LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de N. STĂNESCU
Leoaică tânără, iubirea aparține primei etape a creației stănesciene, etapa metaforică, fiind un poem
cuprins în volumul O viziune a sentimentelor. În această etapă, viziunea poetică se construiește în jurul unei
metafore revelatorii, poetul surprinzând trăiri esențiale.
Poezia este o romanță cantabilă, o meditație a cărei temă este definirea iubirii ca aventură esențială a
ființei. Capodoperă a liricii erotice românești, este considerată de E. Simion o romanță cu ingenuități calculate,
deconspirate în desfășurarea versurilor, apoi iar închise, pentru a face plăcere spiritului subțire.
Titlul este realizat prin alăturarea apozițională a două lexeme leoaică-iubire și indică, direct, tema
iubirii. Sunt puse sub semnul identității iubirea și leoaica tânără, agresivă, de o frumusețe sălbatică, spontană,
plină de vitalitate. Signalectica titlului este construită pe baza unui transfer semantic, conturându-se ideea de
frumusețe, de libertate, induse de iubire.
Monologul liric este diferențiat în trei secvențe poetice, inegale ca număr de versuri, în funcție de
ideile exprimate. Astfel, prima secvență are aspect constativ și numără șase versuri, fiind un fel de uvertură.
Surprinde clipa revelării iubirii și se întemeiază pe un scenariu epic- un ritual cinegetic prezent și în probele de
inițiere a oricărui tânăr sau în orațiile de nuntă românești. Corporalizat ca o superbă felină, sentimentul iubirii ia
forma agresivă a leoaicei care pândise-n încordare mai demult. Întâlnirea cu iubirea e violentă, imprevizibilă:
Colții albi mi i-a înfipt în față/ M-a mușcat leoaica azi de față. Mușcătura leoaicei figurează poetic revelarea
bruscă a iubirii, în acel azi al conștientizării miracolului iubirii, opus vagului temporal, care amintește de timpul
basmului, mai demult. Lexemul colții aparține câmpului semantic al agresivului, inducând ideea efectelor
devaratoare pe care le are iubirea asupra identității sinelui. Ideea purității sentimentului este sugerată prin
prezența epitetului cromatic albi. Verbele la perfect compus traduc caracterul brusc al apariției iubirii în viața
omului. Scenariul epic pare a reedita un mit, într-un spațiu originar. Întâlnirea ființei cu iubirea se întâmplă în
absența oricărui decor, într-o pustietate de început de lume.
A doua secvență urmărește relația eului cu natura transformată pentru a corespunde expansiunii
acestuia și conține opt versuri, oprindu-se asupra efectului psihologic al întâlnirii. Mușcătura nu provoacă durere,
ci determină o metamorfoză a făpturii și chiar a universului. Sufletul îndrăgostit are intuiția unei lumi perfecte,
cercul fiind un simbol al perfecțiunii: natura se făcu/ un cerc de-a dura. Cercul poate fi identificat cu legendara
roată ale cărei jumătăți androginice erau în veșnică alergare și căutare, pentru întregirea totului. Trăind
sentimentul iubirii, eul liric devine un centrum mundi. Elementele de cosmogonie sunt stilizate, reduse la două
simboluri esențiale: cel al cercului rotitor și al apelor primordiale. Metafora cercului de-a dura amintește de
limbajul arghezian, iar comparația natura ... se făcu un cerc ... ca o strângere de ape pare un ecou al
eminescianului cuibar rotind de ape. Mișcarea ascendentă a sufletului ce a descoperit dragostea este sugerată
prin motivul privirii și prin cel al auzului. Metafora curcubeului tăiat în două propune o viziune neobișnuită
asupra lumii parcă lipsite de forme și culori. Eul îndrăgostit percepe lumea acut senzorial și numai în mod
benefic, idee sugerată de prezența ciocârliei- pasăre solară. Iubirea devine un cântec înalt, odă a bucuriei,
celebrând soarele, lumina, viața.
Ultima secvență surpinde transformarea făpturii celui care iubește. Aceasta pare a se naște și ea din
nou dintr-un deșert de strălucire. Prin suita de metonimii se surprinde o nouă relație a eului cu sinele și cu lumea.
Fruntea numește metonimic gândirea, sprânceana- cunoașterea prin contemplare, iar bărbia- comunicarea prin
cuvânt, dar și senzualitatea. Mișcarea mâinii circumscrie o jumătate de cerc semn că în absența iubirii omul este
imperfect, sau o jumătate de inimă, semn că fără iubire omul nu poate fi fericit, omul nu se poate întregi decât
prin iubire. Noua fizionomie poartă semnele leoaicei arămii care trece-alene. În antiteză cu sintagma în
încordare, mișcarea lentă și vicleană trimite la o altă vârstă a iubirii. Noua ipostază a felinei sugerează
temperarea emoției provocate de marea aventură a cunoașterii și autocunoașterii prin iubire. Epitetul cromatic
arămie invocă, pictural, bogăția de culori a sfârșitului amiezei cosmice- vara, putând figura și culorile focului.
Acest epitet poate induce ideea maturizării survenite în urma consumării acestui sentiment. Versul final înc-o
vreme, și-nc-o vreme, construit prin repetiție, punctează ideea că iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul
conferind profunzime vieții. Poezia se încheie rotund prin revenirea la prezențele inițiale- omul și Erosul.
Poezia este o confesiune despre dragoste, exprimată direct, implicând intimitatea și senzualitatea
eului. Preferată de neomoderniști este metafora, ca figură de stil complexă. Metafora in prezentia din tiltu
dezvăluie însușirile iubirii și trăirile eului. Prozodia pune în evidență renunțarea la tiparele tradiționale ce
impuneau ca rima, ritmul și măsura să fie perfecte. Alternarea structurilor prozodice clasice- rima împerecheată
în secvența a doua și, parțial, a treia- cu versul alb este un suport formal sugestiv pentru ideatica poeziei, vorbind
prin vremi despre iubirea care pune ordine și aduce armonie în univers.
Poezia este o capodoperă a liricii autohtone prin transparența imaginilor, prin originalitatea
metaforelor, prin proiecția cosmică a sentimentului.