ATELIER 4

Note de curs
Art.1 Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului
Protecţia proprietăţii

Av. Anca Ghencea

Art.1 Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Protecţia proprietăţii

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. ”

Nota: În prezentul material s-a folosit abrevierea CtEDO pentru a desemna Curtea Europeana a
Drepturilor Omului și CEDO pentru a desemna Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Domeniul de aplicare – art 1 Protocol 1 (1P1)

Art. 1 P1 contine trei norme: 1) O norma de ordin general care enunta principiul necesitatii respectarii
dreptului de proprietate ; 2) o norma care permite ingerinta statului, care insa, trebuie sa respecte
conditii legale precise ; 3) statelor parti la Conventie le este recunoscut un drept de a reglementa
folosinta bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate.
Norma a doua si a treia au caracter de exceptie, de la prima norma si trebuie interpretate in raport de
prima norma care instituie obligatia generala a statelor de a asigura respectul dreptului de proprietate
pentru cei care se afla in jurisdictia statului semnatar al Conventiei.
In sensul Conventiei, dreptul reglementat de art. 1 P 1 este un drept relativ si nu, unul absolut.
Drepturile absolute sunt: art 3 (interdicția torturii), art. 4 alin 1 (interdicția scalviei și a muncii
fortate), art 9 alin 1 (dimensiunea internă a libertatii de constiință a persoanei), art 1 Protocolul 4
(interdicția privării de libertate pentru datorii), art. 3 din Protocolul 4 (interzicerea expulzării propriilor
cetateni), art. 4 Protocolul 4 (interdicția expulzarilor colective de străini), art. 1 Protocolul 13 Abolirea
pedepsei cu moartea. Întrucât aceste drepturi și libertați sunt concepute ca fiind absolute, nici o
derogare și nici o exceptie nu este acceptată.
Drepturile relative sunt cele mai multe și pot suferi limitări stabilite prin lege de către Statele
semnatare ale Conventiei.

Rationamentul de urmat atunci cand rezolvati o problema legata de art. 1 P1.

Pentru rezolvarea unei spete/intelegerea unui caz referitor la art1P1 raspundeti pe rand la
urmatoarele intrebari:
Există un drept de proprietate in patrimoniul reclamantului, în sensul Art. 1 P1? Are reclamantul un
bun in sensul Conventiei ?

A avut loc o ingerinţă/o limitare/ în exercitarea acestui drept? Care este ingerinta ?

Conditiile ingerintei : Sa fie prevazuta de lege. Sa raspunda unui scop legitim si unui interes general.
Masura luata/ingerinta sa fie proportionala

Analiza conditiilor ingerintei.

Ingerinta este prevazuta de o lege interna ? Care lege ?
Legea respectiva indeplineste conditiile prevazute in jurisprudenta CtEDO, in sensul daca este
accesibila si previzibila? Legea/actul normativ a fost publicat in Monitorul Oficial ? Legea este clara in
modul in care este redactata, astfel incat persoana sa cunoasca ce acte si ce omisiuni pot atrage
responsabilitatea sa ?
Se poate identifica o cauza de utilitate publica care sa justifice ingerinta? Se poate sustine ca limitarea
proprietatii unui individ/unui grup de indivizi s-a facut pentru a proteja un interes general ?
Ingerinta/Masura de limitare respecta conditia de proportionalitate ? Persoana care a fost privata de un
bun a primit o despagubire rezonabila de la autorul ingerintei ? Sarcina pe care individul o are de
suportat prin ingerinta respectiva este asa de mare incat dreptul de proprietate sa fie golit de continut ?

Exercitiu :
Incercati sa aplicati rationamentul pentru Art 1 P1 si sa raspundeti la intrebarile de mai sus in
cazul spetelor din prezentul material.
Acolo unde raspunsul este dat, va solicitam sa incercati sa intelegeti cum aplica Curtea aceste
notiuni si sa participati la dialog in timpul atelierului !
Notiunea de bun
Reclamantul care cere in fata CtEDO protectia prevazuta de art. 1 P1 trebuie sa dovedeasca dreptul de
proprietate si ingerinta care s-a produs.
Asadar, art. 1 P1 presupune o situatie premisa obligatorie, reclamantul sa dovedeasca ca imprejurarea
pe care o reclama se referă la un « bun » aflat in patrimoniul sau. In caz contrar cererea este respinsa ca
inadmisibila ratione materiae, intrucat devin incidente art 35 alin. 3 lit. a) si art. 35 alin 4.
Cauza Costandache c România In 1950, statul a intrat în posesia imobilului, în temeiul Decretului nr.
92/1950 pe care ulterior l-a vandut unor terti in 1963. La data de 1 iunie 1968, reclamanta a solicitat
Primăriei Iaşi restituirea imobilului, dar cererea le-a fost respinsă. În 1994, reclamanta a introdus la
Judecătoria Iaşi o acţiune în revendicare imobiliară respinsa definitiv in 1998. Ca urmare a
nationalizarii, reclamantul în calitatea sa de moştenitor, nu a fost în măsură să exercite vreun drept de
proprietate asupra bunului, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul
Protocol sus-menţionat, că reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire
ce ar putea fi interpretat ca o "speranţă legitimă", în sensul jurisprudenţei Curţii. În aceste condiţii,
Curtea consideră că hotărârile instanţelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor"
reclamantului, în sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil
ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins, în aplicarea art.
35 alin. 4. Nota : particularitatea acestei spete este ca actiunile sunt promovate inainte de aparitia Legii
10/2001, iar instantele au retinut in hotarari ca nationalizarea a fost legala.

