoveanu

– Tema și viziunea asupra lumii/ Particularitățile de construcție a romanului

Introducere şi tipologie: Autor interbelic, dar şi postbelic, Mihail Sadoveanu se remarcă atât prin
cantitatea operei sale (cca 100 de volume), cât şi prin calitatea ei (creaţia sadoveniană cuprinde un
număr respectabil de capodopere).
O capodoperă este şi romanul Baltagul (1930) ce marchează desprinderea autorului de romantismul
sentimental, ideologic, de origine sămănătoristă și orientarea către romanul de factură realistă.
Tipologie: Prin urmare, Baltagul este un roman interbelic, realist, cu elemente mitico-inițiatice.
În concepția lui Călinescu, romanul este o continuare a Mioriței, Vitoria fiind un substitut al
măicuței bătrâne, iar alegoria nuntă-moarte este înlocuită cu ceremonialul înmormântării lui Nechifor
Lipan. Celelalte paralelisme sunt evidente: existența a trei ciobani, invidia lor şi complotul uciderii celui
mai bogat, existența câinelui „bărbat” etc. La fel ca ciobănașul moldovean, Vitoria nu se lamentează la
descoperirea rămășițelor soțului său. Ea acceptă moartea ca pe un dat firesc, considerând-o nu un punct
final, ci o extensie a vieții într-o altă dimensiune temporală, unde defunctul se va integra și își va găsi
liniștea în urma ritualului funerar. Alte referințe mitice au în vedere mitul lui Osiris sau al Penelopei.
Tematica: Din perspectivă realistă, tema romanului are în vedere viața satului românesc de munte,
univers ghidat de legi nescrise, de tradiții, obiceiuri, superstiții. Tema centrală o reprezintă însă aventura
căutării și descoperirii adevărului, experiență trăită de personajul principal, Vitoria Lipan, ce încearcă şi
reuşeşte să reconstituie itinerariului parcurs de soţul său, Nechifor Lipan, cu scopul aflării adevărului şi
întocmirea actului justițiar.
Conflictele romanului: Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra
personajelor. Un prim conflict, cel interior, se prefigurează chiar la începutul romanului şi este marcat
de neliniştea Vitoriei care nu înţelege absenţa prelungită a lui Nechifor Lipan şi nu ştie ce soluţie să
adopte. Acest conflict încetează în momentul în care femeia conştientizează că numai moartea l-ar fi
putut opri să se întoarcă acasă după atâta timp.
Al doilea tip de conflict este cel exterior şi se manifestă între Vitoria şi asasinii soţului ei, Calistrat
Bogza și Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii lui Lipan şi îi
identifică pe cei doi răufăcători, supunându-i la o stare de tensiune crescândă ce îi determină să
mărturisească singuri crima comisă.
Narațiune. Narator. Perspectiva narativă: Naraţiunea se desfăşoară la persoana a III-a, relatată
de către un narator ce prezintă evenimentele obiectiv, impersonal, în ordine cronologică. Este
omniscient şi omniprezent, adoptând o perspectivă neutră care alternează însă cu cea internă pentru că,
adeseori, întâmplările sunt filtrate prin conştiinţa Vitoriei (personaj-reflector), iar discursul naratorului
este notat în stil indirect liber.
Repere spaţio-temporale: Timpul acţiunii, deşi vag precizat (deducem a fi începutul secolului
XX), este delimitat de mărcile specifice calendarului popular creştin şi pastoral: Sfântul Dumitru (26
octombrie) – patronul iernii pastorale, ce încuie vara şi desfrunzeşte codrul şi Sfântul Gheorghe (23
aprilie) – ce readuce natura la viaţă şi alungă iarna. Ele capătă valoare simbolică în roman, evidenţiind
nu numai ciclul viaţă-moarte al naturii, ci şi al existenţei fiinţei umane.
Acţiunea se desfăşoară pe două coordonate temporale: una retrospectivă, trecută, în care Vitoria
rememorează întâmplări din viaţa de familie, şi una care prezintă faptele în desfăşurarea lor, de la
pregătirile pentru drum şi până la pedepsirea asasinilor soţului ei. Această structură reliefează două
planuri: unul al celor vii, în care se manifestă Vitoria Lipan, celălalt al lumii de dincolo, în care a
pătruns şi trebuie să-şi găsească liniştea Nechifor Lipan. Opoziţia acestor două planuri va fi anulată prin
acţiunile justiţiare ale Vitoriei şi prin îndeplinirea ceremonialului funerar.
