Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Leoaică tânără, iubirea

mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi

ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Nichita Stănescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales
(de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice,
elemente de prozodie etc.).
 Numit „al doilea modernism”, neomodernismul este un curent literar care se dezvoltă în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, între anii 1960-1970, apărut ca reacție la realismul socialist.
Neomodernismul postbelic este caracterizat prin: redarea temelor grave într-o manieră ludică, de
joc, ce ascunde însă tragicul; revenirea la lirismul poeziei moderniste din perioada interbelică,
intelectualismul, cultivarea marilor teme existențiale, lirismul abstract, ambiguitatea limbajului.
Dintre poeţii mai importanţi ai acestui curent îi amintim pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu,
Ana Blandiana, care au scris poezii de o rară frumuseţe, într-o formă artistică superioară.
Nichita Stănescu este un poet postbelic neomodernist al cărui rol inovator i se va
recunoaște treptat în literatura română, mai ales prin intenția sa de a pune sub interogație toate
laturile demersului creator. Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea’’ face parte din al doilea volum al lui
Nichita Stănescu, ,,O viziune a sentimentelor’’, din 1964, volum ce are ca temă iubirea ca stare
de certitudine. Poezia se încradrează în estetica neomodernismului datorită tematicii și viziunii
poetice exprimate printr-un limbaj particular, aceste particularități fiind specifice primei etape de
creație a lui Nichita Stănescu
O primă înnoire este viziunea insolită (neobișnuită) asupra sentimentului, concretizat în
imaginea leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în
sensul că nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși
iubirea-pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele
insolite: ,,Leoaică tânără, iubirea’’; ,,un cerc, de-a dura’’, ,,privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în
două.’’ De asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de
interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu
inspirația creatoare. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un univers propriu de
creaţie și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția, rostirea
poetică (sugerate de metaforele ,,sprânceană’’, ,,tâmplă’’, ,,bărbie’’). Creația izvorăște din iubire
și îl proiectează pe creator în eternitate.
Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea. Apariţia bruscă, surprinzătoare a
iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existenţa umană transformă definitiv percepţia
bărbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie continuă, o cale
spre revelaţie şi o modalitate de integrare în armoniile universale. Motivul central al textului,
care prin repetare devine laitmotiv este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi
fascinaţie copleşitoare.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe: în prima
este prezentată întâlnirea neaşteptată cu iubirea, cea de-a doua descrie, într-un tablou
cosmogonic, transformarea lumii ca efect al iubirii, iar în ultima secvenţă este redată constatarea
metamorfozei finite ca urmare a întâlnirii cu iubirea şi proiecţia în eternitate a sentimentului.
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la începutul şi la sfârşitul
textului poetic. Metaforele ,,leoaică tânără’’si ,,leoaică arămie’’ se corelează cu două percepţii
diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este
ireversibilă. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea
sentimentului.
Prima secvenţă prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, ca o
întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în starea
latentă în sufletul omului: ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare/
mai demult.’’ În prima strofă, scena vânătorii scoate în evidență atributele iubirii: sălbatică,
necruțătoare, puternică. Violența revelației este sugerată de imaginea colților albi și de sugestia
rănirii: ,,Colții albi mi-a înfipt în față’’.
Cea de-a doua secvenţă poetică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o
altă stare a existenţei. Totul în jur se transformă sub influenţa dinamizatoare a iubirii, ceea ce
reiese din metafora cosmogonică: ,,Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a dura,/
când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape’’. Situat în centrul lumii sale, eul liric
trăiește plenar iubirea, sub semnul certitudinilor. Viziunea poetică a universului, perceput prin
simţuri ca privirea şi auzul, se completează prin imaginea universului ca un cerc, simbol al
perfecţiunii. Metaforele insolite ,,Şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-
ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii’’ redau prin mişcarea ascensională, starea extatică provocată de
întâlnirea fiinţei cu iubirea şi aspiraţia spre transcendent.
Ultima secvenţă ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu
iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufleteşti se reflectă în
plan fizic: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.’’
Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii poetice: ,,sprânceana’’, ,,tâmpla’’, ,,bărbie’’
(contemplaţie, reflecţie, rostire), iar ,,mâna’’, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete,
palpabile. Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul cu valoare metaforică ,,leoaică arămie’’ şi de repetiţia ,,încă-o vreme/ şi-
ncă-o vreme...’’ Precizia temporală din strofele anterioare (,,azi’’, ,,deodată’’) este înlocuită cu
abolirea timpului, în starea de graţie a iubirii.
Tema iubirii neaşteptate şi viziunea inedită asupra sentimentului concretizat în imaginea
leoaicei se reflectă într-un mod original. Textul liric poate fi ,,citit’’ şi ca ,, întâlnire’’ a poetului
cu inspiraţia acaparatoare a fiinţei. Creaţia izvorăşte din iubire şi îl proiectează pe creator în
eternitate. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este
întreaga fiinţă a celui îndrăgostit.
Un prim element de structură îl constituie titlul, reluat în incipit, care defineşte iubirea
prin intermediul unei metafore surprinzătoare. În sens denotativ, acesta reprezintă un grup
nominal ce denumește sentimentul de dragoste, prin asocierea cu un animal de pradă, periculos,
dar nobil: o leoaică, regina tuturor animalelor. Asemănarea dintre leoaică și iubire arată
caracteristicile acestui sentiment: spontaneitate, agresivitate, viclenie, forță, prospețime,
vitalitate. În sens conotativ, titlul este o metaforă explicită a iubirii imaginate ca o ,,leoaică
tânără’’, ce propune o perspectivă atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de
ferocitate. Analogia dintre iubire şi o ,,leoaică tânără’’ arată că dragostea este un sentiment
complex, delicat, dar si răvășitor. Întâlnirea cu aceasta nu este altceva decât o vânătoare
simbolică, în timp ce îndrăgostitul este un vânat pasiv.
Prozodia modernă pune în evidență renunțarea la tiparele tradiționale. Poezia este
alcătuită din trei strofe neregulate, cu măsură inegală ce trădează întreruperea neașteptată a
versului și cu tehnica ingambamentului ce constă în continuarea ideii poetice în versul următor.
Totodată, lirismul subiectiv are ca repere transmiterea, în mod direct, a sentimentelor şi
prezenţa mărcilor eului liric: pronumele şi verbele la persoana I singular ,,mi (-a sărit)’’, ,,mă
(pândise)’’. ,,mi-(am dus) și adjectivul pronominal posesiv, la persoana I ,,(jurul) meu’’.
Prin urmare, viziunea stănesciană asupra lumii se transpune într-o imagine inedită asupra
sentimentului de iubire concretizat în imaginea leoaicei. De aceea, consider că poezia
neomodernistă ,,Leoaică tânără, iubirea’’ ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu
iubirea, fiind o artă poetică neomodernistă de dragoste, unică în literatura postbelică.