Notiunea de bun in sensul Conventiei are un inteles autonom.

Notiunea de bun in intelesul Conventiei are un sens propriu, autonom, mult mai larg decat ceea ce stim
din dreptul intern. Prin urmare, clasificarile si institutiile pe care le cunoastem de la drepturile reale ar
putea sa ne conduca la o intelegere mult prea restrictiva si uneori gresita a notiunilor din aceasta
materie.

Curtea a retinut ca notiunea de bun prevazuta in prima parte a art 1 are un domeniu de aplicare
specific, autonom si nu se limiteaza la proprietatea asupra bunurilor corporale, fiind independenta de
clasificarile formale din dreptul intern. Anumite drepturi si interese ce constituie active pot fi
considerate ”drepturi de proprietate” si implicit ”bunuri” in sensul acestei dispozitii. In fapt,
important este de a examina daca circumstantele cazului, luate in ansamblu au recunoscut reclamantul
ca fiind titularul unui interes substantial protejat de art. 1 P1. Beyler c Italia, 2000

Noţiunea de bun se refera la bunuri mobile sau bunuri imobile, creante, interese economice, valori
patrimoniale, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a
beneficia efectiv de un drept de proprietate.
Doctrina remarca in acest sens ca este protejat dreptul de proprietate si nu dreptul de a obtine
proprietatea asupra unui bun. (Radu Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului, comentarii si
explicatii, editia a doua, Editura C H Beck, 2008, p. 772).

Categorii de ”bunuri” in sensul Conventiei protejate de art. 1 P1. Drepturi reale, creante,
interesele economice, drepturile de proprietate intelectuala clientela, actiunile la societati
comerciale, salariul, pensia, prestatiile sociale
Drepturile reale – dreptul de proprietate cu dezmembramintele sale.
In domeniul de aplicare a art 1 P1, intra toate drepturile reale principale si accesorii precum si
drepturile reale corespunzatoare dreptului de proprietate publica, cum sunt dreptul real de folosinta sau
dreptul de concesiune corespunzator dreptului de proprietate publica a satului in masura in care toate
aceste drepturi au ca titular subiecte de drept privat. Corneliu Bîrsan, Conventia europeana a
drepturilor omului, comentariu pe articole, vol 1 Editura C H Beck, p 972.
CtEDO a retinut ca un reclamant detine un bun imobil chiar daca nu avea un titlu de proprietate.
Posesia exercitata o perioada lunga de timp, faptul ca autoritatile au tolerat o perioada lunga o anume
situatie care a permis unei persoane sa exercite o posesie netulburata echivaleaza cu detinerea unui bun
in sensul Conventiei.
Oneryildiz c Turcia, 2004 Locuinţa reclamantului era amplasată ilegal pe domeniul public şi
contravenea normelor tehnice. Aceasta locuinta era o constructie provizorie, ridicata fara autorizatie
de constructie langa groapa de gunoi a orasului, iar reclamantul nu detinea nici un act de proprietate,
ci exercita doar o posesie de lunga durata. Deşi autorităţile aveau dreptul să demoleze locuinţa,
acestea nu au făcut-o, iar Curtea a constatat că autorităţile au tolerat prezenţa reclamantului în zonă,
astfel încât de facto i-au recunoscut un drept patrimonial asupra locuintei. Acest interes patrimonial
este suficient de cert pentru a putea fi calificat ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 care
este aplicabil. Casa reclamantului alaturi de alte case ale celor care locuiau in acele conditii au fost
distruse intr-un incendiu ce a avut loc la groapa de gunoi a orasului cu consecinte grave. Curtea a
stabilit existenţa unui raport de cauzalitate între omisiunea agenţilor statului şi pierderea patrimonială
suferită de reclamant. Prin faptul că autorităţile au refuzat să îl despăgubească pentru pierderea
locuinţei, reclamantul păstrează calitatea de victimă, iar omisiunea statului care a condus la pierderea
casei constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Creante - o creanta in intelesul Conventiei poate fi o valoare patrimoniala doar daca are o baza
suficienta in dreptul intern, daca este confirmata de o jurisprudenta bine stabilita.
Cauza Şandor c României, Reclamanta invocă încălcarea dreptului său de proprietate, ca urmare a
refuzului statului de a-i plăti despăgubirile dispuse de către instanţele de judecată. Curtea observă mai
întâi că nu este contestat faptul că reclamanta are o creanţă suficient de bine stabilită pentru a fi
exigibilă. In consecinţă, refuzul autorităţilor de a plăti despăgubirile constituie o atingere adusă
drepturilor reclamantei ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Guvernul nu a
oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată prin neexecutarea hotararii judecatoresti
invocata de reclamant. Această ingerinţă a fost, deci, arbitrară şi constituie o încălcare a principiului
legalităţii. O astfel de concluzie face inutilă verificarea de către Curte a aspectului dacă a fost
menţinut un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării
drepturilor individuale. În consecinţă, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie a fost încălcat.
Zlatin si altii c Romania, 2018 Curtea arata ca hotararile judecatoresti pe care reclamantii le-au
obtinut vizau diverse autoritati publice care erau tinute sa indeplineasca diverse obligatii (de
recalculare a pensiei, de restituire a unor bunuri confiscate, de a preda o cantitate de grau sau in caz
de imposibilitate sa plateasca echivalentul in bani, etc). Aceste hotarari judecatoresti reprezinta
”bunuri” in sensul art. 1 P1 din Conventie.
Aceasta hotarare ridica o problema de neexecutare sau întârziere considerabilă în executarea
hotărârilor date în contra debitorilor publici sau a debitorilor controlați de stat și care refuză să
execute obligațiile respective. Jurisprudența bine stabilită a Curții este că statul are o responsabilitate
directă și deplină pentru acele persoane juridice cu capital public și care nu se bucură de
independență instituțională operațională suficientă în raport de stat. Statul ca si aceste persoane
juridice (controlate de stat) sunt ținute să își achite obligațiile fată de creditori potrivit jurisprudentei
constante a CtEDO.

