8. INFRACŢIUNEA: DEFINIŢIE.

TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE

INFRACŢIUNII

8.1. Considerații generale

Structura Titlului II din partea generală a noului Cod penal include următoarele capitole: I
– „Dispoziţii generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de neimputabilitate”; IV –
„Tentativa”; V – „Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”; VI –„Autorul şi participanţii”.
Este de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziţii generale
(înscrierea definiţiei legale a infracţiunii în Capitolul I); cauze care exclud infracţiunea
(adevărate condiţii negative de existenţă a infracţiunii, cu referire la două dintre trăsăturile
esenţiale: caracterul nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca
prevederea lor să aibă loc imediat după indicarea condiţiilor pozitive de existenţă a infracţiunii;
reglementarea formei atipice imperfecte a infracţiunii – tentativa (Capitolul IV); de asemenea,
aspectele legate de unitatea sau pluralitatea infracţională au o legătură organică cu materia
formelor de desfăşurare ale infracţiunii (Capitolul V); în final este abordată problema
pluralităţii de făptuitori (Capitolul VI).

8.2. Definiţia infracţiunii. Trăsături esenţiale

Infracţiunea este faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi

imputabilă persoanei care a săvârşit-o, constituind singurul temei al răspunderii penale (art. 15
noul Cod penal).
Ceea ce este esenţial pentru faptă rezidă în:
- prevederea în legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie;
- caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea);
- caracterul imputabil (sau imputabilitatea).
Pornind de la definiţia legală, o definiţie formală, putem afirma că infracţiunea este o
faptă tipică, antijuridică şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doctrina majoritară apreciind
ca trăsături fundamentale, esenţiale, ale infracţiunii: tipicitatea, antijuridicitatea şi
imputabilitatea.
 8.2.1. Tipicitatea
„Prevederea faptei în legea penală – ce decurge din principiul legalităţii incriminării –
presupune cerinţa ca faptă concret săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, să
corespundă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această
corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare,
calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât şi al elementelor de factură subiectivă (forma de
vinovăţie)”. În aceeaşi ordine de idei, la nivelul proiectului noului Codului Penal infracţiunea era
definită ca fiind o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi imputabilă persoanei care a
săvârşit-o , cu reţinerea a trei trăsături generale: prevederea în legea penală, caracterul
nejustificat şi caracterul imputabil. Precizăm că vinovăţia nu apărea precizată explicit în
cuprinsul definiţiei infracţiunii, stând în intenţia legiuitorului includerea acesteia în trăsătura
esenţială a prevederii faptei în legea penală, în accepţiunea de element în structura internă a
faptei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanţa faptei concret
comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare.
Norma de incriminare oferă un anumit model legal, cuprinde atât elementele obiective cât
şi elementele subiective ale unei fapte relevante penal. Corespondenţa între faptă concretă şi
faptă descrisă potrivit tiparului său legal este denumită în doctrina penală tipicitate, subscriind
opiniei potrivit căreia vinovăţia care figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii nu constituie,
în fapt, o trăsătură esenţială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de
incriminare. Dacă această concordanţă a faptei concrete cu norma de incriminare (tipicitate) se
realizează deopotrivă în planul elementelor de factură obiectivă şi al celor de ordin subiectiv
(forma de vinovăţie), sau acoperă doar concordanţa elementelor obiective ale faptei cu cele ale
modelului legal, reprezintă o chestiune dezbătută în doctrină.
„În logica noului Cod penal vinovăţia este prevăzută ca element constitutiv al infracţiunii,
fiind astfel analizată în cadrul trăsăturii esenţiale a tipicităţii. Vinovăţia, ca trăsătură generală a
infracţiunii, este denumită de noul Cod penal imputabilitate, regăsindu-se astfel în cea de-a treia
trăsătură esenţială a infracţiunii”33.
Semnalăm şi opinia contrară, potrivit căreia definiţia menţionează vinovăţia, socotită ca a
doua trăsătură esenţială, sistematizată după cerinţa ca faptă să fie prevăzută de legea penală,
apreciindu-se că tipicitatea „se realizează, aşadar, numai ca rezultat al comparării conţinutului
obiectiv al faptei concrete cu acela al normei de incriminare, deoarece în privinţa conţinutului

33
M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă, observaţii, ghid
de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014, p. 115.
subiectiv se operează cu un alt concept, şi anume vinovăţia, ca trăsătură esenţială distinctă a
infracţiunii, de aceea a faptei prevăzute de legea penală”.34
În concluzie – şi în acord cu alţi autori35 – afirmăm că prevederea faptei în legea penală şi
vinovăţia sunt întrunite în cazul în care există o corespondenţă între faptă concretă şi fapta
descrisă în norma de incriminare, sub aspectul elementelor obiective (prevederea faptei în
legea penală, înţeleasă ca tipicitate obiectivă) şi forma de vinovăţie cerută de legea penală
(vinovăţia în sensul dispoziţiei din art. 16 noul Cod penal – tipicitate subiectivă).