Spaţiul este vast şi se schimbă urmând drumul Vitoriei în căutarea bărbatului. Traseul are
corespondenţă în realitatea geografică a Moldovei: Măgura Tarcăului, Valea Dornei, Suha şi Sabasa, dar
capătă, la fel ca timpul, valenţe simbolice. Călătoria femeii poate fi asociată cu o coborâre pe tărâmul
lumii de dincolo pentru recuperarea trupului neînsufleţit şi săvârşirea tainelor pentru liniştea sufletului
celui pierdut, nu înainte însă de reiterarea etapelor esenţiale ale existenţei umane, ilustrate prin botez,
nuntă, înmormântare – ceremonii ce îi apar în drum.
Compoziţie şi structură: Acţiunea este prezentată pe parcursul a şaisprezece capitole. Este lineară,
însă sunt respectate toate momentele subiectului:
Expozițiunea o surprinde pe Vitoria, îngrijorată de absența nejustificată a soțului ei. Ea
rememorează momente din trecutul ei alături de Nechifor Lipan, prilej cu care sunt introduse şi alte
personaje: Gheorghiţă, Minodora, Nechifor. Sunt prezentate aspecte ale vieţii muntenilor: aceştia sunt
fie tăietori de lemne, fie oieri, şi se conduc după ritmurile transhumanței.
Atașată de tradițiile străbune, Vitoria încearcă să își aducă soțul acasă sau să afle ce s-a întâmplat cu
el prin diferite modalități. Scena pregătirii pentru drum confirmă acest lucru. Femeia respectă, astfel,
credinţa creştin-ortodoxă: posteşte, se spovedeşte, se închină la icoane, face daruri bisericii şi cere sfatul
preotului în momentele de cumpănă, dar, în acelaşi timp, crede în superstiţii şi eresuri bătrâneşti, în vise
şi semne: ştie că Nechifor Lipan a murit după ce-l visează trecând o apă neagră, întors cu spatele,
îndreptându-se spre asfinţit; cocoşul aşezat în prag, cu secera cozii spre fumul din horn şi cu pliscul spre
poartă îi prevesteşte călătoria pe care ezita să o iniţieze.
Intriga reprezintă hotărârea Vitoriei de a pleca împreună cu fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui
Nechifor, din cauza întârzierii prelungite a acestuia şi pregătirile pentru drum.
Desfășurarea acțiunii cuprinde reconstituirea traseului parcurs de Nechifor Lipan, un adevărat
labirint al căutării, presărat cu semne ale trecerii acestuia, care se opresc în Suha. Femeia realizează că
soţul ei a dispărut între Suha și Sabasa. Dezamăgită de lipsa de operativitate a autorităţilor, ea
întreprinde cercetări pe cont propriu şi descoperă cadavrul soţului ei într-o râpă, cu ajutorul câinelui
acestuia, Lupu, pe care îl găseşte întâmplător în sat. Dovedind o inteligenţă şi o intuiţie ieşite din comun,
reface pas cu pas circumstanţele în care s-a petrecut crima.
Punctul culminant îl constituie, astfel, demascarea răufăcătorilor şi pedepsirea lor, în scena
praznicului de înmormântare. De față cu toți cei veniți, Vitoria îl evocă pe Nechifor, afirmând că el a
fost cel care a ajutat-o să-l găsească și tot el i-a spus cum s-au petrecut lucrurile: ”Mi-a spus Lipan, cât
am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă”, și, spre uimirea tuturor, relatează întâmplările crimei. Ea îi cere
apoi lui Calistrat să-i dea baltagul pentru a i-l arăta lui Gheorghiță, urmărind de fapt să-l întărâte pe
asasin și să-l determine să recunoască crima. Când Vitoria afirmă că pe baltagul lui stă scris ”sânge”,
Gheorghiță sare la el și îl lovește cu același baltag cu care a fost omorât Nechifor Lipan. În același timp,
câinele Lupu sare la gâtul lui, iar Calistrat Bogza recunoaște, în ultimele momente de viață, crima
făptuită, întocmai cum povestise femeia.