Creanta trebuie sa aiba o valoare semnificativa pentru a putea trece examenul de admisibilitate in acord
cu art 35 alin 3 lit b) si art. 35 alin 4.

Giuran c României, 2011, Curtea a retinut ca elementul principal al criteriului prevăzut de art. 35 § 3
(b) din Convenţie este dacă reclamantul a suferit vreun prejudiciu important (a se vedea Adrian Mihai
Ionescu împotriva României).
Acest criteriu de admisibilitate, inspirat de principiul general de minimis non curat praetor, se bazează
pe ideea că încălcarea unui drept, deşi reală din punct de vedere pur legal, trebuie să atingă un minim
de gravitate pentru a intra sub incidenţa instanţei internaţionale. Curtea a considerat nesemnificativ
prejudiciul material de aproximativ 90 EUR pretins de reclamant în cauza Adrian Mihai Ionescu.
In aceasta speta Curtea notează că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru bunuri pretins furate de
aproximativ 350 EUR. Procedurile interne aveau drept ţintă recuperarea bunurilor furate din
apartamentul reclamantului. Prin urmare, pe lângă interesul material pentru bunurile în sine şi
valoarea sentimentală conferită lor, este necesar, de asemenea, să se ia în considerare faptul că
procedurile priveau o chestiune de principiu pentru reclamant, anume dreptul la respectarea bunurilor
sale şi a locuinţei. În aceste condiţii, în opinia Curţii, nu se poate considera că reclamantul nu a suferit
un prejudiciu important.

Interesele economice reprezinta sperante legitime pentru obtinerea unui castig material. Sensul
notiunii este autonom si sunt avute in vedere acele interese recunoscute si protejate de lege si care
sunt in relatie cu drepturi reale sau de creanta.

S.C. Antares Transport S.A. și S.C. Transroby S.R.L. împotriva României, 2016
Reclamantele sunt societăți comerciale autorizate să presteze servicii în domeniul transportului de
călători. In anul 2004 Consiliul Judetean a stabilit transportul pe o ruta care lega trei comune din
judet ca fiind traseu distinct. Licența de transport de călători aferentă traseului respectiv a fost
atribuită unei asocieri constituite din două societăți comerciale (altele decat reclamantele). In 2005
Consiliul Judetean a modificat hotărârea sa anterioară și a adoptat un nou program de transport si a
inclus sapte trasee din judet intr-un singur program, inclusiv cel decis in 2004. Au fost acordate sapte
licente de transport celor doua reclamante (Antares si Transroby).
Ultima hotarare a Consiliului Judetean a fost anulata la 13 februarie 2006 la cererea unei societati
care avusese primul traseu si pierduse licenta de transport. Tribunalul a hotărât că, prin comasarea
traseelor respective, consiliul judeţean acționase în mod arbitrar și limitase accesul altor societăți
comerciale concurente pe piața transportului public. Curtea de Apel a respins recursul.
La 6 iulie 2006, Consiliul Județean a adoptat o nouă hotărâre de modificare a Programului de
transport public iar societățile reclamante (Antares si Transroby) au primit o notificare de la
Autoritatea Rutieră Română prin care erau informate că trebuie să predea licențele de transport.
Antares si Transroby au incercat sa anuleze hotărârea Consiliului Județean din 6 iulie 2006. La 23
ianuarie 2007, Tribunalul a respins cererea societăților reclamante. Împotriva acestei hotărâri
societățile reclamante au formulat recurs, care a fost respins.
La 5 octombrie 2006, prima reclamantă a formulat o acțiune în contencios administrativ pentru
anularea deciziei Autorității Rutiere Române din 6 iulie 2006 de retragere a licențelor. La 25 aprilie
2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis in recurs cererea primei societăți reclamante și a
mentinut licența de transport pentru un singur traseu.

In fata CEDO au sustinut incalcarea art. 1 cu privire la hotararea Consiliului Judetean din iulie 2006.
Reclamantele s-au plâns de faptul că retragerea licențelor de transport pentru celelalte șase trasee din
grupă a fost nelegală și s-a realizat cu încălcarea dreptului la respectarea bunurilor lor.
(a) Cu privire la existența unei ingerințe asupra bunurilor reclamantelor
În lumina jurisprudenței Curții, retragerea unei licențe de desfășurare a unor activități comerciale
reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 din
Protocolul nr. 1
(b) Legalitatea și scopul ingerinței
Curtea nu identifică, niciun motiv pentru a se abate de la constatările instanțelor interne și consideră
că ingerinţa a fost „legalăˮ și a urmărit un interes public important.
(c) Proporționalitatea ingerinței
În prezenta cauză, Curtea observă că în privinţa reclamantelor nu fusese constatată nicio încălcare a
legii.
Deși este adevărat că ingerinţa asupra bunurilor reclamantelor reprezenta mai degrabă o
reglementare a folosinței decât o lipsire de bunuri, astfel încât jurisprudența privind despăgubirea
pentru situații de lipsire de proprietate nu se aplică în mod direct, măsura de reglementare arbitrară și
disproporționată nu îndeplinește cerințele privind protecția bunurilor conform art. 1 din Protocolul nr.
1. În plus, Curtea a hotărât în numeroase cauze că greşelile sau erorile ce aparţin autorităților statului
ar trebui să fie în beneficiul celor afectați, în special în situațiile în care nu există alte interese private
contrare în joc. Cu alte cuvinte, riscul oricărei greşeli făcute de autoritatea statului trebuie suportat de
stat, iar erorile nu trebuie remediate cu suportarea costului de către persoana fizică respectivă.
În lumina principiilor anterioare, Curtea consideră demn de menționat că licențele reclamantelor au
fost retrase fără despăgubire. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cauza Tre Traktörer Aktiebolag v. Suedia, 1989

