Leoaică tânără, iubirea

Comentați relația dintre ideile poetice și realizarea artistică într-un text

poetic aparținând neomodernismului. Aveți în vedere următoarele
aspecte:
R1-Încadrarea în curent/specie
R2-Comentarea a două secvențe poetice semnificative pentru tema și
viziune despre lume
R3-Două elemente de structură/compoziție

R1: Poezia „Leoaică tânără, iubirea” , de Nichita Stănescu este o poezie

neomodernistă, în care subiectivitatea, senzorialul şi afectivitatea se împletesc
cu puterea expresivă a limbajului, concretizarea abstracțiunilor, ambiguizarea
sensurilor, subtilitatea metaforelor sau insolitul imaginilor artistice. Poezia
contrariază așteptările cititorului, abordează iubirea ca temă majoră a liricii și
valorifică lirismul pur, prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. O
caracteristică a poeziei neomoderniste este deschiderea textului spre interpretări
multiple. Poezia „Leoaică tânără, iubirea” propune un mod profund subiectiv de
receptare a sentimentului iubirii, înțeles ca modalitate de a fi a eului în lume.
Aparținând neomodernismului, poezia situează eul în centrul unui univers pe care îl
reconstruiește din temelii: valoarea cosmogonică a întâlnirii eului cu iubirea ca
forță transfiguratoare a lumii favorizează dubla receptare a poeziei. Ipostazele
eului liric sunt dublate: îndrăgostitul şi poetul creator, iar metafora „leoaică
tânără”, descifrată în titlu „iubirea”, poate avea şi sensul inspirației artistice, al
muzei. De asemenea, poezia ține de neomodernism prin concretizarea abstractului
(iubirea- sentiment abstract- asociată cu leoaica- element concret), prin
amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz, dar și prin înnoirea prozodiei: vers liber
şi ingambament „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă”. Astfel, poezia
aparține neomodernismului prin ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor
artistice, noutatea metaforelor şi înnoirile prozodice.
 Tema o constituie consecințele pe care iubirea le are asupra raportului
eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată, năvălind ca un animal de
pradă în spațiul sensibilității poetice. Legătura cu sinele se reflectă în imaginile din
prima secvență, când vitalitatea sentimentului („leoaică tânără”) copleșește ființa
poetului („mi-a sărit în față”) și îl năucește surprinzător, ca un atac neașteptat. Pe
lângă apariția bruscă, iubirea poate aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii
ei, aşa cum reiese din imaginea vizuală: colții albi mi i-a înfipt în faţă. Iubirea este
o stare de vibrație continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare în
armoniile universale. Motivul central al textului, care prin repetare devine
laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație
copleșitoare. Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra
sentimentului concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul
trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor, el se afirmă ca sursă de energie
afectivă. Viziunea despre lume a autorului este una neomodernistă prin emoția,
trăirea profundă a sentimentelor și sensibilitate profundă, asemănătoare cu cea
romantică. Inovatoare este însă viziunea exuberantă a eului îndrăgostit asupra
lumii.
R2: În poezia sa neomodernistă, Nichita Stănescu conturează o viziune complexă
și profundă asupra iubirii, percepută ca o forță transformatoare, omnipotentă și
surprinzătoare. Pentru poet, iubirea nu este doar un simplu sentiment, ci o energie
care invadează existența, provoacă criza existențială, sufletească a eului poetic
lăsându-l vulnerabil. Aceasta se manifestă brusc, ca o leoaică tânără, surprinzând
poetul într-un moment de încordare prelungită. Iubirea în poezia lui Nichita
Stănescu este o forță omniprezentă care guvernează lumea înconjurătoare, iar
versurile ce susțin această percepție asupra sentimentului acaparator, se regăsesc în
prima secvență lirică, ce surprinde momentul îndrăgostirii eului liric: pronumele
la persoana I, singular „mi”, „ma”, „m” fiind mărci ale prezenței acestuia. Întreaga
strofă reprezintă o alegorie care desemnează îndrăgostirea sub masca simbolică a
mitului vânătorului, sentimentul de iubire fiind asociat unei tinere leoaice, iar
vânătoarea, cunoașterii și autocunoașterii. Eul liric era conștient de eventualitatea
ivirii sentimentului de dragoste: “mă pândise-n încordare, mai demult”, dar nu se
aștepta ca acesta să fie atât de puternică, să aibă o forță devastatoare: “mi-a sărit în
față”, “mi i-a înfipt în față”. Totodată, repetiția metaforei “față” sugerează esența
unicității ființei umane, a personalității, iubirea anulând identitatea sa cunoscută.
Verbele la perfect compus : “a înfipt”, “a mușcat”, “a sărit” conferă dinamism
imaginilor poetice, verbele subliniind caracterul definitiv, ireversibil al iubirii.
Acestea au o conotație de prezent subliniată de adverbul deictic “azi” ce conferă un
efect de etern continuu, o plasare în atemporalitate. Imaginea artistică sinestezică