8.2.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)

Presupune că faptă prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică, are un
caracter ilicit, altfel spus „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru existenţa
infracţiunii, este modul sub care se înfăţişează antijuridicitatea, ca trăsătură esenţială a
infracţiunii”36.
Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege (art. 18 alin. 1 noul Cod penal) – respectiv: legitima
apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii,
consimţământul persoanei vătămate – cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror
incidenţă înlătură caracterul nejustificat al faptei. Aspectele comune tuturor acestor cauze
conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală,
poate să nu constituie infracţiune dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice în ansamblul ei,
este permisă (licită).

8.2.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)

Imputabilitatea, ca o caracteristică a faptei, trăsătură esenţială a infracţiunii, presupune
posibilitatea de reproşare a săvârşirii faptei persoanei implicate în comiterea acesteia, nefiind
suficientă, pentru a fi în prezenţa faptei apreciată drept infracţiune, doar întrunirea tipicităţii şi a
antijuridicităţii.
Altfel spus, pentru ca o faptă să reprezinte infracţiune si să atragă răspunderea penală, nu
este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de incriminare şi să
fie nejustificată, ci trebuie să poată fi şi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi poată fi
reproşată săvârşirea ei, stând în intenţia legiuitorului Codului Penal de a adopta teoria normativă
în materie – vinovăţia privită ca „un reproş, ca o imputare făcută infractorului, pentru că a
acţionat altfel decât îi cere legea, deşi a avut reprezentarea clară a faptei sale şi deplină libertate

34
G. Antoniu, op.cit, p. 98.
35
A.M. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed.
Univerdul Juridic, Bucuresti, 2014, p.175.
36
G. Antoniu, op.cit, p. 101.
în manifestarea voinţei”; vinovăţia ca reproş, trăsătură esenţială denumită imputabilitate, nu se
confundă cu elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare (tipicitatea
subiectivă).
În privinţa conceptului de imputabilitate, doctrina penală înregistrează o diversitate de
opinii. Singura interpretare a noţiunii analizate, care să nu conducă la aprecierea drept
redundantă a noii definiţii a infracţiunii, este aceea în care imputabilitatea este apreciată drept o
premisă a vinovăţiei, în accepţia acesteia din urmă de sub-element al laturii subiective a
conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, adică de parte componentă a conceptului mai larg de
tipicitate (alături de condiţia existenţei unei fapte prevăzute de legea penală). Viziunea este
susţinută de împrejurarea că stabilirea existenţei imputabilităţii se realizează printr-un examen
negativ – constatarea lipsei incidenţei vreunei cauze de neimputabilitate37.
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenţei
unei cauze de neimputabilitate. Nu constituie infracţiune faptă prevăzută de legea penală dacă a
fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate (art. 23 alin. 1 noul Cod
penal), respectiv: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabil; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicaţia (involuntară şi completă); eroarea (în condiţiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stări, situaţii, împrejurări, cazuri, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Ele,
reprezintă, de asemenea, cauze generale de excludere a infracţiunii, a căror incidenţă
înlătură caracterul imputabil al faptei.
Existenţa infracţiunii este condiţionată de întrunirea cumulativă a trăsăturilor esenţiale,
lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistenţa infracţiunii şi – deci – pe cale de consecinţă, la
excluderea răspunderii penale. Dacă faptă nu există, faptă nu este prevăzută de legea penală
ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de
neimputabilitate, nu există infracţiune.
Trăsăturile esenţiale sunt comune pentru ansamblul faptelor ce constituie infracţiuni, fapte
penale, delimitându-se astfel de alte fapte antisociale, de natură extrapenală, spre ex.:
contravenţii, abateri disciplinare etc.

37
Toader T. (coord.), Marculescu-Michinici M.-I., Crisu-Ciocinta A., Dunea M., Raducanu R., Raduletu S.., Noul
Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014, p. 167.