Tre Traktörer Aktiebolag ("TTA"), era o societate suedeza care detinea un restaurant si care a obtinut
licenta pentru a servi bauturi alcoolice. Licenta a fost retrasa in contextul adoptarii unei legi care avea
drept scop limitarea consumului de alcool. Curtea a retinut ca ingerinta in activitatea societatii intra in
domeniul de aplicabilitate a art 1 P1. Curtea a analizat conditiile ingerintei si a constantat ca masura
era legala, servea unui interes general si a fost proportionala.

Drepturile de proprietate intelectuala.

In masura in care s-a obtinut un brevet, titularul are dreptul de a beneficia de toate drepturile. Brevetul
poate fi considerat bun in sensul Conventiei.
Cauza S.C. Editura Orizonturi - S.R.L. împotriva României, 2008. Decizia Curţii Supreme de Justiţie
a statuat că reclamanta publicase în mod legal traducerea originală a romanului Shōgun efectuată de
F.A. Curtea constată că această decizie a fost pronunţată cu putere de lucru judecat şi că nu era
revocabilă. Aşadar, reclamanta beneficia de o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1, constând în dreptul de a edita o traducere în limba română a romanului Shōgun.
Clientela. Profesiile liberale sau alte activitati economice sunt exercitate in baza unor autorizari sau
licente care dau nastere pentru titular a unei sperante legitime si rezonabile cu privire la caracterul ei de
durata si de obtinere de avantaje materiale. (C. Bîrsan op cit. p 977). In aceste conditii Curtea a
apreciat licenta sau autorizarea ca fiind un bun cu valoare economica, in sensul Conventiei.

Buzescu c Romania, 2005. Reclamantul a fost avocat in Baroul Constanta. A plecat in anul 1981, când
a emigrat în Statele Unite. În august 1990, reclamantul a solicitat Baroului Bucureşti înscrierea sa ca
avocat. La data de 5 noiembrie 1990, preşedintele Uniunii Avocaţilor din România (UAR) i-a trimis
următorul răspuns:
"Până la adoptarea unei noi legi a avocaţilor, putem doar să dispunem anularea deciziei de radiere
din Baroul Constanţa, redevenind astfel avocat în acest barou, dar în situaţia de incompatibil până la
repatrierea dumneavoastră. ... Deocamdată, legea actuală nu permite să fiţi membru a două barouri,
indiferent că unul din barouri este în ţară sau străinătate."

În martie 1991, după ce şi-a redobândit cetăţenia română, reclamantul s-a întors să locuiască în
România. La data de 19 mai 1996, Baroul Constanţa a hotărât ridicarea stării de incompatibilitate a
reclamantului şi reînscrierea sa în tabloul avocaţilor pledanţi începând cu data de 10 mai 1996.
La data de 14 mai 1996, reclamantul a adresat o cerere Baroului Bucureşti, solicitând transferul de la
Baroul Constanţa. Nu a primit nici un răspuns.
La data de 27 iunie 1996, UAR a hotărât că, Baroul Constanţa a acţionat ultra vires în luarea deciziei
din data de 8 mai 1991. Mai mult, a declarat că decizia Baroului Constanţa din data de 19 mai 1996
prin care s-a anulat interdicţia exercitării profesiei de către reclamant a fost nelegală, având în vedere
faptul că s-a bazat pe o decizie nelegală din 1991.
La data de 30 martie 1998, reclamantul a chemat în judecată UAR în faţa Curţii de Apel Bucureşti,
solicitând anularea Deciziei din data de 27 iunie 1996
La data de 6 aprilie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea reclamantului, iar CSJ a
mentinut solutia.

In fata CtEDO s-a gasit violare cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de avocat şi
la reputaţia aferentă, avându-se în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în
multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul
primei propoziţii din această prevedere.

