10.

CAUZE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRACȚIUNII

10.1. Considerații generale

Pe baza concepţiei privind trăsăturile esenţiale ale infracţiunii a fost concepută şi

sistematizarea articolelor în lumina Titlului II al părţii generale din noul Cod penal. Astfel,
Capitolul II este consacrat cauzelor justificative, care înlătură dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii caracterul nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor de neimputabilitate,
care înlătură trăsătura generală distinctă a imputabilităţii.
Dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute limitativ de lege (legitima apărare
– art. 19 noul Cod penal; starea de necesitate – art. 20 noul Cod penal; exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii – art. 21 noul Cod penal; consimţământul persoanei vătămate – art. 22
noul Cod penal), faptă prevăzută de legea penală comisă nu constituie infracţiune, ele operând
in rem, efectul extinzându-se şi asupra participanţilor. Aspectele comune tuturor acestor cauze
conduc la definirea lor ca fiind acele „situaţii în care o faptă, deşi prevăzută de legea penală,
poate să nu constituie infracţiune, dacă, în raport cu cerinţele ordinii juridice, în ansamblul ei,
este permisă (licită)”53.
Aceste cauze devin incidente în condiţiile săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
care îşi găseşte astfel justificare, devenind licită, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse
de conţinutul lor propriu de reglementare. Din punct de vedere al efectelor antrenate, acestea
exclud infracţiunea, pe cale de consecinţă, şi răspunderea penală, excluzând, totodată, incidenţa
oricăror sancţiuni de drept penal, inclusiv din categoria măsurilor de siguranţă (art. 107 alin. 2
noul Cod penal), precum şi – uneori – a sancţiunilor extrapenale.
Dacă faptă prevăzută de legea penală a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele
de neimputabilitate (constrângerea fizică – art. 24 noul Cod penal; constrângerea morală – art. 25
noul Cod penal; excesul neimputabil – art. 26 noul Cod penal; minoritatea făptuitorului – art. 27
noul Cod penal; iresponsabilitatea – art. 28 noul Cod penal; intoxicaţia voluntară completă – art.
29 noul Cod penal; eroarea asupra caracterului ilicit al faptei – art. 35 noul Cod penal; cazul
fortuit – art. 31 noul Cod penal), faptă nu constituie infracţiune. Cauzele de neimputabilitate
operează, de regulă, in personam, producând efecte ce nu se extind asupra participanţilor, cu
excepţia cazului fortuit, ce produce efecte in rem.
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind acele stări, situaţii,
împrejurări, cazuri a căror existenţă în timpul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
determină imposibilitatea imputării comiterii acestora în sarcina persoanei făptuitorului. Cu alte

53
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p. 218.
cuvinte, faptă obiectiv săvârşită nu poate fi atribuită persoanei care a executat-o sau participat la
executare, ca fiind comisă de aceasta în mod vinovat şi nelegitim, neputând fi, astfel, apreciată
drept infracţiune54. Cauzele de neimputabilitate devin incidente în condiţiile săvârşirii faptei
incriminate, dacă sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse prin conţinutul lor propriu de
reglementare, faptele astfel comise neconstituind infracţiuni, deoarece este înlăturată trăsătura
imputabilităţii. Faptă comisă rămâne o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, deci care
îşi păstrează caracterul ilicit, dar care nu este imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Condiţionarea răspunderii penale de săvârşirea unei infracţiuni duce la concluzia că
lipsa imputabilităţii faptei concret săvârşite exclude (implicit) această formă a răspunderii
juridice şi – pe cale de consecinţă – înlătură şi posibilitatea sancţionării prin pedeapsă ori
măsură educativă (sancţiuni de drept penal reprezentând consecinţe ale răspunderii penale).
Nu va fi însă împiedicată posibilitatea dispunerii altor sancţiuni juridice, spre exemplu, dintre
sancţiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva făptuitorului unei fapte incriminate
neimputabile măsurile de siguranţă (art. 107 alin. 2 noul Cod penal), precum şi sancţiuni
extrapenale.
Cauzele justificative şi cauzele de neimputabilitate reprezintă cauzele generale de
excludere a infracţiunii – faptă săvârşită nu constituie infracţiune nici atunci când nu este (sau
nu mai este) prevăzută de legea penală sau dacă nu s-a săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de
lege – cauze care trebuie deosebite de alte cauze operante în materie juridico-penală (de ex.:
cauze care înlătură răspunderea penală, cauze de nepedepsire etc.), în prezenţa cărora
infracţiunea există cu toate trăsăturile prevăzute de art. 15 noul Cod penal, însă este înlăturată
doar instituţia fundamentală subsecventă (cum ar fi: răspunderea penală, pedeapsa ş.a.). De
asemenea, trebuie operate distincţii între aceste două categorii de cauze generale de excludere a
infracţiunii (temă de reflecţie), cât şi în raport de cauze de excludere a infracţiunii de ordin
special, instituie de legiuitor în cazul anumitor infracţiuni (de exemplu: art. 201 alin. 6 noul Cod
penal, art. 290 alin. 2 noul Cod penal).
Într-o prezentare sintetică, ne vom ocupa de fiecare dintre stările, situaţiile, împrejurările
subsumate acestor două categorii de cauze generale de excludere a infracţiunii, marcând ceea ce
ţine de esenţa fiecăreia.

