Particularitățile textului liric ,,Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu

Perioada postbelică marchează în literatură o perioadă în care este întrerupt procesul

de europenizare început din secolul al XIX-lea prin efortul de consolidare a națiunii române.
După cel de-al Doilea Război Mondial, România intră în sfera de influență sovietică, lucru
care a favorizat instaurarea doctrinei marxist-leniniste în spațiul românesc. Acest lucru a
însemnat distrugerea fundamentelor modernității și înlocuirea lor cu o artă artificială denumită
,,pentru mase” sau mai simplu, proletcultism. Astfel, literatura devine un mijloc de
propagandă a ideologiei comuniste și de răspândire a politicii naționaliste. Nichita Stănescu
este un reprezentant al neomodernismului, fiind totodată și liderul poetic al șaizeciștilor.
Acesta publică poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” în anul 1964. Poezia face parte din al doilea
volum de versuri al poetului ,,O viziune a sentimentelor" publicat în 1964 situata și acesta sub
semnul recuperării lirismului. Iubirea este prezentată ca stare extatică a eului poetic. Volumul
face parte din prima etapa de creatie a poetului, care ilustreaza o lirica a sentimentelor,
adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoasterii este eul liric in
jurul caruia se circumscrie lumea reală. Nichita Stănescu a mai publicat și multe alte poezii pe
lângă cea de față, cum ar fi: ,, Lună în câmp”, ,,Dimineață marină”, ,,Avertisment”, ,,Emoție
de toamnă” și ,,Ce bine că ești”.
Neomodernismul este un curent literar care are ca și caracteristici următoarele
aspecte: revenirea la poezia reflexivă, la discursul subiectiv, cu limbaj metaforizat, noutatea
limbajului poetic, poezia ilustrează noul univers afectiv al omului contemporan, imagini
artistice neașteptate, simboluri și metafore insolite, mutații de sens și construcții sintactice,
arta și creația devin o cale de cunoaștere și apar noi înnoiri prozodice.
Astfel, poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” prezintă multe trăsături neomoderniste, dintre
care două dintre acestea sunt imaginile artistice neașteptate și inovațiile prozodice. În cazul
imaginilor artistice neașteptate se remarcă imaginea vizual-dinamică ,,m-a mușcat leoaica”,
imagine neașteptată a fi prezentată într-o poezie, deoarece mușcătura unui animal sălbatic este
un fapt mortal, neașteptat. Inovațiile prozodice constau în măsura inegală a versurilor și
totodată, în tehnica ingambamentului prezentă în acest text liric, în structuri de
genul ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în față.”
Tema poeziei este însuși confesiunea lirică despre consecințele pe care iubirea,
prezentată sub forma unui animal de pradă, le are asupra raportului eului poetic cu lumea
exterioara si cu sinele. Motivele literare prezente sunt : motivul leoaice, motivul iubirii,
motivul corpului uman, motivul feței și motivul naturii.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din trei secvențe lirice. Prima
secvență este alcătuită din 6 versuri, are ca idee poetică materializarea experienței de iubire
sub forma unei tinere leoaice agresive cu efecte devoratoare asupra identității sinelui,
înfigându-si ,,colții albi [...] în față". Animalul de pradă năvălește cu agresivitate și se
instalează violent în sufletul îndrăgostitului-victimă. Șocul provocat de aceasta întâlnire este
susținut și de utilizarea repetată a substantivului polisemantic „față” care amplifică imaginea
unei coliziuni violente dintre inocența anterioară îndrăgostirii și revelația din prezent.
Imaginea vizuală a „colților albi” sugerează, pe deoparte, agresivitatea iubirii. O altă secvență
lirică este a doua strofă a poeziei, alcătuită din 8 versuri, care descrie efectele întâlnirii cu
experiența erotică: transformarea percepției exteriorului de către îndrăgostit sau chiar efectele
iubirii asupra universului însuși. Relația îndrăgostitului cu lumea se modifică brusc.
Lirismul poeziei este unul subiectiv, datorită pronumelor și a formelor pronominale la
persoana întâi precum ,,mi-”, ,,mă” și ,,m-”, mărci ale subiectivității care contribuie la
conturarea confesiunii lirice.
O idee poetică relevantă pentru particularitățile textului este aceea a impactului
propriu-zis și anume ,,Colții albi mi i-a înfipt în față”. Această idee poetică reliefează șocul
provocat de către mușcătura leoaicei, care își va lăsa amprenta asupra subiectului prin faptul
că îi înfige colții în față, lucru care denotă faptul ca individul va rămâne mereu cu o rană sau
cictrice în urma impactului cu leoaica.
