DANIELA BRIŢA

procuror la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie

Despre Convenţia de la Haga asupra răpirii

internaţionale de copii şi jurisprudenţa CEDO în materie

Încă din anul 1993, România este membră cu drepturi depline a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului pe care a ratificat-o în acelaşi an.
În anul 1992, România a aderat la Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980, asupra
aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii. Ulterior, pentru o mai bună aplicare a acesteia a
fost adoptată Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004.
Aceste documente regionale intră în sfera dispoziţiilor art.11 şi 20 din Constituţia
României, potrivit cărora tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar drepturile şi
libertăţile vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. În caz de neconcordanţă cu
legislaţia internă, acestea au prioritate, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile din Constituţie sau
legile interne.
Aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului trebuie făcută în acord cu
principiile dreptului internaţional, în particular cu acelea legate de protecţia internaţională a
drepturilor omului. Astfel, drepturile enunţate în această Convenţie care prevăd obligaţii pozitive
lăsate în seama statelor contractante, de exemplu în problema reunirii copiilor cu părintele lor,
trebuie să fie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii
internaţionale de minori.
În acest sens, instanţa de judecată trebuie să adopte cu promptitudine implementarea
dispoziţiilor corespunzătoare din Convenţia de la Haga, întrucât celeritatea rezolvării proceselor
legate de acordarea responsabilităţii parentale poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor
dintre minorul şi părintele care nu locuieşte cu el.
Sub acest aspect, Convenţia de la Haga oferă o serie de măsuri pentru a intermedia
înapoierea imediată a minorilor mutaţi sau reţinuţi ilegal în orice stat contractant şi prevede obligaţia
autorităţilor administrative sau juridice de a acţiona cu rapiditate în procesele de înapoiere a

1
minorilor, orice acţiune mai lungă de şase săptămâni putând da naştere unei solicitări de explicaţii
pentru întârziere.
Cu toate acestea, obligaţia sus-menţionată nu este absolută de vreme ce reunirea unui
părinte cu un minor care a locuit o perioadă de timp cu celălalt părinte e posibil să nu aibă loc
imediat şi poate necesita luarea de măsuri pregătitoare. Natura şi gradul acestora vor depinde de
circumstanţele fiecărui caz, în contextul în care înţelegerea şi cooperarea tuturor celor implicaţi este
întotdeauna un factor important.
În timp ce autorităţile naţionale trebuie să depună toate diligenţele necesare pentru a
intermedia această cooperare, orice obligaţie de a aplica forţa în această zonă trebuie limitată,
deoarece interesele, ca şi drepturile şi libertăţile tuturor celor implicaţi, trebuie luate în considerare
conform art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie. Când contactele cu părintele par să ameninţe aceste interese
ori să interfereze cu acele drepturi, este sarcina autorităţilor naţionale să stabilească echilibrul între
ele.
Cunoaşterea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în referire la
aplicarea Convenţiei de la Haga, este o necesitate. Ea se impune şi pentru ca statele părţi să găsească
pârghiile şi instrumentele legale adecvate şi suficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor
pozitive impuse asupra lor.
Astfel, fiecărui stat îi incumbă sarcina de a depune eforturi imediate, corespunzătoare şi
eficiente pentru a aplica dreptul solicitantului la înapoierea minorului său în vederea satisfacerii
dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Întrucât, în referire la articolul sus-menţionat, se poate constata că obiectivul esenţial
este de a proteja individul împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, instanţele interne
trebuie să interpreteze garanţiile oferite de Convenţia de la Haga, în acest sens. Prin urmare, statul
este obligat de a dispune măsurile pozitive în vederea realizării dreptului părintelui de a fi alături de
copilul său dar şi obligaţii pozitive inerente „respectării” efective a vieţii de familie. În ambele
situaţii trebuie avut în vedere raportul de proporţionalitate care trebuie să existe între interesul
persoanei şi cel al societăţii, în ansamblul ei, ipoteze în care statul se bucură de o anume marjă de
apreciere. Esenţiale sunt, însă, atenţia, promptitudinea şi eforturile, adecvate şi suficiente, pentru a
impune respectarea dreptului de înapoiere imediată a copilului deplasat sau reţinut ilicit în consens
cu cel la respectarea vieţii de familie.
În analiza scopurilor Convenţiei de la Haga şi a obligaţiilor pozitive ale unui stat
contractant, conform art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi e posibil ca