10.2. Cauzele justificative

10.2.1.Legitima apărare
otrivit dispoziţiei din art. 19 alin. 2 noul Cod penal, „este în legitimă apărare persoana care
săvârşeşte faptă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în
pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este

54
G. Antoniu, C. Bulai, op.cit., p. 231.
proporţională cu gravitatea atacului”, fiind consacrată legitima apărare perfectă (propriu-zisă sau
proprie) drept cauză generală justificativă, iar potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 19 alin. 3 noul
Cod penal, „se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite faptă
pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea
modalităţi nelegale ori în timpul nopţii”.
Sub aspectul conţinutului de reglementare, condiţiile legitimei apărări privesc deopotrivă
cele două laturi pe care este aceasta structurată, anume: atacul şi apărarea.
Atacul trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Să fie un atac material, direct, imediat şi injust (cerinţe cumulative). În sensul legii,
atacul trebuie să implice o agresiune fizică (caracter material) şi să fie îndreptat împotriva
persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes general, creând un pericol direct asupra
acestor valori (caracter direct). Caracterul imediat al atacului poate semnifica, după caz, un atac
iminent – care ameninţă cu declanşarea sa şi este cert că se va produce – sau un atac actual, ce se
află în curs de desfăşurare până la momentul consumării sale. Caracterul injust al atacului se
referă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declanşat.
- Atacul să fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege: împotriva
persoanei, a drepturilor sale sau împotriva unui interes general şi să pună în pericol aceste valori.
Atacul se poate îndrepta împotriva persoanei, primejduindu-i viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea, libertatea etc., după cum atacul poate viza şi alte drepturi ale persoanei, spre exemplu,
dreptul de proprietate, ori se poate îndrepta împotriva securităţii naţionale, capacităţii de
apărare a ţării etc.
Apărarea trebuie să verifice cumulativ cerinţele legii privitoare la:
- Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului. Faptă (care
se poate comite cu intenţie sau din culpă) – care poate consta, spre exemplu, într-o vătămare
corporală, un act de ucidere etc. – trebuie comisă ca ripostă la atacul ce se desfăşoară în anumite
limite de timp, ca un atac iminent sau actual, deci până la momentul consumării sale. În această
situaţie, apărarea semnifică o faptă concretă săvârşită, ce îşi găseşte justificare, fiind o
apărare necesară pentru a înlătura atacul.
- Faptă prin care se realizează apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea
atacului.
„Faptă săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală
cu cea a atacului. (...) Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor
două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi urmarea produsă în
urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate
în atac şi apărare, raportul de forţe între agresor şi victimă, precum şi toate circumstanţele în
care s-a desfăşurat atacul”55. Faptă prin care se realizează apărarea poate fi săvârşită de
persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană venită în ajutorul celei
atacate, dacă sunt realizate condiţiile legii.
Legiuitorul înscrie şi o prezumţie relativă în această materie, potrivit art. 19 alin. 3 noul
Cod penal. se apreciază în doctrină56 că instituirea prezumţiei are drept consecinţă răsturnarea
sarcinii probei, respectiv organul judiciar penal urmând să probeze eventuala neîndeplinire a
condiţiilor; într-o atare situaţie nu se înlătură cerinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de
lege pentru atac.

10.2.2.Starea de necesitate
Potrivit art. 22 noul Cod penal, „este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte faptă
pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane
sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”, fiind consacrată starea de necesitate perfectă
(propriu-zisă sau proprie) drept cauză generală justificativă.
Ca şi legitima apărare, starea de necesitate este construită pe două laturi denumite
pericol (primejdia pentru valorile sociale prevăzute de lege) şi actul de salvare de la pericol. Aşa
cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie să îndeplinească condiţiile de a fi iminent,
îndreptat împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei ori împotriva unui bun
important sau interes general şi să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte caracterul iminent al pericolului, ca şi în cazul legitimei apărări trebuie
înţeles pericolul ce ameninţă cu declanşarea sa, fiind cert că se va produce, sau pericolul actual,
ce se află în curs de desfăşurare (un pericol trecut nu mai justifică actul salvării). În ceea ce
priveşte valorile sociale ameninţate de pericol – şi spre deosebire de starea de legitimă
apărare – sfera acestora este restrânsă la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, un
bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter prin natura sa sau dată fiind
valoarea artistică, istorică etc.) sau interesul general. Totodată, pericolul trebuie să fie inevitabil,
înţelegându-se că nu putea fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Rezultă că, actul de salvare – realizat prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
– trebuie la rândul său să verifice următoarele condiţii:

55
F. Streteanu, R. Moroşanu, op.cit., p. 179.
56
Idem, p. 180.
 - să reprezinte singurul mod de înlăturare a pericolului şi să aibă un caracter necesar.
Dacă existau şi alte mijloace de salvare de la pericol, săvârşirea faptei prevăzute de legea penală
nu se mai justifică, faptă constituind infracţiune.
- să nu fie atrase urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condiţiilor pe care trebuie să le întrunească actul de
salvare se realizează cu întrunirea cerinţei ca acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de o
persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