Curtea concluzionează că, la data adoptării Deciziei UAR din data de 27 iunie 1996, reclamantul
putea pretinde că avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în ceea ce priveşte
reputaţia pe care şi-o construise în România între anii 1991 şi 1996.
Curtea constată că, în prezenta cauză, anularea înscrierii reclamantului în Baroul Constanţa a avut
drept consecinţă pierderea acelei părţi din clientela sa care era interesată de capacitatea sa de a
furniza întreaga gamă de servicii pe care o oferă un avocat român şi, prin urmare, o pierdere de venit.
În consecinţă, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Cu privire la legalitatea ingerinţei.Presupunând că Decizia UAR din data de 27 iunie 1996 nu a fost
arbitrară şi, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalităţii, Curtea consideră că elementul de
incertitudine şi imprecizie din Legea nr. 51/1995 cu privire la atribuţia UAR de a anula decizii ale
Baroului şi libertatea considerabilă de care se bucură autorităţile în această privinţă, prin intermediul
Statutului, sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont în determinarea gradului în care
măsura contestată, a menţinut un just echilibru.
În ceea ce priveşte scopul legitim al ingerinţei, Curtea consideră că aceasta urmărea un scop de
interes general, de vreme ce părea legitim pentru UAR să verifice solicitările de (re)admitere în Barou.
Scopul unui astfel de control era, prin urmare, protejarea publicului prin asigurarea competenţei celor
care exercită profesia de avocat. Întârzierea excesivă în adoptarea Deciziei din 27 iunie 1996 şi
comunicarea sa reclamantului nu poate fi considerată în sine ca o lipsă de scop legitim a Deciziei UAR
de scopul său legitim.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea remarcă faptul că, având în vedere că
înscrierea reclamantului în Baroul Constanţa a avut loc în anul 1991 şi că la momentul respectiv, UAR
avea obligaţia legală să controleze admiterea în barouri, ceea ce, în cazul reclamantului, a făcut abia
în 1996, ingerinţa de care se plânge acesta a fost una gravă, privându-l pe reclamant, după 5 ani de la
readmiterea sa în Barou, de dreptul de a practica avocatura. UAR ar fi putut lua măsurile necesare, ca
răspuns la solicitările reclamantului pentru a-l readmite în profesie sau cel puţin pentru a-i indica
procedura de urmat în scopul readmiterii sale, de vreme ce aparent era singurul organ competent să ia
o decizie în acest sens.

Actiunile la societati comerciale. Instrumente financiare.

Jurisprudenta Curtii retine ca actiunile unei companii reprezinta un ”bun” complex, pe de o parte
actionarul detine o parte din capitalul social al societatii impreuna cu drepturile ce decurg din statulul
de actionar, pe de alta detine o creanta asupra activelor, exigibila in caz de lichidare. Curtea considera
ca actiunile sunt bunuri in sensul Conventiei. Sovtransavto Holding v. Ukraine, 2001,Tadeusz Olczak c
Polonia, 2002

Salariul, pensia, Prestatiile sociale

Daniel Dumitru şi alţii împotriva României 2012. La 5 octombrie 2007, reclamanţii împreună cu alţi
colegi magistraţi şi grefieri au introdus la Tribunalul Argeş o acţiune împotriva acestei instanţe, pentru
a câştiga dreptul la sporul de confidenţialitate. Prin hotărârea din 11 ianuarie 2008, tribunalul a
admis acţiunea reclamanţilor care a ramas definitiva. În conformitate cu legislaţia în materie, plata
sumelor datorate reclamanţilor în temeiul hotărârilor judecătoreşti şi actualizate în raport cu inflaţia
s-a făcut eşalonat. Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curţii i se solicită să verifice dacă eşalonarea, aşa cum a fost aplicată reclamanţilor, este compatibilă
cu Convenţia. Curtea aminteşte că a hotărât deja că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului
bugetar între cheltuielile şi veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate
publică. În prezenta speţă, Curtea observă că în 2009 România a început să se confrunte cu o gravă
criză economică şi financiară. Întrucât autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai
bună decât instanţa internaţională pentru a stabili ce constituie „utilitate publică”, Curtea este gata să
admită că, aşa cum susţine Guvernul, măsurile în litigiu urmăreau un scop de utilitate publică. Curtea
observă că reclamanţii aveau drepturi ferme şi intangibile în temeiul unor hotărâri judecătoreşti
definitive pronunţate în perioada februarie-aprilie 2008. Ţinând seama de faptul că o parte importantă
din sumele datorate reclamanţilor le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată
însăşi substanţa dreptului reclamanţilor.

Stec si altii c UK, 2005. In aceasta cauza pronuntata in Mare Camera se retine ca ajutoarele sociale
sunt considerate bunuri in sensul Conventiei care nu sunt conditionate de plata de contributii pentru
beneficiari. Statele parti la Conventie au reglementat o varietate de ajutoare sociale care sunt acordate
in raport de un statut legal anume al beneficiarului si care deseori sunt esentiale pentru supravietuirea
acestuia. Prin urmare, aceste indemnizatii intra in domeniul de aplicare a art. 1 P1.

Fedulov c Rusia, 2020, Curtea a retinut ca atata timp cat o persoana cu dizabilitati are dreptul la
medicatie gratuita conform legii nationale, iar acest lucru nu este contestat, se poate considera ca el are
o speranta legitima de a primi efectiv medicatie gratuita pentru o boala incurabila de care suferea, incat
Art 1 P1 era aplicabil.
Notiunea de speranta legitima. Speranta pentru a deveni legitima trebuie sa fie mai mult decat o
simpla speranta; ar trebui sa se bazeze pe o dispozitie din lege, un inscris, o hotarare judecatoreasca
care sa sustina dreptul de proprietate invocat.
O creanta poate constitui o valoare patrimoniala si poate avea caracterul unui bun in sensul primului
alin din art 1P1. Bazndu-se pe o jurisprudenta constanta reclamantii puteau pretinde ca detin o
speranta legitima de a vedea concretizate creantele lor. Pressos Compania Naviera S.A. si altii c
Belgia, 1995

Speranta legitima exista si atunci cand persoana isi intemeiaza in mod rezonabil dreptul pe un act
juridic cu o baza solida in dreptul intern si care are relevanta cu privire la dreptul de proprietate.

Pana la anularea certificatului de urbanism reclamantul avea speranta legitima ca acest act si-ar fi
produs toate efectele si ca atare el reprezenta un bun in sensul art 1P1. Pine Valley Developments Ltd
si altii c. Irlanada, 1991.