2
modificarea situaţiilor de fapt relevante să justifice, în mod excepţional, neaplicarea unei dispoziţii
legale definitive sau nerealizarea unui drept încălcat, esenţial este de a se stabili faptul că organele de
stat implicate au luat toate măsurile de executare iar modificările survenite în situaţia de fapt nu se
datorează pasivităţii acestora.
În referire la aspectele invocate, primordial este ca autorităţile naţionale să depună
eforturile care ar fi fost de aşteptat din partea lor pentru a asigura respectarea drepturilor care, în caz
contrar, ar atrage încălcarea dreptului garantat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
– respectul vieţii private şi de familie.
Dintre prevederile relevante ale Convenţiei de la Haga, menţionăm în continuare:
De facto se va constata caracterul imediat de aplicare ce rezidă din dispoziţiile art. 1 şi
obligativitatea de reacţie pentru asigurarea celerităţii şi a satisfacerii dreptului încălcat, prevăzută
în art. 2.
„Măsurile potrivite” pe care autorităţile centrale le pot lua conform art. 7, sunt raliate
aceluiaşi caracter de urgenţă, având în vedere necesitatea colaborării între ele, prevăzută în textul
legal invocat, cât şi determinarea, sub acest aspect, realizată potrivit dispoziţiilor art.11, care
statuează un termen limitat.
Excepţiile de la regula „înapoierii de îndată a copilului”, astfel cum sunt reglementate
de art. 12, 13 şi 20 din Convenţia de la Haga, trebuie abordate cu maximă atenţie pentru a nu duce la
o întârziere în soluţionarea cererii de fond precum şi să nu constituie, pe acest considerent, un caz de
neînapoiere a copilului, motivată pe schimbarea situaţiei de fapt iniţială.
Abordarea aspectelor invocate este amplu analizată în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului în referire la violarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
care prevede dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
În continuare prezentăm CAZURILE IGNACCOLO-ZENIDE VS. ROMÂNIA (Petiţia
nr. 31679/96) soluţionat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului având ca obiect încălcări ale
Convenţiei de la Haga şi CAZUL MAIRE VS. PORTUGALIA (Petiţia nr. 48206/99)
STRASBOURG, 26 iunie 2003, hotărâre definitivă la 26/09/2003

3
 *
* *

CAZUL IGNACCOLO-ZENIDE VS. ROMÂNIA

(Petiţia nr. 31679/96) hotărâre STRASBOURG, 25 ianuarie 2000

I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

Pe 9 mai 1980, solicitanta s-a căsătorit cu D.Z., de naţionalitate română. Cei doi au avut
doi minori, Maud şi Adèle, născute în 1981 şi, respectiv, 1984.
Într-o hotărâre din 20 decembrie 1989, Tribunalul local din Bar-le-Duc a acordat
divorţul soţilor şi a aprobat înţelegerea pe care o încheiaseră pentru a se ocupa de consecinţele
divorţului, prin care tatăl primea responsabilitatea parentală, iar solicitanta primea drepturi de acces
şi şedere.
În anul 1990, D.Z. s-a mutat în Statele Unite împreună cu fiicele sale.
Pe 3 septembrie 1990, solicitanta a depus o plângere împotriva lui pentru că nu i-a
predat copiii. Ea a pretins că la începutul lui septembrie D.Z. i-a încălcat drepturile de acces
deoarece, fără a o informa, le ţinuse în Statele Unite după jumătatea vacanţei şcolare.
Pe 4 septembrie 1990, solicitanta a intentat un proces în regim de urgenţă împotriva lui
D.Z. la Tribunalul local din Metz, solicitând responsabilitatea parentală şi un ordin de reşedinţă în
favoarea ei, ca şi un ordin care să îi interzică lui D.Z. să ia copiii din Franţa fără consimţământul ei.
Judecătorul pe probleme de familie al Tribunalului local din Metz i-a respins cererea
printr-un ordin provizoriu datat 11 septembrie 1990.
Solicitanta a făcut apel împotriva acestui ordin la Curtea de Apel din Metz, care l-a
casat într-o hotărâre din 28 mai 1991. Curtea de Apel a acordat responsabilitatea parentală ambilor
părinţi, a dispus ca fetele să locuiască cu mama lor şi i-a acordat lui D.Z. drepturi de acces şi şedere.
D.Z. nu s-a conformat acestei hotărâri şi nu a predat copiii mamei.
După o solicitare a lui D.Z., care locuia în Texas de peste un an, Tribunalul local din
Harris, Texas a casat hotărârea Curţii de Apel din Metz printr-o hotărâre din 30 septembrie 1991 şi
a oferit tatălui custodia asupra minorilor. Solicitanta, care nu a fost nici prezentă, nici reprezentată în
faţa curţii, a primit doar drepturi de acces. După consultarea unui psiholog, care a descoperit că fetele
nu aveau nici o amintire clară a vieţii cu mama lor înaintea divorţului şi erau încântate să locuiască
cu tatăl lor şi cu mama lor vitregă, curtea a considerat că copiii sunt fericiţi şi bine integraţi în Texas,
unde se bucurau de protecţia specială şi de atenţia autorităţilor.