10.2.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Potrivit dispoziţiilor art. 21 noul Cod penal, „este justificată faptă prevăzută de legea
penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta” (alin. 1); „este de
asemenea justificată faptă prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligaţii
impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit
ilegală” (alin. 2).
În funcţie de perspectiva din care se abordează prevederile cuprinse în art. 21 noul Cod
penal, acestea pot fi departajate după cum urmează:
– într-o clasificare (indicată în denumirea marginală a articolului) realizată în
considerarea criteriului caracterului facultativ sau obligatoriu aşezat la temelia comportamentul
adoptat de făptuitor, se distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei
conduite care este doar permisă, nu însă şi impusă (alin. 1 teza I – exercitarea unui drept) – pe
de o parte – şi situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite obligatorii, fie în
considerarea directă a unei prevederi normative (alin. 1 teza a II-a – îndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege), fie în considerarea unui ordin al autorităţii (alin. 2 – îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă) – pe de altă parte;
– într-o altă clasificare (formal adoptată de către legiuitor pe conţinutul reglementării, în
sistematizarea prevederilor articolului), realizată în funcţie de criteriul sursei justificative, se
distinge între situaţia în care justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport
legitimativ cuprins direct în prevederile normative (alin. 1 – exercitarea unui drept şi
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege) – pe de o parte – şi situaţia în care justificarea
provine din exercitarea unei conduite desfăşurate conform unui ordin emis de o autoritate
legitimă (alin. 2 – îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă).
Oricum s-ar alege să fie tratate dispoziţiile inserate în art. 21 noul Cod penal, reiese astfel
în mod cert că nu ne aflăm în prezenţa unei singure cauze justificative, textul acoperind mai
multe situaţii apropiate, producătoare de efect exonerator (obiectiv) de infracţiune.
 „În ceea ce priveşte exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta îşi poate avea
izvorul atât într-o lege, în sens restrâns, cât şi în alte acte normative (hotărâri, acte administrative
individuale) sau în cutumă. Din această ultimă perspectivă, s-a pus problema dreptului de
corecţie al părinţilor asupra copiilor lor minori, considerat ca un drept de sorginte cutumiară.
Dreptul părinţilor de a aplica unele corecţii de mică gravitate copiilor lor e susceptibil de a
înlătura caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redusă (ameninţare etc.)”. Doctrina
semnalează problema incidenţei cauzei justificative a exercitării unui drept şi în alte situaţii, spre
exemplu, în cazul utilizării necesare a forţei de către organele de menţinere a ordinii publice, sau
în cazul violenţelor fizice manifestate în cadrul unor competiţii sportive specifice etc.
„În ceea ce priveşte îndeplinirea unei obligaţii, aceasta poate avea semnificaţia unei cauze
justificative, indiferent dacă este vorba despre o obligaţie izvorâtă direct dintr-o normă juridică
sau dintr-o dispoziţie a autorităţii (spre exemplu, faptă de a demola un imobil aparţinând altei
persoane, dacă demolarea se face pentru punerea în executarea a unei hotărâri judecătoreşti
emise în acest sens, nu va constitui infracţiunea de distrugere; deshumarea unor cadavre, ca
urmare a unei autorizaţii, sau conform cutumelor bisericeşti, nu constituie infracţiunea de
profanare de cadavre sau morminte”57.
Cu referire la îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, observăm că
ne aflăm, de principiu, în situaţia aceluiaşi grup predilect de persoane existent şi în cazul
îndeplinirii unei obligaţii impuse de lege. Practic, trebuie să se verifice o relaţie de subordonare
ierarhică, legal instituită, între autoritatea care emite ordinul şi persoana ce urmează a-l executa,
iar această autoritate trebuie să fie una din domeniul public, iar nu privat, aspect constant
subliniat în doctrină58.
Potrivit art. 21 alin. 2 noul Cod penal legiuitorul consacră teoria ilegalităţii vădite a
ordinului, potrivit căreia, în principiu, executantul trebuie să îndeplinească ordinul primit, ca
atare, fără posibilitatea de a-l cenzura, cu excepţia cazului în care lipsa de conformitate a
acestuia cu normele legale este atât de evidentă, încât se impune oricărei persoane (cel puţin
dintre acelea care au abilitatea de a efectua activităţi în domeniul respectiv). Practic, executantul
este îndreptăţit a efectua un control formal al conformităţii ordinului (verificarea competenţei
emitentului, verificarea propriei competenţe de a executa, verificarea prezentării ordinului în
forma legal solicitată, precum şi conformitatea pe conţinut a ordinului, dar numai în liniile
sale generale)
În literatura de specialitate s-a avertizat asupra importanţei separării ipotezelor în care
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii acţionează cu titlu de cauză justificativă şi
situaţiile în care aceeaşi împrejurare are valoarea unui element negativ al conţinutului

57
F. Streteanu, op.cit., p. 208.
58
G. Antoniu (coord.), op.cit., p. 278.
constitutiv al anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificându-se pe caz concret, înlătură nu
antijuridicitatea, ci tipicitatea. Cazuri de genul celor din urmă pot fi recunoscute observându-se
verbum regens, în cuprinsul căruia, uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitorul
stipulează expres că faptă descrisă constituie infracţiune numai dacă se săvârşeşte fără drept ori
cu încălcarea normelor legale sau orice altă exprimare asemănătoare care transmite acelaşi
mesaj.

