Leoaică tânără, iubirea de Nichita Stănescu

Scriitor român al perioadei postbelice, poet, eseist, publicist, reprezentant al neomodernismului, N.

Stănescu a fost considerat de E. Simion un scriitor de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile,
făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici.
El manifestă o mare admiraţie faţă de poeţii clasici de la care preia elemente pe care le modifică
conform propriei viziuni: de la Arghezi preia estetica urâtului, de la Bacovia preferinţa pentru stări
obsedante, de la Blaga proiecţia filosofică, iar de la Ion Barbu ermetismul.
Textul poetic aparține liricii neomoderniste , o mișcare literară care s-a manifestat între anii 1960-
1980, având ca trăsături: depersonalizarea eului liric; inovarea limbajului artistic; intelectualismul, ironia,
ludicul; ambiguitatea limbajului, metafora subtilă, ermetismul expresiei; plasticizarea imaginilor.
Poezia ,,Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor” (1964). Acest
volum aparține primei etape a lirismului stănescian, lirica sentimentelor, caracterizată prin planuri
adolescentine, exuberanță, consonanță cu sine și cu lumea. Volumul este considerat de E. Simion romanul
unei idile, iar iubirea este sentimentul originar al nașterii cuvintelor. Creația nu poate fi concepută în afara
stării de grație care este iubirea, aceasta reprezentând totodată și condiția supraviețuirii în timp a operei.
Interdependența dintre actul creator și starea de îndrăgostire determină considerarea acestei poezii drept artă
poetică neomodernistă, prin: concretizarea abstractului şi abstractizarea concretului, asocierea surpinzătoare
a cuvintelor, multiplicarea sensurilor, tendinţa de a construi noi cosmogonii şi proiecţia cosmică.
Concretizarea abstractului se evidenţiază încă din titlu. O noţiune abstractă precum iubirea capătă
materialitate devenind ,,leoaică tânără” pe baza unui transfer de sensuri. Aşa cum leoaica este regina
animalelor, fiinţă sălbatică şi vicleană, posesivă şi puternică, aşa este şi iubirea, o regină a sentimentelor.
Astfel, titlul conţine o metaforă explicată prin apoziţia ,,iubirea”, iar epitetul ,,tânără” exprimă ideea conform
căreia sentimentul rămâne le fel de puternic, indiferent de vârsta la care se manifestă.
Multiplicarea sensurilor este rezultatul combinării în mod surpinzător a cuvintelor în metafore ce
ambiguizează textul şi incifrează mesajul poetic, motiv pentru care textul poate fi considerat nu doar o poezie
de dragoste, ci şi o artă poetică neomodernistă, căci sentimentul este o forţă generatoare de creaţie.
II. Tema textului o constituie consecințele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă in spațiul
sensibilității poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară si cu sinele. Iubirea
metamorfozează omul, eliberând spiritul și conferind omului nemurirea. Poezia este o cale de cunoaștere a
lumii, a universului.Ca motive literare sunt prezente : sprânceană, tâmplă, bărbie, curcubeul, cercul,
ciocârlia, iar ca laitmotiv: leoaică. Simbolul central: „leoaică tânără”, în opoziţie cu „leoaică arămie”
subliniază manifestarea sentimentului erotic la cele două vârste ale omului: tinerețea și maturitatea.
O primă idee poetică se regăseşte în secvenţa întâlnirii eului cu iubirea. Repetarea titlului în incipit
accentuează ideea poetică, iar frecvenţa mărcilor eului liric (,,mă” , ,,m-“ , ,,mi-“) indică lirismul subiectiv şi
puternica implicare afectivă a poetului. Verbele la perfect-compus (,,a sărit” , ,,a înfipt” , ,,a muşcat”) şi la
mai mult ca perfect (,,pândise”) redau în sens propriu saltul leoaicei după pradă, iar în sens figurat, instalarea
fulgerătoare a iubirii în sufletul eului. Repetiţia cuvântului ,,faţă” exprimă ideea că iubirea este un sentiment
aşteptat, previzibil în viaţa tuturor şi necunoscut rămâne doar momentul manifestării acesteia.
Metafora ,,colţi albi” este simbolul agresivităţii, dar şi al inocenţei și purității iubirii. Adverbele „demult”-
„azi” sugerează coliziunea dintre trecutul inocenței, până la apriția iubirii și prezentul revelației
sentimentului.
Cea de a doua idee poetică suprinde raportul eului îndrăgostit cu lumea. Iubirea devine o forţă
cosmică ce generează un nou univers, dar şi sursă a inspiraţiei poetice. Cercul, simbolul prefecţiunii se află în
continuă mişcare ,,când mai larg, când mai aproape”, fiind comparat cu ,,o strângere de ape” , element
primordial ce sugerează renaşerea şi înălţarea spirituală a fiinţei.
Metafora cercului, simbol al perfecțiunii, subliniază ideea că, prin iubire, ființa se integrează în
circularitatea cosmică. Îndrăgostitul devine centrul lumii, ajunge dincolo de percepția senzorială a realului,
ipostază a lui homo cosmicus. Privirea și auzul tind spre înalt, dincolo de lumea materială, pe o traiectorie
ascendantă, deoarece iubirea reprezintă o formă de depășire a realului.