4
 În decembrie 1991, D.Z. s-a mutat în California împreună cu cei doi minori.
Într-o decizie din 24 februarie 1992, judecătorul de instrucţie al tribunalului local din
Metz l-a trimis pe D.Z. în judecată sub acuzaţia de nepredare a unui minor persoanei care îi deţine
custodia, infracţiune conform art. 357 din Codul penal francez. Solicitanta s-a alăturat acţiunii ca
parte civilă.
Pe 18 septembrie 1992 tribunalul local din Metz, judecându-l pe D.Z. in absentia, l-a
găsit vinovat şi l-a condamnat la un an de închisoare pentru nepredarea minorilor, emiţând şi un
mandat de arestare pe numele său.
Mandatul nu a putut fi executat deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriu francez.
La o dată necunoscută, D.Z. a făcut apel pe motive legale la Curtea de Casaţie
împotriva hotărârii din 28 mai 1991 a Curţii de Apel din Metz.
Într-o hotărâre din 25 noiembrie 1992, Curtea de Casaţie a arătat că jurisdicţia
tribunalelor de fapt în stabilirea gravităţii şi efectului dovezilor este exclusivă, a respins apelul lui
D.Z. şi l-a condamnat la plata unei amenzi civile de 10.000 franci francezi.
Solicitanta, care pornise acţiuni în Statele Unite pentru recunoaşterea şi executarea
hotărârii din 28 mai 1991, a obţinut cinci hotărâri între 1993 şi 1994 din partea unor tribunale din
California dispunând ca D.Z. să îi restituie copiii. De exemplu, pe 10 august 1993, Curtea Superioară
a statului California a oferit aprobarea executării hotărârii Curţii de Apel din Metz şi a dispus ca D.Z.
să restituie copiii mamei.
Într-un raport din 17 august 1993, un expert în psihologia familiei autorizat de
tribunalele din California, L.S., a declarat, după ce a discutat cu fetele, că nu vor să se întoarcă să
locuiască cu mama lor şi că sunt fericite cu tatăl lor şi noua lui soţie. În timp ce Maud nu părea să
aibă vreun sentiment anume faţă de mama ei, Adèle i-a spus lui L.S. că mama ei este „urâtă şi rea“
şi că nu le iubeşte, ci doar vrea să se grozăvească cu ele şi să le cumpere jucării.
Într-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel din California a dispus că
Tribunalul local din Harris, Texas nu avea jurisdicţia de a anula hotărârea din 28 mai 1991 a Curţii
de Apel din Metz. Într-o hotărâre din 29 aprilie 1994, Curtea Superioară a statului California a
susţinut hotărârea Curţii de Apel din Metz, stabilind că fetele ar trebui să locuiască împreună cu
solicitanta şi că luarea lor din statul California fără permisiunea expresă a curţii este ilegală.
D.Z. nu s-a conformat hotărârii din California. În martie 1994, el a părăsit Statele Unite
împreună cu copiii, mergând în România.
În iulie 1994, pe baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele
civile ale răpirii internaţionale de minori („Convenţia de la Haga“), solicitanta a depus o cerere pe