10.2.4. Consimţământul persoanei vătămate

Potrivit art. 22 noul Cod penal, „este justificată faptă prevăzută de legea penală săvârşită
cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea
socială lezată sau pusă în pericol” (alin. 1); „consimţământul persoanei vătămate nu produce
efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia” (alin. 2).
Pentru a fi posibilă reţinerea consimţământului persoanei vătămate, cu titlu de cauză
justificativă, este necesară verificarea întrunirii cumulative a mai multor condiţii:
- săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, alta decât una contra vieţii ori una în a
cărei normă de incriminare se exclude incidenţa consimţământului persoanei vătămate (spre
exemplu: art. 210 alin. 3 noul Cod penal; art. 211 alin. 2 noul Cod penal);
- verificarea existenţei consimţământului actual şi determinat al persoanei care apare,
formal, pe poziţia subiectului pasiv al respectivei fapte;
- persoana în cauză să fie titulara valorii sociale lezate;
- valoarea socială lezată să facă parte din sfera valorilor individuale alienabile (titularul
să poată dispune în mod valabil de respectiva valoare);
- consimţământul dat să fie valabil;
- consimţământul sau lipsa acestuia să nu reprezinte per se un element constitutiv al
conţinutului normativ.
În doctrină s-au formulat deja o serie de aprecieri referitoare la această nouă cauză de
excludere a infracţiunii, conforme cu dezvoltările teoretice din statele în al căror sistem de drept
penal această împrejurare există de mai multă vreme cu valoare de cauză justificativă. Astfel, se
arată că existenţa consimţământului nu este neapărat solicitată în anumite condiţii de formă, cu
excepţia prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar.
În principiu, consimţământul trebuie emis direct de titularul valorii lezate sau periclitate
prin faptă comisă, deşi se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns şi indisolubil
legată de sfera vieţii private, intime a unei persoane) şi exprimarea sa printr-un reprezentant, în
condiţii legale. În mod neapărat, valoarea socială în cauză trebuie să aparţină sferei de ocrotire,
prin norme penale, a unor interese individuale, de ordin privat, iar nu unor interese de ordin
public sau colectiv.
Consimţământul trebuie dat sau verificat (reafirmat) la momentul comiterii faptei (ca
regulă, anterior trecerii la executarea acesteia), fiind, totodată, revocabil pe întreaga perioadă
dintre data emiterii şi data finalizării executării faptei (în corespondenţă cu specificul fiecărui
caz concret în parte). Acesta trebuie să fie determinat, neputându-se admite existenţa lui
validă în cazul unei exprimări generice largi, absolut indeterminate a unei persoane, de tipul
„fă-mi orice vrei să-mi faci”. Pentru aprecierile legate de caracterul valabil al consimţământului,
este utilă trimiterea către normele şi dezvoltările doctrinare din materia dreptului civil
(valabilitatea consimţământului necesar pentru existenţa validă a unui act juridic), deci cu
excluderea violenţei, dolului şi erorii.
Prin alin. (2) al articolului se exclud expres din sfera de incidenţă a cauzei justificative
astfel relevate infracţiunile contra vieţii şi cele la care există prevederi speciale de înlăturare a
incidenţei acesteia.
Consimţământul persoanei vătămate poate îndeplini mai multe funcţii. În condiţiile
prevăzute de lege (art. 22 noul Cod penal), consimţământul persoanei vătămate are valoare de
cauză justificativă, faptă prevăzută de legea penală, săvârşită, neconstituind infracţiune, fiind
înlăturată trăsătura esenţială a caracterului nejustificat (ilicât, anti-juridic). Consimţământul
persoanei vătămate poate constitui şi o cauză de înlăturare a unui element constitutiv al
infracţiunii, atunci când absenţa sa apare de pe poziţia unui astfel de element (spre exemplu,
prin norma de incriminare a furtului, actul deposedării – realizat în condiţiile legii – trebuie
comis fără consimţământul persoanei vătămate). Într-o atare situaţie, consimţământul dat va
înlătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va constitui infracţiune, sens în care se
impune deosebirea în raport de consimţământul operant drept cauză justificativă.

10.3. Cauzele de neimputabilitate

Pornind de la premisele imputabilităţii, în doctrină, pornind de la expunerea de motive a

proiectului noului Cod penal, se reţine clasificarea cauzelor de neimputabilitate, distingându-se
între: cauze care înlătură responsabilitatea (iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului,
intoxicaţia involuntară completă); cauze care înlătură exigibilitatea comportamentului
exteriorizat (excesul neimputabil de legitimă apărare ori stare de necesitate, constrângerea fizică
ori morală, cazul fortuit); cauze care înlătură antijuridicitatea (eroarea asupra caracterului
nejustificat al faptei). După cum se poate observa, unele dintre cauzele generale de
neimputabilitate semnifică, la o privire mai atentă, negarea condiţiilor generale cerute
subiectului activ al infracţiunii; avem în vedere: minoritatea făptuitorului (art. 27 noul Cod
penal); iresponsabilitatea (art. 28 noul Cod penal); constrângerea fizică şi constrângerea
morală (art. 24 şi 25 noul Cod penal).

10.3.1. Minoritatea făptuitorului

Cauza de neimputabilitate vizează persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
sau a celui care are vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani, fiind însă lipsit de discernământ, la data
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, corespunzător art. 27 noul Cod penal. Faptă
prevăzută de legea penală comisă de minorul nerăspunzător penal – faptă neimputabilă – nu
constituie infracţiune, fiind exclusă, pe cale de consecinţă, răspunderea penală. În acest caz,
minorul beneficiază de măsuri de protecţie specială, prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, anume supravegherea specializată şi
plasamentul. În condiţiile legii (art. 107 alin. 2 . noul Cod penal), faţă de minorul nerăspunzător
penal care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nejustificată se poate lua o măsură de
siguranţă.
Neîndeplinirea condiţiilor legale pentru a răspunde penal interesează în raport de
momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. În cazurile când legea penală prevede că
anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această
expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar
nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Încadrarea juridică a faptei va fi dată
însă în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile în care încadrarea este condiţionată de
producerea unui anumit rezulta”.
În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte din actele
succesive componente ale unei infracţiuni continue ori continuate sau ale unei infracţiuni de
obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în această ultimă perioadă.
În cazul în care a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o faptă prevăzută de legea penală
cu urmări progresive realizate în perioada în care a devenit răspunzător, el nu va fi tras la
răspundere penală.