O alta idee poetică, însă care este relevantă pentru construcția textului este ,, Și
deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura”. Aceasta imagine poetică arată
dezorientarea pe care eul liric o suferă din pricina mușcăturii leoaicei. El este acum cuprins de
șoc și incapabil s se reorienteze de unul singur după tot ceea ce i s-a întâmplat, iar această
stare de a nu ști încotro să o apuce este sugerată de structura ,,se făcu un cerc”.
Relația dintre incipitul și finalul poeziei este una de simetrie, dat fiind faptul că cele
două imagini ale iubirii sub forma leoaicei se corelează cu două perceptii diferite ale eului
asupra lumii, fapt care sugerează că transformarea acestuia în urma impactului suferit este
totală și ireversibilă.
Limbajul poetic valorifică funcțiile estetice ale limbajului , conferind astfel textului
sugestie. Pe tot parcursul său, textul sugerează toate fazele și rănile pe care iubirea le poate
provoca unui îndrăgostit.
La nivel fonetic, distingem faptul că rima poeziei este împercheată, în timp ce măsura
texului liric este una inegală, acest fapt constituind în sine, o inovație prozodică specifică
neomodernismului. Totuși, sesizăm și prezența unei enumerații la nivelul textului, iar aceasta
este ,, când mai larg, când mai aproape,”, acest lucru sugerând iluzia pe care însuși eul liric o
suferă datorită șocului provocat de mușcătura leoaicei.
Din punct de vedere morfologic, verbele se află la modul indicativ, timpul imperfect
sau perfect compus ,,a sărit”, ,,a mușcat”, ,,țâșni”, „am dus”, fapt care sugerează finalitatea
acestor evenimente, care s-au întâmplat în trecut, iar acum nu mai au nicio desfășurare
curentă.
La nivel stilistic, distingem o multitudine de figuri de stil și imagini artistice, care
conferă expresivitate textului prin prezența lor. Epitetul cromatic ,,colții albi” sugerează
naturalețea și totodată intenția pură pe care leoaica a avut-o în rănirea eului liric îndrăgostit.
Metafora ,,curcubeu tăiat în două”, sugerează înfățișarea pe care lumea eului liric o capătă
datorită impactului, însă despărțirea în două a curcubeului este pentru a-i da eului liric
posibilitatea de a merge pe un alt drum, chiar dacă a fost atacat și rănit în cel mia brutal și
agresiv mod posibil. Epitetul ,,leoaică arămie” evidențiază faptul că însăși iubirea a căpătat o
altă formă de această dată, care în mod paradoxal, încă îl mai bântuie pe eul liric care a fost
rănit deja de către leoaică. Epitetul „mișcările viclene” sugerează ideea studiului pe care
leoaica încă îl face asupra victimei, probabil în speranța de a mai putea ataca încă o dată
aceeași persoană, în scopul de a-i provoca răni și mai grave de această dată. O imagine
artistică dinamică este cea a cercului care se formează în jurul eului liric ,,se făcu un cerc,de-
a-dura”, cercul încercând să simbolizeze dezorientarea eului liric, care prin prisma impactului
cu iubirea, suferea acum într-un mod profund și greu de imaginat. O altă imagine artistică
specifică textului este ,,pe-un deșert în strălucire” care sugerează faptul că însuși iubirea eului
liric a secat, însă mai există acel ceva, probabil un sentiment etern, care îi conferă totuși
strălucirea pe care a avut-o odată.
Încă din titlu, iubirea este prezentată simbolic sub forma unui animal de pradă
agresiv, ,,leoaică tânără", explicitată de poet prin apoziția ,,iubirea". Titlul, reluat în incipit
este o metafora ce indică tema dragostei. Asocierea dintre „leoaică” și „iubire” sugerează
perspectiva poetica asupra acestui sentiment: agresivitate, forță, vitalitate. Epitetul „tânără”
subliniază spontaneitatea, prospețimea, senzualitatea.
Viziunea autorului asupra lumii este legată în acest poem de viziunea sa asupra
experienței iubirii, care se dezvăluie treptat prin imagini șocante: instalarea iubirii schimbă
perceptiile îndragostitului, atât pe cele exterioare, cât și pe cele despre propriul său sine.
Natura devine deodată „un cerc de-a dura”, iar noul univers ia naștere din cercuri concentrice
în rotire într-un procesul de recreare a lumii după legile iubirii. Iubirea poate, deci, să
ordoneze haosul inițial și să creeze o nouă lume în care eul liric devine centrul.
În concluzie, particularitățile de structură și compoziție ale acestui text liric,
conturează particularitățile specifice liricii lui Nichita Stănescu, amprenta acestuia asupra
textului, observându-se în mod evident.