Deznodământul constă în revenirea la viața normală, după restabilirea adevărului şi înfăptuirea
actului justiţiar.
Dacă incipitul romanului stă sub semnul mitic al Genezei, prezentată într-o formă anecdotică, în
care se relevă structura sufletească a păstorului moldovean şi destinul său hărăzit de un Dumnezeu hâtru
(povestea pe care obişnuia a o spune Nechifor la nunţi, botezuri şi cumetrii), finalul desăvârşeşte
simetric acest destin, prin figura exemplară a Vitoriei, ce restabileşte prin acţiunile ei „rânduiala”
ancestrală a acestei lumi.
În opinia mea, viziunea autorului asupra lumii rezultă din imaginea lumii reprezentate în roman.
Vorbim de o lume tradiţională, ghidată de legi nescrise, de tradiţii, obiceiuri şi superstiţii, dar o lume
considerată perfectă, pentru că ordinea ei a fost rânduită de Dumnezeu. Vitoria Lipan crede în această
ordine şi, tocmai de aceea, încearcă să o restabilească prin sancţionarea celor care au distrus-o – asasinii
soțului ei.
Concluzie: În concluzie, „Baltagul” este un roman tradiţional, prin recompunerea unei societăţi
arhaice, păstrătoare de tradiţii, dar, în acelaşi timp, un roman mult mai complex prin multiplele
semnificaţii şi interpretări: roman monografic (prezentarea unei lumi arhaice, condusă se legi specifice),
roman mitic (dezvoltarea conflictului din Mioriţa), roman poliţist (investigaţiile Vitoriei), roman al
iniţierii, un Bildungsroman (maturizarea lui Gheorghiţă) sau roman de dragoste (prezentarea relaţiei
dintre Vitoria şi Nechifor Lipan).

Caracterizarea Vitoriei Lipan

Introducere
Tipologie
Tematică
Conflictele
Statutul personajului: Vitoria Lipan este eroina romanului ce concură la realizarea acţiunii. Este
un personaj de factură realistă, reprezentativ pentru lumea satului tradiţional, însă ea depăşeşte tipologia
de clasă prin individualizare, fiind un personaj inconfundabil în galeria portretelor feminine din
literatura noastră. Personajul se apare în dublă ipostază: cea de soţie şi de mamă, îndatoriri pe care şi le
îndeplineşte din dragoste şi dăruire, având o personalitate complexă ce se dezvăluie treptat.
Caracterizarea directă:
Adevărata personalitate a Vitoriei se relevă prin comportamentul, limbajul, mentalitatea, relațiile
cu celelalte personaje etc. Vitoria Lipan este prototipul muntencei care îşi asumă responsabilităţile
gospodăriei în absenţa soţului, plecat cu oile la negoţ, dar şi un model de feminitate aparte: în fiinţa sa
coexistă spiritul practic şi sensibilitatea enigmatică.
Personajul este surprins, la început, într-un moment de criză interioară cauzat de întârzierea
prelungită a lui Nechifor Lipan căruia îi poartă o dragoste profundă şi constantă („Dragostea ei se
păstrase ca-n tinereţă”). Toate acţiunile sale ulterioare vor încerca să rezolve această criză.
Pe tot parcursul drumului de căutare a soțului ei, dă dovadă de curaj, tenacitate, inteligenţă
nativă, dar trăsătura definitorie a Vitoriei este, din punctul meu de vedere, ataşamentul faţă de
tradiţiile străbune, faţă de rânduiala lumii, care este, în viziunea ei, perfectă, dată de Dumnezeu şi nu
trebuie schimbată.
Scena pregătirii pentru drum...
Scena praznicului de înmormântare...
Concluzie:
 Relația dintre două personaje

Introducere şi tipologie: Autor interbelic, dar și postbelic, Mihail Sadoveanu se remarcă atât prin
cantitatea operei sale (cca 100 de volume), cât și prin calitatea ei (creația sadoveniană cuprinde un
număr respectabil de capodopere).
O capodoperă este și romanul Baltagul (1930) ce marchează desprinderea autorului de romantismul
sentimental, ideologic, de origine sămănătoristă și orientarea către romanul de factură realistă.