10.3.2. Iresponsabilitatea
Potrivit art. 28 noul Cod penal, se dispune că „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea
penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din
alte cauze”.
Cauza stării de iresponsabilitate poate fi reprezentată de o boală psihică ori de o altă cauză
(de natură organică, dar nu psihică). Sunt avute în vedere, de regulă, stările anormale, afecţiunile
(precum epilepsia), dar poate fi vorba şi despre stări fireşti (precum somnul) ori despre
evenimente situate la limita normalităţii, prin aceea că sunt manifestări punctuale sau episodice
care nu caracterizează starea firească a organismului, dar nu trec nici în categoria anormalului, a
patologicului (leşinul, vărsăturile, febra etc.). După cum reiese deja din cele expuse, sorgintea
stării de iresponsabilitate poate fi, după caz, o stare perpetuă sau una temporară (de mai lungă
ori mai scurtă durată), înnăscută ori dobândită, de natură psihică sau de altă natură.
Trebuie să se opereze distincţia între conceptul de iresponsabilitate şi acela de lipsă de
responsabilitate, deoarece acesta din urmă îi caracterizează – în actuala şi fosta configuraţie a
legislaţiei noastre penale – pe toţi minorii care nu au împlinit încă vârsta de 16 ani (dată de la
care începe să îşi producă efectele prezumţia relativă de capacitate penală pentru oricare
persoană fizică, potrivit art. 113 alin. 3 noul Cod penal). Or, aceasta din urmă este o stare
bio-psiho- fizică normală, determinată de segmentul de vârstă în care se situează persoana fizică
insuficient dezvoltată şi formată social la cote potrivit cărora experienţa de viaţă, maturitatea
intelectuală şi emoţională, capacitatea de autocontrol etc. să îi permită să fie apreciată drept
responsabilă. Uneori, această absenţă de plano a responsabilităţii ajunge, pe caz concret (în
situaţia unor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), să fie compensată ca efect al prezenţei
discernământului, noţiune care, în accepţiunea acreditată tradiţional în ştiinţa penală
românească, trebuie separată de conceptul de responsabilitate.
Astfel, în timp ce responsabilitatea constă într-o posibilitate generică a unei persoane
fizice de a fi stăpână pe actele sale, controlându-şi energia fizică în vederea săvârşirii unor
acţiuni sau inacţiuni diferite, precum şi în capacitatea generică de a înţelege şi pătrunde sensul şi
semnificaţia propriilor fapte şi a consecinţelor acestora, discernământul reproduce aceste însuşiri
doar la nivelul unui caz particular determinat, al unei anumite manifestări faptice concrete,
punctuale, fără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de manifestare care ar fi posibil să
emane de la aceeaşi fiinţă umană. Iresponsabilitatea reprezintă o cauză de neimputabilitate
predilectă pentru analiza situaţiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa,
ipoteze în care făptuitorul acţionează la data comiterii faptei în prezenţa unei stări de
iresponsabilitate, pe care însă fie şi-a provocat-o deliberat la un moment anterior, când era pe
deplin stăpân pe propria reprezentare şi avea voinţă neconstrânsă, fie nu a efectuat toate cele
necesare pentru a evita apariţia acesteia, în aceleaşi condiţii.
De asemenea, în cazul comiterii unor activităţi de durată, este necesară probarea existenţei
şi menţinerii stării de iresponsabilitate pe întreaga durată de săvârşire, în caz contrar,
făptuitorului urmând a-i fi imputabilă faptă, în măsura săvârşirii sale în perioada de
responsabilitate.
 10.3.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală
Conform art. 24 noul Cod penal, „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”, iar potrivit
art. 25 noul Cod penal,
„nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri
morale, exercâtată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi
care nu putea fi înlăturat în alt mod”, consacrându-se astfel cauzele de neimputabilitate
determinate de anihilarea libertăţii de acţiune, respectiv a libertăţii de hotărâre a persoanei.
Pentru funcţionarea cu efect de înlăturare a infracţiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizică este necesară verificarea întrunirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei forţe care s-a exercitat asupra fizicului făptuitorului, fie în
sensul inhibării, fie în sensul dinamizării acestuia;
- dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei forţe (aspect în verificarea
căruia trebuie să se ţină cont de situaţia subiectivă a făptuitorului de la momentul producerii
faptei, cu luarea în considerare a circumstanţelor în care au avut loc evenimentele);
- stabilirea unei legături cauzale între forţa constrângătoare şi acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului, care – astfel – a condus la producerea directă a urmării imediate sau la
neîmpiedicarea forţelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezenţa unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului
trebuie să fie cu totul suprimat, inexistent. Dacă acesta a fost implicat, chiar şi parţial, în
stimularea sau inhibarea energiei fizice a persoanei (astfel încât să se efectueze acţiunea sau
inacţiunea ce a condus la apariţia urmării imediate incriminate), atunci problema trebuie tranşată
pe terenul (mai puţin permisiv) al constrângerii morale. Spre deosebire de aceasta din urmă,
sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neapărat, să rezide într-o activitate intenţionată a unei
fiinţe umane terţe. Ea poate proveni şi din partea unei persoane care acţionează din culpă ori
fără vinovăţie, precum şi din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animală sau
vegetală), precum şi din partea unor fenomene ale naturii ori a unor procese mecanice. Se poate
chiar considera că sursa constrângerii fizice poate fi reprezentată şi de procese organice interne,
necontrolabile şi irezistibile, ale propriului organism al făptuitorului (deşi, în asemenea cazuri,
intervin dificultăţi de distingere între constrângerea fizică şi cazul fortuit).
Dacă în ipoteza constrângerii fizice infracţiunea este exclusă ca efect principal al
suprimării factorului volitiv care stă la baza capacităţii penale (premisă a vinovăţiei), acţiunea
sau inacţiunea neaparţinând fizic agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii
morale făptuitorul este acela care adoptă decizia de săvârşire a faptei şi îşi stimulează, în acest
sens, neconstrâns fizic, energia (trecând la acţiune sau rămânând în inacţiune), dar sub imperiul
unei presiuni de natură psihică ce îi deformează şi perverteşte, în principal, libertate de hotărâre.
Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi comisă şi
al urmării acesteia, nu se formează în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în
cauză, ci apare sub presiunea ameninţării grave, astfel încât făptuitorul este pus să opteze între
două alternative: fie comiterea faptei incriminate, fie concretizarea pericolului grav care îl
ameninţă.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală presupune neapărat o sursă
umană de provenienţă, care ameninţă conştient agentul în vederea determinării acestuia la
adoptarea comportamentului infracţional determinat. Dacă sursa pericolului care „ameninţă”
grav persoana (care, pentru a-l îndepărta, săvârşeşte o faptă incriminată) este de altă natură –
spre exemplu, animală, naturală etc. –, infracţiunea va putea fi exclusă ca rezultat al reţinerii unei
alte cauze, precum starea de necesitate. Drept urmare, de regulă, persoana ameninţată, care a
comis nemijlocit faptă prevăzută de legea penală, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca
efect implicit al imposibilităţii de reţinere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprezentând o
infracţiune), însă va fi trasă la răspundere penală persoana care a exercitat ameninţarea, în
calitate de instigator (în cadrul unei participaţii improprii).
Pentru a funcţiona cu titlu de cauză de neimputabilitate, constrângerea morală solicită
verificarea îndeplinirii unor condiţii:
- comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, nejustificată;
- probarea existenţei unei ameninţări care s-a exercitat asupra psihicului făptuitorului,
provenind din partea unei terţe persoane, în vederea comiterii unei fapte incriminate;
- dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul ameninţării;
- stabilirea unei legături de cauzalitate psihică între forţa constrângătoare moral
(ameninţarea) şi acţiunea sau inacţiunea făptuitorului;
- determinarea imposibilităţii reale (efectivă, concretă, neimplicând riscuri suplimentare
lipsite de caracter rezonabil) a evitării, în alt mod decât prin comiterea faptei prevăzute de legea
penală solicitate, a pericolului grav care constituie obiectul ameninţării (lipsa unei alternative
terţe viabile faţă de suportarea răului din ameninţare ori de săvârşire a faptei incriminate).
Doctrina59 evidenţiază, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust şi imediat al
pericolului din conţinutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere
reverenţioasă, comunicarea intenţiei de a desfăşura o operaţiune legală (permisă, justificată),
precum şi caracterul îndepărtat al consecinţelor păgubitoare în care ar urma să se concretizeze
pericolul ce formează obiectul ameninţării sunt – deopotrivă – motive care exclud reţinerea
constrângerii morale drept cauză de neimputabilitate.
59
G. Antoniu (coord), op.cit., p. 308
 În baza clasificării semnalate a cauzelor de neimputabilitate, mai observăm că două dintre
cauzele de neimputabilitate mai sus menţionate sunt cauze care înlătură responsabilitatea
persoanei – anume: minoritatea făptuitorului şi iresponsabilitatea – cât timp, cauzele care
anihilează libertatea de hotărâre sau de acţiune înlătură exigibilitatea comportamentului
exteriorizat, altfel spus, posibilitatea de a pretinde persoanei implicate în săvârşirea faptei să se
conformeze conduitei impuse prin norma juridico-penală. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm
faptul că dintre cauzele de neimputabilitate, semnifică de asemenea o cauză care înlătură
responsabilitatea persoanei şi intoxicaţia.