1
 Structura metaforică ,,curcubeu tăiat în două”, atribuită privirii, este figură de stil cu multiple
semnificaţii: prin cromatică sugerează o viaţă plină de bucurie şi de fericire, iar prin forma jumătăţii de cerc
explică ideea că omul fără iubire este incomplet, făcând trimitere la mitul Androginului conform căruia, la
începutul lumii, bărbatul şi femeia formau o sferă, iar Zeus, temându-se că o aşa perfecţiune i-ar putea lua
locul, a aruncat-o pe Pământ unde s-a spart în două jumătăţi ce se caută neîncetat pentru a reface întregul.
Ideea de metamorfoză a eului este redată prin gesturile mâinii ce refac jumătate de cerc. Sinele poetic
iși pierde concretețea și contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează: „Mi-am dus
mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe", poetul nu se mai recunoaște, simțindu-
se confuz și bulversat de „atacul" surprinzător al unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifică
sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără" oarecare, ci „arămie", știe că iubirea este perfidă, are „mișcările
viclene", dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieții, „un deșert", care capătă brusc
„strălucire". Sub influența iubirii, timpul devine etern, sentimentul fiind plasat în atemporalitate: încă-o
vreme/ și-ncă-o vreme. Tema timpului deschide substratul de meditație filosofică al poeziei.
III. Ca prim element de compoziție, titlul este exprimat printr-o metaforă in care transparența
imaginii sugerează extazul poetic la apariția neașteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă
agresiv, „leoaică tânără", explicitată chiar de poet prin apoziția „iubirea". Iubirea este personificată,
năvălește ca un animal de pradă în spațiul sensibilității poetice. Metafora din titlu sugerează frumusețe,
ferocitate, neputința prăzii de a se sustrage vânătorii, chiar o anumită fascinație, o stare hipnotică a prăzii.
Autorul folosește această metaforă pentru a transpune trăirea într-o imagine unică, pentru că și întâlnirea cu
iubirea este un eveniment unic în existența umană. Iubirea este prezentată ca un sentiment obiectiv, ea are o
existență autonomă, este un sentiment exterior și independent de voința eului poetic.
Un alt element de compoziție îl reprezintă limbajul poetic surprinzător și original, în spiritul
neomodernismului. Poetul inovează la nivelul figurilor de stil, creând imagini artistice originale.
Construcțiile metaforice asociază iubirea cu „o leoaică tânără”, privirea cu „un curcubeu tăiat în două”,
natura cu „un cerc de-a dura”. Alte procedee artistice abstractizează imaginarul poetic: epitete cromatice
(„colții albi” – caracterul primar al experienței îndrăgostirii, „leoaică arămie”), repetiții. Poezia devine o
alegorie a îndrăgostirii, descriind aventura întâlnirii cu iubirea, iar, la nivel stilistic, textul însuşi este o
metaforă a transformării fiinţei prin iubire. Epitetele (,,leoaică tânără”, ,,leoaică arămie”) surprind gradat
trăsăturile acestui sentiment, iar comparaţia(,,ca o strângere de ape”) sugerează renaşterea fiinţei prin iubire
şi creaţie. Câmpul lexico- semantic întâlnit în text este cel al corpului omenesc reprezentat de „sprânceană”,
„bărbie”, „tâmplă”, „faţă”.
Elementele de prozodie: tehnica ingambamentului , 3 strofe neregulate și cele de compoziţie:
influenţe eminesciene ( „când mai larg, când mai aproape,ca o strângere de ape.”) potențează mesajul liric,
transmis prin fraze sacadate, ca într-un dialog perplex, ce ia forma unei mărturii. Particularităţi de
expresivitate: simplitatea formei, finalul tensionat („încă-o vreme,/şi-ncă-o vreme...”)sugerează ciclicitatea
iubirii.
    Imaginile poetice se individualizează prin transparență, dinamism și sugestie semnificativă
pentru ,,obiectul" iubire, intreaga poezie concentrându-se intr-o unică metaforă.
În concluzie, „Leoaică tânără, iubirea” este un text neomodernist prin receptarea profund subiectivă
a sentimentului iubirii, modalitate de a fi a eului poetic în lume. Aparținând lirismului subiectiv, poezia
situează eul poetic în centrul unui univers pe care îl reconstruiește prin forța generatoare a sentimentului.