Speranta legitima nu trebuie inteleasa ca un drept de a deveni proprietarul unui bun viitor. Speranta
legitima este strans legata de notiunea de valoare patrimoniala existenta in patrimoniul titularului.
Fedulov avea un statut personal special, iar legea nationala ii recunoastea dreptul de a primi medicatia
necesara in mod gratuit.

Restituirea bunurilor nationalizate.

Statele nu au obligatia de a restitui bunurile nationalizate inainte de ratificarea Conventiei.
Nationalizarea este un act instantaneu. Persoana a pierdut bunul in momentul nationalizarii si nu poate
sa reclame in prezent, ca privarea de bun incalca Conventia. Legea si actele de nationalizare pe care
Statul le-a decis inainte de 20 iunie 1994 nu intra in campul de aplicare al Conventiei.
Totusi, daca Statele au adoptat o legislatie in sensul restituirii bunurilor nationalizate, atunci in
patrimoniul cetatenilor s-a nascut un drept nou si anume, dreptul de a fi solutionata notificarea
formulata in baza Legii de restituire. Notificarea poate fi solutionata in sensul restituirii bunului imobil
nationalizat/acordarea de masuri compensatorii sau in sensul respingerii.
Rezulta astfel ca beneficiarii acestor masuri reparatorii dispun indiscutabil de un bun in sensul
articolului 1 din P1.
Cu privire la modul in care beneficiarul legii face dovada existentei acestui bun trebuie sa facem o
serie de precizari: a) Legile de restituire sau de reparatie ori titlurile de proprietate vechi nu fac nici
impreuna nici separat dovada dreptului de proprietate in fata Curtii ; b) Reclamantul trebuie sa urmeze
demersurile administrative cerute de lege sau sa parcurga caile de recurs interne in scopul de a obtine o
recunoastere a calitatii sale de persoana indreptatita.
Proba notiunii de bun in principalele cauze contra Romaniei referitoare la bunuri nationalizate
in contra Romaniei
Regulile privind proba dreptului de proprietate sunt lipsite de formalismul din dreptul intern, notiunea
de bun in intelesul Conventiei, fiind probata printr-o varietate de mijloace.

Dreptul de proprietate in fata CtEDO a fost dovedit prin hotarare judecatoreasca, act administrativ,
contracte, inscrisuri in Cartea Funciara etc.
Cauzele tip Strain au în comun urmatoarea situație premisă: instanțele naționale judecau acțiunile
vechilor proprietari în contra chiriașilor care au cumparat casele și pronunțau o hotărâre care, pe de o
parte constata nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a imobilului, iar pe de alta respingea
acțiunea în revendicare sau în anularea titlului statului. Prin aceste hotărâri statul recunoaștea că bunul
nu a iesit din patrimoniul vechiului proprietar și astfel, acesta putea dovedi noțiunea de bun asupra
imobilului in fata CEDO. În acelasi timp, titlul de proprietate al chiriasului dobânditor se consolida prin
respingerea acțiunii. Curtea a sancționat în aceste hotarari ”jocul recunoașterii celor două drepturi de
proprietate prin aceeași hotărâre”, astfel ca s-a ajuns ca vechiul proprietar să fie privat de beneficiul
părții din hotărârea judecătorească care se referea și la apartamantul vândut.

In cauza Brumarescu c Romania, reclamantul a dovedit ca in patrimoniul sau intrase bunul imobil in
temeiul unei hotarari judecatoresti definitive din 1993 si ca se si executase aceasta hotarare, reclamantul
platind impozit la fisc pentru bunul restituit. Cauzele tip Brumarescu au fost numeroase si au avut in
vedere acele litigii prin care orice parte procesuala care si-a vazut recunoscut dreptul de proprietate
printr-o hotarare definitiva a pierdut bunul sau, prin admiterea unui recurs in anulare. Chiar si cauza
Raicu c Romania in care se pune in discutie dreptul de proprietate al chiriasului dobanditor, nu se
departeaza de la precedentul Brumarescu. In fapt in acest caz reclamanta in fata Curtii (parata in
procesul din intern) a sustinut ca prin hotararea judecatoreasca definitiva de respingere a actiunii in
anularea titului sau i se recunoscuse dreptul de proprietate. Actiunea procurorului general care
promovand recursul in anulare a determinat pierderea bunului a fost considerata o ingerinta excesiva si
a dus la constatarea violarii.
In cauza Paduraru c Romania reclamantul a dobandit in baza unei sentinte definitive recunoasterea
dreptului de proprietate asupra intregului imobil desi apartamante din acest imobil fusesera vandute fie,
inainte de procesul de revendicare, fie dupa incheierea procesului. Curtea a analizat distinct modul in
care reclamantul si-a dovedit calitatea de bun asupra acestor apartamante si a ajuns la concluzia ca, fie
vandute inainte, fie vandute dupa obtinerea hotararii de constatare a nelegalitatii titlului, reclamantul
avea in patrimoniul sau un bun sub forma unui interes patrimonial asupra intregului imobil.
In cauza Sabin Popescu c Romania reclamantul a obtinut o hotarare judecatoreasca prin care instanta a
dispus restitutirea unui teren identificat prin probatoriul administrat si la eliberarea titlului de
proprietate pentru acest teren. Pentru o parte din teren titlul de proprietate nu a fost eliberat iar
hotararea nu a fost executata.
Sandor c Romania probeaza dreptul sau in fata Curtii cu o hotarare judecatoreasca care se referea la
dreptul relamantului de a fi despagubit cu o suma de bani pentru partea de imobil care nu mai putea fi
restituita in natura, fiind vandut. Reclamantul a fost pasat de la un serviciu la altul al Ministerului
Finantelor fara ca aceasta creanta bine stabilita si exigibila sa fie incasata.
In cauza Viasu c Romania reclamantul invoca drept titlul de proprietate decizii administrative ale
autoritatilor competente de aplicare a Legii 18/1990 care contineau o recunoastere expresa a autoritatii
administrative de a i se atribui reclamantului un teren.
Cauza Maria Atanasiu c Romania, 2010 are in vedere o altă situație premisă iar notiunea de bun este
dovedita fie cu decizii administrative (decizii ale Primarului) sau hotarari judecatoresti care constata
dreptul la masuri compensatorii. Aceasta hotarare CtEDO sanctioneaza întârzierea în executare sau
neexecutarea unor hotărâri judecătorești sau a unor acte administrative ce dispuneau restituirea de
bunuri sau acordarea de măsuri compensatorii pentru bunuri naționalizate.
Curtea reține în această hotărâre că nici o autoritate judiciară nu a dispus să fie restituit în natură bunul
către reclamantă, chiar dacă prin decizia internă s-a constatat caracterul nelegal al preluării imobilului,
iar această constatare nu determină automat dreptul la restituirea bunului. Reclamanta nu este titulara
unui bun corporal, ci este titulara unui interes patrimonial în sensul Convenției și deci are dreptul la
măsuri reparatorii, întrucât bunul a fost preluat în mod nelegal de stat și ea are calitate de persoană
îndreptățită.
Reclamanta deține doar o creanță în contra statului și prin urmare, are dreptul de a fi
indemnizată în condițiile legii. Aceasta este situația din hotărârea Maria Atanasiu în care Curtea a
reținut că statul trebuie sa prevadă reguli clare și simple, să reglementeze un sistem de indemnizații
simplu care poată să prevadă o plafonare a sumelor și eșalonarea în timp, de așa natură încât să se
asigure un just echilibru între interesele vechilor proprietari și interesul general al comunității.