5
lângă Ministerul francez de Justiţie – autoritatea centrală din Franţa în acest document – în vederea
restituirii minorilor.
În noiembrie 1994 autoritatea centrală din Statele Unite a solicitat Ministerului român
de Justiţie (autoritatea centrală din România) să restituie copiii în conformitate cu art. 3 şi 5 ale
Convenţiei de la Haga.
În decembrie 1994 autoritatea centrală din Franţa a solicitat autorităţii centrale din
România să restituie copiii în conformitate cu art. 3 şi 5 ale Convenţiei de la Haga.
Pe baza art. 2 din Convenţia de la Haga, solicitanta a depus o solicitare urgentă pe lângă
tribunalul de primă instanţă din Bucureşti în vederea obţinerii unui ordin care să îi ceară lui D.Z. să
se conformeze deciziilor tribunalelor care îi acordaseră ei ordinul de rezidenţă şi stabiliseră
înapoierea minorilor.
Curtea a emis hotărârea pe 14 decembrie 1994. A menţionat în primul rând că, Curtea
de Apel din Metz, prin hotărârea din 28 mai 1991, dispusese ca fetele să locuiască împreună cu
mama lor şi că tribunalele din California dispuseseră înapoierea minorilor. A mai menţionat că D.Z.
răpise copiii încălcând acele hotărâri şi că fusese condamnat la un an de închisoare pentru refuzul de
a preda un minor. A stabilit că cererea solicitantului răspundea motivelor de urgenţă, deoarece
dreptul ei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată era una de
protecţie, ceea ce nu prejudicia fondul chestiunii dar era destinată protejării dreptului solicitantei,
care ar fi fost pus în pericol de orice întârziere. În ultimul rând, fusese demonstrat clar un caz la
prima vedere, una din cerinţele pentru admiterea unor proceduri de urgenţă. În ceea ce priveşte
fondul problemei, curtea a stabilit că prevederile Convenţiei de la Haga erau aplicabile cazului,
deoarece această convenţie era parte a legislaţiei româneşti prin legea nr. 100/1992 care stabilea
aderarea României la acest document şi, mai ales, art. 14 al acestei convenţii, care permitea curţii să
se bazeze pe hotărâri ale unor curţi străine fără a fi nevoie de o procedură de înregistrare. Printr-o
hotărâre aplicabilă fără întârziere, curtea a dispus înapoierea minorilor solicitantei.
Hotărârea nu a putut fi executată deoarece D.Z. ascunsese copiii.
La o dată necunoscută din decembrie 1994, D.Z. a luat copiii de la şcoală şi i-a dus la o
locaţie necunoscută.
D.Z. a făcut apel împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. Pe 9 iunie 1995,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a stabilit ca termen de judecată data de 30 iunie 1995 şi a ordonat
audierea minorilor.
Pe 30 iunie 1995, în absenţa reprezentantului Ministerului Justiţiei, care era
intervenient, şi al consiliului local a sectorului 2 Bucureşti, care era răspunzător de monitorizarea şi
asigurarea respectării obligaţiilor părinţilor divorţaţi, curtea a suspendat cazul. A aprobat de

