Leoaica tânără, iubirea

De Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar ce se manifestă în a doua jumătate a secolului al XX-lea , al

cărui program este conturat de Generaţia Şaizecistă , liderul fiind Nichita Stănescu.Este o perioadă a
redescoperirii sentimentelor , a sensibilității și a emoției estetice.Neomodernismul face legătură cu
marea poezie interbelică , preluând mituri și teme pe care le reinterpretează.

Printre trăsăturile definitorii ale curentului se numără înnoirea formelor de expresie moderniste,
ambiguitatea limbajului poetic împinsă până la nonsens , sensibilitatea metaforei , imaginile artistice
insolite , ermetismul expresiei , reprezentarea abstractului prin forme concrete , intelectualismul ,
cunoașterea deplină realizându-se prin poezie.

Aceste trăsături le regăsim în opera lui Nichita Stănescu , poet reprezentativ al Generației Șaizeciste ,
aparținând literaturii postbelice și , se încadrează în curentul literar neomodernist , debutând în
1960 cu volumul de versuri „Sensul iubirii”,urmat de o bogată activitate creatoare în care se observă
originalitatea limbajului și o nouă abordare a cuvântului.Pentru Nichita , cuvântul este „preumblare
prin sinele lucrurilor”,poezie e definită ca „aventura cuvântului” , iar lumea , ca atare , nu există în
afara acestuia, ci se naște odată cu revelarea eului , a cunoasterii de sine.

Consacrarea definitivă a valorii și originalității poetului o decide al doilea volum , apărut în 1964 și
intitulat „ O viziune a sentimentelor , din care face parte poezia „Leoaica tânără , iubirea” , o
capodoperă a lirismului erotic.Unii critici o consideră o poezie filozofică , iar criticul literar Eugen
Simion o numeste ”o romanță a ingeniozității calculate”.

Tema o constituie iubirea , ca întâmplare a vieții , lumea reconstituindu-se sub impulsul acestui
sentiment ce provoacă metamorfoze ,nu numai asupra eului poetic , ci și asupra întregului univers.

Echivalența leoaică-iubire pe care o întâlnim în titlu sugerează o serie de sensuri latente ale
sentimentului: frumusețe , ferocitate , neputința „prăzii” de a se apăra , o stare hipnotică , o
adevărată fascinație.Substantivul „leoaică” este o metaforă simbol pentru iubire și un element de
recurență ce face trimitere la mitul regal , sugerând că iubirea este o regină a sentimentelor
umane.Adjectivul ”tânără” exprimă predispoziția pentru joc (și momentul întâlnirii cu iubirea) ,
incluzând aici și ideea de spontaneitate , de prospețime , de vitalitate a sufletului marcat de această
emoție nobilă.

Discursul liric este de tip subiectiv , prezența mărcilor eului liric ( verbe , „am dus” și pronume la
persoana l: „mi”, „ma” , „m” , „în jurul meu” ) susținând caracterul confesiv al poeziei.Lirismul
subiectiv este o modalitate prin care poetul este situat în centrul universului pe care îl
redimensionează din perspectiva iubirii.

Din punct de vedere compozițional , poezia este structurată în trei strofe inegale și tot atâtea
secvențe poetice.

Prima strofă debutează cu sintagma titlu , fixând momentul întâlnirii inevitabile , primejdioase ,
neașteptate cu sentimentul iubirii ce ia forma leaoicei situate în sfera de semnificații a forței.Verbele
dinamica ( „a înfipt”,„ am mușcat”, „ai sărit”) exprima percepția dureroasă a eului liric asupra acestui
moment premeditat („Mă pândise-n încordare/mai demult”) care are efecte devoratoare asupra
identității sinelui.Raporturile dintre vânător-leoaică și pradă-eul , sunt multiple , atacul survine
camuflării și este urmat de seducție .Povestea de dragoste este fixată între două registre temporale
„mai demult” și „azi” ce exprimă permanența , continuitatea sentimentului de iubire .În plus ,
epitetul „colți albi” subliniază pe de-o parte agresivitatea sentimentului , iar pe de altă parte ideea
de emoție pură , curată.

A doua strofă surprinde transfigurarea lumii , dar și a ființei sub influența sentimentului
iubirii.Versurile au caracter cosmogonic, reiterând metaforic momentul genezei: „Și deodată-n jurul
meu , natura/se făcu un cerc de-a-dura”. Este de remarcat ideea de mișcare concentrică , cercul fiind
imaginea simbolică a perfecțiunii , dar și a unei continue repetabilități , întrucât cel prins în mrejele
iubirii nu mai poate percepe lumea astfel decât perfectă.Eul liric se simte în acest nou univers un
adevărat „centrum mundi” , un nucleu existențial , care poate reorganiza totul în jurul său , după alte
percepții, cu o forță impresionantă.Acest univers în expansiune , supus forței dinamizatoare a iubirii
este traversat de simțurile omeneși: privirea și auzul.Sensul se ambiguizează prin metafora
curcubeului tăiat în două - simbol al armoniei și al împăcării ce devine imaginea unității în
multiplicitate.Ciocârlia este o metafora care întărește ideea înălțării spiritului în urma revelației
iubirii.

Strofa a treia revine la momentul inițial , „leoaică arămie/cu miscările viclene” fiind metafora iubirii
agresive , insinuante , devoratoare pentru eul liric.Sinele poetic își pierde concretețea și contururile
sub puterea devastatoare a iubirii , percepția clară asupra propriei ființe fiind estompată.„Mi-am dus
mâna la sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe” .Eul poetic nu se mai
recunoaște , simțindu-se confuz și bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de
puternic.Lumea cea nouă în care stăpânește iubirea , denumită metaforic „un deșert în strălucire” se
înscrie în eternitate, fapt sugerat atât de repetiția „încă-o vreme...” , cât și de valoarea stilistică a
punctelor de suspensie.

Neomodernismul acestei creații lirice este susținut și de structura compozițională și

prozodie:strofele au versuri inegale , rima este aleatorie , iar ritmul este combinat.Acest fapt creează
impresia de spontaneitate , de inefabil când omul se întâlnește cu iubirea care îl metamorfozează.

La nivel morfo-sintactic se observă prezența terminologiei concrete.Câmpul semantic al ființei este

realizat prin termeni și structuri lexicale cu valoare de simbol(sprânceană-simbol al ferestrei
sufletului , tâmpla-simbol al înțelepciunii , bărbia-logosul). Câmpul semantic al timpului este
semnificativ prin trecerea de la repere precise „azi” spre nedefinit „mai demult” , „încă-o vreme/și-
ncă-o vreme”.În ceea ce priveste figurile de stil , poetul este un inovator , epitetele evoluând către
metaforă: „strângere de ape”,„curcubeu tăiat în două”.

În concluzie , iubirea reprezintă aspectul central al poeziei lui Nichita Stănescu .Acesta transfigurează
eul poetic îndrăgostit și în inițiază în tainele cunoașterii , făcându-l să renască într-un univers edenic.