10.3.4. Intoxicaţia
Potrivit art. 29 noul Cod penal, „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală
săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau
cu alte substanţe psihoactive”.
Alături de iresponsabilitate şi de minoritatea făptuitorului, intoxicaţia este inclusă într- o
subclasificare comună a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând stări care exclud
infracţiunea din raţiuni subiective, anume prin lipsa verificării acelei premise a vinovăţiei
reprezentate de responsabilitatea subiectului activ. Asemănarea cu reglementarea
iresponsabilităţii este de altfel evidentă şi în corpul comun al prevederilor legale prin care sunt
descrise aceste două cauze de neimputabilitate, stările în sine fiind exprimate identic de
legiuitor, deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxicaţia să funcţioneze cu titlu de cauză de neimputabilitate, este necesară
întrunirea cumulativă a unor condiţii:
- să se comită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată;
- persoana care săvârşeşte faptă să se găsească, la data comiterii, în stare de intoxicaţie
produsă de alcool ori de alte substanţe;
- starea de intoxicaţie să fie, deopotrivă, involuntară şi completă. Din conţinutul normativ
rezultă în mod explicit caracterul involuntar al stării de intoxicaţie, care trebuie să fie dublat de
caracterul complet al acestei stări, ceea ce rezultă din prevederea legală, mai exact din
formularea „persoana (...) nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea
să le controleze ...”, căci o stare incompletă de intoxicaţie nu suprimă nici reprezentarea, nici
coordonarea şi auto-controlul, ci doar le afectează parţial. Aprecierea ca involuntară a stării în
cauză nu trebuie efectuată în considerarea poziţiei subiective a făptuitorului faţă de gradul de
intoxicaţie la care va ajunge în urma consumului substanţei, ci prin raportare la atitudinea
acestuia faţă de însuşi actul consumului substanţei. Cu alte cuvinte, dacă au existat conştiinţa
caracterului intoxicant al substanţei consumate şi libertatea de decizie cu privire la consumul
acesteia, beţia nu va putea fi apreciată drept involuntară, chiar dacă persoana în cauză nu a dorit
şi nu a crezut (în mod sincer) că va ajunge să îşi piardă reprezentarea sau auto-controlul.
În materie juridico-penală, starea de intoxicaţie a persoanei care a săvârşit o faptă
relevantă penal are mai multe valenţe. În condiţiile art. 29 noul Cod penal, starea de intoxicaţie
reprezintă, din punct de vedere al naturii juridice, o cauză de neimputabilitate. Dimpotrivă, dacă
starea de intoxicaţie este una voluntară şi premeditată, ea constituie din punct de vedere al
naturii juridice o circumstanţă generală agravantă legală (art. 77 lit. f noul Cod penal). Starea de
intoxicaţie voluntară şi ocazională, când nu a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii,
poate constitui fi valorificată drept circumstanţă atenuantă judiciară (potrivit dispoziţiei din
art. 75 alin. 2 lit. b noul Cod penal). În ambele situaţii indicate în urmă nu este afectată existenţa
faptei ca infracţiune, efectele producându-se doar asupra răspunderii penale, fie în sensul
agravării, fie în sensul unei posibile atenuări a acesteia.
Revenind la clasificarea cauzelor generale de neimputabilitate – menţionată în debutul
prezentării cauzelor de neimputabilitate – în subclasificarea acestora, alături de constrângerea
fizică şi constrângerea morală, îşi găsesc aceeaşi apartenenţă (cauze care înlătură exigibilitatea
comportamentului impus conform normei) excesul neimputabil şi cazul fortuit.