Tipologie: Prin urmare, Baltagul este un roman interbelic, realist, cu elemente mitico-inițiatice.
În concepția lui Călinescu, romanul este o continuare a Mioriței, Vitoria fiind un substitut al
măicuței bătrâne, iar alegoria nuntă-moarte este înlocuită cu ceremonialul înmormântării lui Nechifor
Lipan. Celelalte paralelisme sunt evidente: existența a trei ciobani, invidia lor şi complotul uciderii celui
mai bogat, existența câinelui „bărbat” etc. La fel ca ciobănașul moldovean, Vitoria nu se lamentează la
descoperirea rămășițelor soțului său. Ea acceptă moartea ca pe un dat firesc, considerând-o nu un punct
final, ci o extensie a vieții într-o altă dimensiune temporală, unde defunctul se va integra și își va găsi
liniștea în urma ritualului funerar. Alte referințe mitice au în vedere mitul lui Osiris sau al Penelopei.
Tematica: Din perspectivă realistă, tema romanului are în vedere viața satului românesc de munte,
univers ghidat de legi nescrise, de tradiții, obiceiuri, superstiții. Tema centrală o reprezintă însă aventura
căutării și descoperirii adevărului, experiență trăită de personajul principal, Vitoria Lipan, ce încearcă şi
reușește să reconstituie itinerariului parcurs de soțul său, Nechifor Lipan, cu scopul aflării adevărului şi
întocmirea actului justițiar.
Conflictele romanului: Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra
personajelor. Un prim conflict, cel interior, se prefigurează chiar la începutul romanului și este marcat
de neliniștea Vitoriei care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce soluție să
adopte. Acest conflict încetează în momentul în care femeia conștientizează că numai moartea l-ar fi
putut opri să se întoarcă acasă după atâta timp.
Al doilea tip de conflict este cel exterior și se manifestă între Vitoria și asasinii soțului ei, Calistrat
Bogza și Ilie Cuțui. Ca un veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii lui Lipan și îi
identifică pe cei doi răufăcători, supunându-i la o stare de tensiune crescândă ce îi determină să
mărturisească singuri crima comisă.

O relație evidențiată pregnant în roman este cea dintre Vitoria Lipan, protagonista acţiunii, şi
soţul ei, Nechifor Lipan, personaj secundar, a cărui imagine este păstrată cu sfinţenie în memoria
femeii.
Statutul personajelor:
Vitoria Lipan este un personaj complex, rotund, de factură realistă, reprezentativ pentru lumea
satului tradiţional, dar puternic individualizat, eroină inconfundabilă în galeria portretelor feminine din
literatura noastră, cu o personalitate complexă ce se dezvăluie treptat. Ea se relevă în dubla ipostază: cea
de soţie şi de mamă, îndatoriri pe care şi le îndeplineşte din dragoste şi cu dăruire.
Portretul său fizic şi moral e realizat prin caracterizare directă de către narator. Deşi nu mai este
tânără, Vitoria posedă o frumuseţe şi un farmec aparte: „ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea
lumina castanie a părului(...) aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute”.
În ochii celorlalte personaje, Vitoria apare ca o „muiere ciudată”, dar admirată pentru puterea ei de
a trece peste orice obstacol ca să-şi afle soţul. De aceea, se bucură de sprijin din partea sătenilor, a
hangiilor, precum şi a autorităţilor. Ciudată îi apare şi lui Ghiorghiţă, care surprinde schimbările mamei
pe parcursul drumului, dar şi lui Nechifor ale cărui gânduri sunt exprimate prin vocea naratorului :„Ea
era deasupra tuturora; avea într-însa o putere şi-o taină pe care Lipan nu era în stare să le deslege.”
Nechifor Lipan este personajul absent din roman, conturat în conştiinţa soţiei sale, care
rememorează fragmente din existenţa lor comună.
Nechifor Lipan era oier din Măgura Tarcăului şi îşi câştiga existenţa ca toţi muntenii, fiind dintre
cei vrednici, care şi-au întemeiat o stână de oi la munte. El îşi petrecea o mare parte din viaţă în mijlocul
naturii, mutându-şi oile de la munte la şes, în funcţie de anotimp, apoi se întorcea întotdeauna la casa şi
la familia lui.