Privarea de proprietate. Tipuri de ingerinta

Privarea de proprietate reprezinta atingerea adusa dreptului de proprietate sau exercitiului acestui drept
prin decizii ale tribunanalelor, prin acte administrative sau fapte ale autoritatilor.
Privarea trebuie sa fie definitiva si sa nu mai poata fi reparata in fata autoritatilor nationale.

Exemple de ingerinta :
La exemplele déjà identificate in spetele de mai sus adaugam :
Ingerinta ce izvoraste din lege :
obligarea actionarilor minoritari prin lege de a vinde pachetele lor de actiuni actionarului majoritar.
Bramelid si Malmstrom c Suedia
legea romana privind casele nationalizate reglementase un mecanism de despagubire neeficace Maria
Atanasiu c Romania
Lege neclara care impiedica proprietarul unui imobil de a prelua posesia, iar contractul de chirie se
putea prelungi fara termen, Radovici c Romania

Sistemul pus astfel la punct de autorităţile naţionale nu este criticabil în sine, având în vedere în
special marea marjă de apreciere permisă de alineatul doi al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Cu
toate acestea, din moment ce implica riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privinţa
posibilităţii de a dispune de bunul său, autorităţile erau obligate să aplice proceduri sau mecanisme
legislative previzibile şi coerente, prevăzând anumite garanţii pentru punerea lor în practică şi
incidenţa lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile.
Trebuie constatat că legea se limitează să indice vag că această prelungire are loc “până la încheierea
unui nou contract”, fără a preciza în ce condiţii acest nou contract poate fi încheiat. Ori aceasta a
condus la imposibilitatea din partea reclamantelor, timp de mai mulţi ani să ceară orice chirie – chiar
şi fiind plafonată de lege – ocupanţilor imobilului lor.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că restricţiile suferite de reclamante în privinţa folosirii
bunului lor imobiliar şi în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai mulţi ani, de a obliga
ocupanţii să le plătească o chirie din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a lipsurilor relevate în
legislaţia de urgenţă asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecţia dreptului
individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.

Alte ingerinte :

expropriere de fapt,

În lipsa unui act formal de expropriere, constatarea ilegalităţii din partea judecătorului este elementul
care consacră transferul în patrimoniul public al bunului ocupat. În aceste împrejurări, Curtea
concluzionează că sentinţa Curţii de casaţie a avut drept efect privarea reclamantului de bunul său în
sensul celei de-a doua fraze a articolului 1 al protocolului nr. 1, Cauza Scordino c Italiei
Confiscarea unei nave, având în vedere absenţa unui acord de delimitare a zonelor economice ale
României şi Bulgariei.

În ceea ce priveşte confiscarea bunurilor, Curtea a afirmat în mai multe rânduri că o astfel de măsură
intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. O ingerinţă în sensul celui
de-al doilea paragraf trebuie, în primul rând, să fie prevăzută de lege. În fapt, preeminenţa dreptului,
unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este o noţiune inerentă
ansamblului articolelor Convenţiei. Curtea reaminteşte că, prin cuvintele „prevăzute de lege” se
înţelege mai întâi că măsura incriminată trebuie să aibă un temei în dreptul intern, însă şi ca legea
relevantă să răspundă anumitor cerinţe în termeni de calitate: aceasta trebuie să fie accesibilă
persoanelor în cauză şi formulată suficient de precis pentru a le permite – recurgând, la nevoie, la o
sfaturile unor experţi – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei consecinţele care ar
putea rezulta dintr-un act determinat. Ingerinţa trebuie, de asemenea, să urmărească unul sau mai
multe scopuri legitime. În cele din urmă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele folosite şi scopul sau scopurile urmărite. Cu alte cuvinte, îi revine Curţii sarcina de a
cerceta dacă echilibrul a fost menţinut între cerinţele interesului general şi interesul individului sau
indivizilor în cauză. Astfel, aceasta recunoaşte statului o largă marjă de apreciere atât pentru a alege
modalităţile de punere în aplicare, cât şi pentru a hotărî dacă consecinţele acestora sunt motivate, în
interesul general, de preocuparea de a atinge obiectivul legii în cauză Plechkov împotriva României,
2014.