10.3.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, noul Cod penal reglementează situaţia în care o
persoană, aflată în stare de legitimă apărare sau în stare de necesitate, verificând – totodată – o
stare psiho-fizică specială (tulburarea sau temerea, în cazul stării de legitimă apărare; lipsa
conştientizării – „nu şi-a dat seama” –, în ipoteza stării de necesitate), comite o faptă prevăzută
de legea penală, depăşind limitele de proporţionalitate dintre atac şi apărare („limitele unei
apărări proporţionale cu gravitatea atacului”), respectiv dintre pericol şi actul salvării
(„pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat”).
În concepţia legii, legitima apărare şi starea de necesitate în formele lor proprii
(reglementate în art. 19 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 noul Cod penal) – după cum s-a menţionat
deja – sunt cauze generale de excludere a infracţiunii, sub natura juridică specifică de cauze
justificative, spre deosebire de excesul neimputabil, care ilustrează formele improprii în materie
de stare de legitimă apărare, respectiv de stare de necesitate, conferindu-se tot statutul de
instituţie care exclude existenţa infracţiunii, dar sub natura juridică specifică de cauză de
neimputabilitate. Potrivit reglementării în vigoare, excesul neimputabil în caz de legitimă
apărare (art. 26 alin. 1 noul Cod penal) presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de o persoană aflată în stare de legitimă
apărare (aşadar, cu ocazia unei legitime apărări care să întrunească toate cerinţele acestei
instituţii, mai puţin proporţia dintre apărare şi atacul care a determinat-o); prin săvârşirea faptei
să se depăşească limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului; depăşirea limitelor
proporţionalităţii dintre apărare şi atac să fie cauzată de starea de tulburare sau temere provocată
de atac.
Excesul neimputabil în cazul stării de necesitate (art. 26 alin. 2 noul Cod penal)
presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: faptă prevăzută de legea penală să fie
săvârşită de o persoană aflată în stare de necesitate (aşadar, într-o ocazie care să întrunească
toate cerinţele acestei instituţii, mai puţin proporţia dintre pericol şi salvare); ca urmare a
comiterii faptei să se producă urmări vădit mai grave decât cele care ar fi intervenit în ipoteza în
care făptuitorul nu ar fi acţionat în vederea înlăturării pericolului; făptuitorul să nu îşi fi dat
seama, la data executării, de împrejurarea anterior indicată.
Legea penală face distincţie şi între excesul neimputabil în materie de stare de legitimă
apărare şi – respectiv – stare de necesitate (pe de o parte) şi excesul scuzabil, în aceeaşi
materie (pe de altă parte). Din punct de vedere al naturii juridice, doar în condiţiile excesului
neimputabil, faptă prevăzută de legea penală săvârşită în concret nu poate fi juridic apreciată
drept infracţiune – pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului –, spre
deosebire de ipoteza reţinerii unui exces scuzabil, cauză de atenuare a răspunderii penale, cu
titlu de circumstanţă generală, obligatorie, de atenuare (art. 75 alin. 1 lit. b şi c noul Cod penal)
– situaţie în care se atrage răspunderea penală, însă în condiţii mai favorabile, potrivit art. 76
noul Cod penal.