“colții albi mi i-a înfipt în față” este grotească, sugerând o sfâșiere a identității sau
a măștii identității, acest procedeu de ascundere a imaginilor sublime în imaginile
grotești fiind specific stilului lui Nichita Stănescu.
Strofele ce urmează prezintă consecințele revelației trăite de eul-liric,
iubirea fiind cea care declanșează un sentiment de beatitudine, extaz, proiectat pe
două dimensiuni: cosmică și umană. Prezența simultană a celor două planuri este o
trăsătură caracteristică primelor volume ale lui Nichita Stănescu. A doua secvență
lirică reprezintă perspectiva schimbată despre lume a îndrăgostitului, influențată de
iubire. Îndrăgostitul devine centrul universului: “în jurul meu natura/se făcu un
cerc, de-a-dura,”, sugerând faptul că iubirea schimbă lumea și-o pune în mișcare.
Schimbarea lumii este înfățișată drept mitul genezei sugerată de metaforele:
“strângere de ape” și “cerc de-a dura”, ilustrând caracterul ineluctabil (fatal) și
puternic al acestui sentiment, se realizează metamorfozarea eului liric, apare
imaginea cercului ca formă geometrică perfectă, simbolizând universul. De
asemenea, strofa amintește de imaginea genezei din “Scrisoarea I”, respectiv
imnurile sacre, indice care ilustrează geneza lumii ca o mișcare circulară care prin
forțele implicate transformă materia infinită în forme finite în timp și spațiu. Auzul
și privirea poetului capătă puteri ascendente: “Şi privirea-n sus ţâşni,/curcubeu
tăiat în două,/şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”, verbul “a țâșni” la perfect
simplu împreună cu metafora ciocârliilor formulează imaginea plastică a unui zbor
de ciocârlie ce sugerează aici înălțarea spre absolut. Totodată, metafora “curcubeu
tăiat în două” subliniază semnificația călătoriei spre lumea necunoscută a
adevărurilor supreme, iar adverbul “deodată” și perfectul simplu creează un
dinamism alert ce creionează caracterul subit, neașteptat al iubirii și transformării
pe care o aduce aceasta. Astfel, în a doua secvență a poeziei se prezintă efectul
psihologic produs de sentimentul totalitar de iubire care degajă o energie
debordantă asupra poetului și există apoi în tot universul.
R3: Element paratextual, titlul „Leoaica tânără, iubirea” este un motiv
anticipativ cu valoare simbolică întrucât avertizează cititorul asupra universului
poetic înfățișat. Astfel, acesta deduce tema poeziei, dragostea, contribuind la
descifrarea semnificațiilor acesteia. Iubirea este definită în titlu, prin intermediul
unei metafore surprinzătoare. Metafora explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică
tânără” propune o perspectivă atipică prin ideea de ferocitate. Analogia dintre
iubire şi o „leoaică tânără”, evidențiată în apoziție, evocă sensuri ale
sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar și stare de neputință a prăzii de a i se
sustrage. Cruzimea este sugerată de leoaică („a mușcat leoaica”), iar epitetul
„tânără” subliniază spontaneitatea, prospețimea, senzualitatea şi trimite cu gândul
la puritatea sentimentului de iubire, mereu etern, tânăr, la vitalitatea şi forța
conferite de tinerețe. Oximoronul rezultat din asocierea surprinzătoare a
animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea, puterea cu care acest
sentiment îl copleșește pe eul liric. Așadar, titlul concentrează în câteva cuvinte
întregul mesaj al poeziei.
Poezia are ca fundament simetria realizată de cele două imagini ale iubirii-
leoaică, plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. Incipitul prezintă în
manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o întâlnire neașteptată a
ființei umane cu iubirea. Primul vers conține o metaforă dezlegată chiar din titlu,
definiția-portret a iubirii. Dinamismul celui de-al doilea vers este conferit de
agresivitatea leoaicei, dar exprimă ideea de surpriză năucitoare pe care o produce
apariția sentimentului. Violența este sugerată de imaginea „colților albi” şi de
sugestia rănirii. Primele momente ale receptării sentimentului existent în stare
latentă în sufletul omului sunt asociate cu alte imagini ale agresivității, respectiv ale
șocului provocat de întâlnirea cu iubirea: „Mă pândise-n încordare/mai
demult./Colții albi mi i-a înfipt în față, /m-a mușcat, leoaica, azi de față”.
Repetarea obsesivă a cuvântului „față” intensifică imaginea violenței. Finalul
poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoare metaforică „leoaică arămie” și de repetiția „încă-
o vreme /și-ncă-o vreme”. Precizia temporală din strofele anterioare „azi”,
„deodată” este înlocuită cu abolirea timpului, în starea de grație a iubirii. Astfel,
metaforele „leoaica tânără” şi „leoaică arămie” se corelează cu două percepții
diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de
iubire este ireversibilă.
Așadar, poezia “Leoaică tânăra, iubirea” este o operă reprezentativă pentru
neomodernismul românesc şi pentru opera lui Nichita Stănescu, prin viziunea
poetică originală asupra iubirii, prin ambiguitatea planurilor poetice şi prin limbajul
inedit.