Anularea certificatului de urbanism, Pine Valley Developments Ltd si altii c. Irlanada, 1991.

Confiscarea unor publicatii considerate obscene, Handyside c UK

Obligatii pozitive pe care statul trebuie sa le ia pentru a asigura respectarea art 1 P1. Exemple.

Sa execute hotararile judecatoresti care sunt date de instantele nationale in contra sa si care il obliga sa
dea, sa faca ceva. Vezi cauzele Sandor si Zlatin de mai sus.

Statul roman in indeplinirea obligatiilor pozitive ce decurg din decizia Maria Atansiu trebuie sa puna in
aplicare un mecanism eficace de indemnizare a vechilor proprietari.

Sa desfasoare o ancheta in caz de furt si astfel sa existe posibilitatea de a formula o actiune civila in
cadrul procesului penal. Blumberga c Letonia, 2008

Marja de apreciere a statului si principiul subsidiaritatii in materia art 1 P1.

Statele dispun în ceea ce priveste modul în care aplică și implementează Convenția și jurisprudența
Curții, de o marja de apreciere care este apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și de drepturile
invocate. Aceasta semnifică faptul că sistemul Convenției are un caracter subsidiar în raport cu
garantarea drepturilor omului la nivel național si că autoritațile naționale sunt în principiu ”mai bine
plasate” decat o Curte internatională pentru a evalua nevoile și condițiile de la nivel local.

Marja de apreciere are o poziție de egalitate cu supervizarea ce decurge din sistemul Convenției. În
această privință rolul Curții este de a examina dacă deciziile luate de autoritațile naționale sunt
compatibile cu Convenția având în vedere marja de apreciere de care dispun statele.

O plângere introdusă în fața Curții poate fi considerată drept inadmisibilă în sensul art. 35 alin 3 (a)
dacă reclamantul s-a plâns pentru o problemă care a fost temeinic examinată de un tribunal intern în
raport de drepturile garantate de Convenție și prin aplicarea jurisprudenței Curții, inclusiv dacă este
cazul, în raport de marja de apreciere de care dispune statul. Dacă însă, Curtea apreciază că plângerea
ridică o problemă serioasă de interpretare sau de aplicare a Convenției, atunci se va pune în mișcare
mecanismul de control.

Satul beneficiaza de o marja de apreciere ampla in cazul stabilirii cuantumului indemnizatiei in caz de
expropiere.
Cu toate acestea Curtea considera ca respectul dreptului de proprietate presupune un drept de a spera
la o coerența rezonabila intre deciziile statului privind aceleasi bunuri. Curtea este frapata de faptul ca
valoarea de circulatie a terenului a fost calculata la un pret de trei ori mai mare decat cea calculata in
procedura de expropriere. In acest caz s-a gasit violarea art. 1 P1. Cauza Jokela c Finlandei, 2002

Reclamanţii sunt proprietarii unui bun imobil. Acest bun este format dintr-o casă şi un teren aferent de
aproximativ 10 000 m2. În 1984, în timpul fostului regim comunist, statul a amplasat pe acest teren
nouă stâlpi care unesc linii electrice de înaltă tensiune. În 2001, reclamanţii au chemat în instanţă
Electrica S.A. pentru a obţine retragerea stâlpilor,Procesele in fata instantelor nationale s-au pierdut.
Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng de înfiinţarea şi funcţionarea unei reţele
electrice pe terenul lor de către o societate titulară a unei licenţe care nu le-a plătit nicio despăgubire.
Aceştia consideră că este o atingere disproporţionată adusă dreptului lor la respectarea bunurilor.

Curtea aminteşte că, într-un domeniu atât de complex şi de delicat ca cel al strategiei naţionale în
domeniul energetic, statul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a-şi desfăşura politicile sale
de interes general. Exproprierea terenului ar fi conferit, în mod evident, reclamanţilor un drept la
măsuri compensatorii, însă nimic nu dovedeşte că aceasta ar fi servit mai bine scopurilor de interes
general vizate de politica respectivă. Indiferent de situaţie, nu a fost vorba în speţă de o alegere în mod
vădit arbitrară sau nerezonabilă., iar Curtea nu poate substitui, cu propria apreciere, pe cea a
autorităţilor naţionale cu privire la mijloacele cele mai adecvate pentru a atinge, la nivel intern,
rezultatele urmărite de o politică publică. În mod mai general, Curtea observă că stâlpii amplasaţi pe
terenul reclamanţilor fac parte dintr-o reţea energetică care alimentează cu electricitate numeroase
localităţi, printre care şi pe cea a lor. Astfel, şi aceştia beneficiază de servitutea care le afectează
terenul. Ţinând seama de circumstanţele specifice ale prezentei cauze şi după ce a recurs la o
apreciere globală a faptelor, Curtea consideră că autorităţile naţionale au păstrat, în speţă, echilibrul
just care trebuie să predomine în materie de reglementare a folosirii bunurilor între interesul public şi
interesul privat.
Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4
din Convenţie. Mirela CERNEA şi alţii împotriva României

Bibliografie recomandata :
https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_1_Protocol_1_ENG.pdf