10.3.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 noul Cod penal „nu este imputabilă faptă prevăzută de legea penală al
cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.
Excluderea infracţiunii în ipoteza incidenţei cazului fortuit atrage efecte in rem,
constituind excepţia de la consecinţa tipică a cauzelor de neimputabilitate, prezentând o serie de
particularităţi în rândul acestora.
Fiind de esenţa cazului fortuit, pot fi indicate următoarele particularităţi:
- imposibilitatea obiectivă, generală, de prevedere a ivirii împrejurării (sau a momentului
apariţiei acesteia), care, suprapusă peste activitatea licită sau ilicită a făptuitorului, conduce în
final la un rezultat relevant penal, dar neimputabil;
- producerea unor efecte in rem, ca urmare a extinderii şi generalizării unei cauze cu
origine de ordin subiectiv, dar obiectivată în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces
comparativ (luându-se ca etalon omul mediu, prudent şi diligent, aflat în situaţii identice cu
cel care a acţionat, iar aprecierea făcându-se – pe cât posibil – în considerarea unui moment ex
ante);
 - reţinerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defecţiuni tehnice,
comportamente imprudente, manifestări ale unor animale ş.a.).
Datorită particularităţilor evidenţiate (fără a epuiza vasta problematică pe care o dezvoltă
cazul fortuit, sens în care recomandăm parcurgerea doctrinei de specialitate), semnalăm atenţia
deosebită ce se impune în examinarea atentă a cauzelor penale atunci când va trebui să se
distingă între o imposibilitate subiectivă de prevedere (cu efecte in personam) şi incidenţa
cazului fortuit, ca imposibilitate generală de prevedere (cu efecte in rem).
„Imposibilitatea de a prevedea intervenţia forţei străine se raportează nu la persoana
autorului, care invocă existenţa cazului fortuit, ci la orice persoană, ceea ce constituie o altă
deosebire esenţială între cazul fortuit şi neputinţa subiectivă a unui anumit făptuitor de a
prevedea urmările (rezultatul) unei acţiuni sau inacţiuni”.60
Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de excludere a infracţiunii, drept cauză de
neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinctă – prin înlăturarea imputabilităţii datorită
credinţei eronate a făptuitorului în lipsa antijuridicităţii faptei (făptuitorul crede, în mod greşit,
că faptă sa – pe care o ştie a fi tipică, prevăzută de legea penală – este justificată în condiţiile
în care este comisă) – legea înscrie eroarea asupra caracterului ilicit, nejustificat, al faptei,
reglementată potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 5 noul Cod penal: „nu este imputabilă faptă
prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”.

10.3.7. Eroarea
Art. 30 noul Cod penal reglementează eroarea pe baza clasificării moderne care distinge
între eroare asupra elementelor constitutive ale infracţiunii (eroare asupra tipicităţii) şi eroarea
asupra caracterului interzis, ilicit, al actului (eroarea asupra antijuridicităţii, asupra
caracterului justificat / nejustificat al faptei). Astfel, dispoziţiile alineatelor 1, 2 şi 4 privesc
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca element
subiectiv, cât şi culpa, atunci când este o eroare invincibilă, respectiv o eroare care lasă să
subziste răspunderea penală pentru faptă comisă ca infracţiune din culpă, dacă eroarea este
culpabilă (desigur, în condiţiile incriminării respectivei fapte şi atunci când forma de vinovăţie
ar fi culpa).
Se impune precizarea potrivit căreia eroarea, conform dispoziţiilor cuprinse în art. 30 alin.
1, 2 şi 4, reprezintă o eroare asupra tipicităţii, care nu înlătură trăsătura esenţială a
imputabilităţii (deşi reglementarea este cuprinsă în capitolul referitor la cauzele de
neimputabilitate); această formă a erorii poartă asupra elementelor constitutive ale infracţiunii,
înlăturând vinovăţia, ca element subiectiv al infracţiunii. Spre deosebire de aceasta, eroarea

60
G. Antoniu (coord.) ş.a., op.cit., p. 311.
asupra caracterului ilicit al faptei, reglementată în art. 30 alin. 5 noul Cod penal, nu afectează
tipicitatea faptei, ci înlătură (într-adevăr) imputabilitatea faptei prevăzute de legea penală, dar
numai atunci când este invincibilă. După cum s-a precizat, în acest ultim caz făptuitorul este
conştient de împrejurarea că săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, dar consideră în mod
eronat că această faptă este permisă, autorizată, de ordinea juridică, în condiţiile particulare în
care este comisă. „Eroarea poate fi de fapt (legitimă apărare putativă), de drept extrapenal
(necunoaşterea dispoziţiilor unei hotărâri de guvern nepublicate), sau de drept penal (eroare
asupra condiţiilor cauzelor justificative)”61.
În baza celor expuse se evidenţiază diferenţa notabilă dintre eroarea asupra tipicităţii şi
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
În finalul expunerii noastre, atragem atenţia asupra clasificării erorii, aşa cum o prezintă
doctrina penală, după o varietate a criteriilor operante în materie [sens în care recomandăm
parcurgerea literaturii de specialitate], venind cu următoarele precizări:
- eroarea esenţială, atunci când este principală (adică atunci când poartă asupra unor stări,
situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infracţiunea, putând
fi o eroare de fapt, dar – în opinia noastră – putând fi şi o eroare de drept penal, însă – în acest
ultim caz – numai atunci când este invincibilă;
- eroarea esenţială, atunci când este secundară, nu afectează existenţa faptei ca
infracţiune, sens în care art. 30 alin. 3 noul Cod penal prevede că „nu constituie circumstanţă
agravantă sau element circumstanţial agravant starea, situaţia ori împrejurarea pe care
infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii”;
- eroarea neesenţială, de asemenea, nu afectează existenţa faptei ca infracţiune [a se
vedea materia unităţii infracţionale, forma error in persona a infracţiunii deviate].
Aşadar, în opinia noastră, art. 30 alin. 1 şi 2 noul Cod penal consacră o eroare de fapt
asupra tipicităţii; art. 30 alin. 4 noul Cod penal reglementează o eroare de drept extrapenal
asupra tipicităţii; art. 30 alin. 5 noul Cod penal se referă atât la o eroare asupra antijuridicităţii
(eroare de fapt sau de drept penal), dar şi la o eroare de drept penal, invincibilă, ca eroare asupra
tipicităţii !

61
M. Udroiu, V. Constantinescu, op.cit., p. 176.