Nechifor plecase toamna, ca de obicei, să cumpere nişte oi de la Dorna, dar acum era Sfântu-Andrei
şi el nu se mai întorsese. După cum socotise Vitoria, barbatul ei întârziase şaptezeci şi trei de zile şi
acest fapt stârneşte nelinişte şi bănuieli negre nevestei.
Naratorul nu face în mod direct un portret fizic personajului, înfătişarea lui Nechifor se alcătuieşte
printr-un alt procedeu artistic şi anume memoria afectivă a Vitoriei, care-şi aminteşte că avea "mustaţa
groasă, adusă pe oală", sprâncenele lăsate şi statura "îndesată şi spătoasă". Legătura spirituală dintre
cei doi soţi este solidă şi eternă, ea se bazează pe "dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani". Acesta
îi fusese drag din tinereţe şi-i "era drag şi-acuma, când aveau copii mari cât dânşii".
Cu toate că îi plăceau femeile frumoase, Nechifor nu depăşea limitele bunului simţ, tocmai de
aceea, Vitoria respinge cu fermitate previziunile babei Maranda, vrăjitoarea satului, care-i prezice că
barbatul ar fi părăsit-o pentru o femeie "cu ochii verzi".
Pentru a reda liniştea sufletului soţului ei, pe care îl bănuieşte mort, Vitoria ia hotărârea de a pleca,
în pragul iernii, împreună cu fiul ei, Gheorghiţă, în căutarea lui. Ea reconstituie traseului parcurs de
Nechifor Lipan, pe parcursul căruia chipul lui Nechifor se completează din imaginea pe care o au ceilalţi
despre el: om generos, care "nu se uita la parale", prietenos şi sociabil, "meşter la vorbă", „oier cinstit
şi mândru”, " om vrednic şi fudul". În toate locurile pe unde Vitoria întreabă de el, oamenii vorbesc cu
prietenie despre omul cu căciula brumărie și călare pe un cal ţintat.
Dezamăgită de lipsa de operativitate a autorităţilor, femeia întreprinde cercetări pe cont propriu şi
îşi dă seama că Nechifor a dispărut între Sabasa și Suha. Descoperă cadavrul soţului ei într-o râpă, cu
ajutorul câinelui acestuia, Lupu, pe care îl găseşte întâmplător în sat. Dovedind o inteligenţă şi o intuiţie
ieşite din comun, ea reface pas cu pas circumstanţele în care s-a petrecut crima reuşind să-i demaşte pe
răufăcători şi să facă dreptate.
În scena praznicului de înmormântare, de față cu toți cei veniți, Vitoria îl evocă pe Nechifor,
afirmând că el a fost cel care a ajutat-o să-l găsească și tot el i-a spus cum s-au petrecut lucrurile: ”Mi-a
spus Lipan, cât am stat cu dânsul, atâtea nopți, în râpă”, și, spre uimirea tuturor, relatează întâmplările
crimei. Ea îi cere apoi lui Calistrat să-i dea baltagul pentru a i-l arăta lui Gheorghiță, urmărind de fapt
să-l întărâte pe asasin și să-l determine să recunoască crima. Când Vitoria afirmă că pe baltagul lui stă
scris ”sânge”, Gheorghiță sare la el și îl lovește cu același baltag cu care a fost omorât Nechifor Lipan.
În același timp, câinele Lupu sare la gâtul lui, iar Calistrat Bogza recunoaște, în ultimele momente de
viață, crima făptuită, întocmai cum povestise femeia.
În concluzie, Vitoria şi Nechifor Lipan formează o pereche de iniţiaţi ce reuşesc să comunice între
ei şi dincolo de moarte. Numele lor spun același lucru. Astfel, cel al lui Nechifor este de origine
grecească, Nike-phoros, însemnând "purtător de victorie", iar numele Vitoriei este forma regională de la
Victoria. Se poate afirma, aşadar, că Vitoria şi Nechifor alcătuiesc un cuplu ce simbolizează, şi
onomastic, triumful iubirii asupra dramei existenţiale a omului şi asupra răului din sufletul omenesc,
deoarece "Lumea asta-i mare și plină de răutăți".