6
asemenea cererea lui D.Z. de suspendare a executării hotărârii până la soluţionarea apelului. Ultima
decizie nu a fost motivată.
Pe 23 august 1995, Ministerul Justiţiei a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să
desfăşoare o anchetă socială la domiciliul lui D.Z.
La o dată nespecificată primarul Bucureştiului a informat Ministerul Justiţiei că s-a
desfăşurat o anchetă socială de către consiliul local al sectorului 2 Bucureşti în septembrie 1995.
Primarul acelui sector a înaintat rezultatele anchetei semnate de el, de funcţionarul primăriei şi de un
inspector. Acestea erau după cum urmează:
„Copiii Maud şi Adèle ... locuiesc cu tatăl lor şi soţia lui într-o casă cu opt camere şi
fiecare fată are propria ei cameră.
Tatăl le îngrijeşte foarte bine, în ceea ce priveşte bunăstarea lor atât fizică, cât şi
mentală, oferind cele mai bune condiţii pentru creşterea lor.
Este evident din conversaţiile purtate cu fetele în română – ele stăpânesc limba – că
sunt inteligente, sociabile şi în largul lor şi că duc o viaţă normală, citesc, scriu şi învaţă bine la
şcoală.
Între fete, tatăl lor şi soţia lui este o atmosferă de armonie şi prietenie, plină de
afecţiune.
Fetele nu vor să meargă să locuiască în Franţa cu mama lor, pe care şi-o amintesc ca
pe o persoană rece şi indiferentă. Spun că pe tatăl lor l-au găsit întotdeauna înţelegător, cald la
suflet şi afectuos.
Sunt foarte plăcut impresionate de România şi de români, printre care şi-au făcut mulţi
prieteni. În timpul vacanţei au fost la ţară şi s-au simţit minunat.
Când au fost întrebate dacă vor sau nu să o vadă pe mama lor sau să meargă să
locuiască cu ea, au răspuns cu un „nu“ categoric şi au insistat că orice decizie care le priveşte ar
trebui să ia în considerare dorinţele lor.
În concluzie, considerăm că în România copiii Maud şi Adèle au cele mai bune condiţii
pentru creşterea lor.“
Într-o decizie din 1 septembrie 1995, Tribunalul municipiului Bucureşti a respins apelul
lui D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.
D.Z. a făcut apel pe lângă Curtea de Apel Bucureşti care într-o hotărâre definitivă din
14 martie 1996 a respins apelul pentru lipsă de motive.

7
 A. Contestaţia la executare
La o dată necunoscută, D.Z. a înaintat o contestaţie la executarea hotărârii din 14
decembrie 1994. După ce a ascultat depoziţiile minorilor, care şi-au reiterat dorinţa de a sta cu tatăl
lor, Tribunalul de primă instanţă Bucureşti a respins contestaţia pe 7 aprilie 1995.
În urma unui apel înaintat de D.Z. împotriva acestei decizii, Tribunalul municipiului
Bucureşti a aprobat-o pe 9 februarie 1996.

B. Solicitarea pe lângă tribunalul de primă instanţă Bucureşti pentru transferul

responsabilităţii parentale
Pe 27 octombrie 1995 D.Z. a înaintat o solicitare pe lângă Tribunalul de primă instanţă
Bucureşti pentru a primi responsabilitatea parentală exclusivă. El a argumentat că locuia în Bucureşti
din 1994 într-o casă spaţioasă cu 8 camere care oferea minorilor condiţii excepţionale. Ei nu voiau să
meargă să locuiască cu mama lor, care era membră a unei secte.
Această curte, informată de D.Z. că domiciliul ales al solicitantei era cel al lui Ştefan
Constantin, a făcut ca data audierii să îi fie comunicată doar lui. Este clar din documentele
disponibile curţii că nici la acea etapă a procedurii, nici mai târziu, solicitanta nu a fost informată că
fusese citată să apară în faţa Tribunalului de primă instanţă Bucureşti.
Pe 26 ianuarie 1996, la cererea Tribunalului de primă instanţă Bucureşti, Consiliul local
al sectorului 2 Bucureşti a desfăşurat o anchetă socială. În urma acelei anchete, primarul
Bucureştiului a informat curtea că cele două fete erau bine dezvoltate, atât fizic cât şi psihic, că
duceau vieţi normale, aveau prieteni la şcoală şi în cartier şi erau ataşate de tatăl lor şi de soţia lui,
care aveau grijă de ele şi cu care voiau să locuiască.
După două audieri desfăşurate în absenţa solicitantei pe 8 şi 29 ianuarie 1996 şi o
discuţie în particular cu copiii pe 16 ianuarie 1996, curtea a emis hotărârea pe 5 februarie 1996, de
asemenea în absenţa solicitantei. Subliniind că interesul minorilor este cel mai important şi bazându-
şi hotărârea pe documente scrise de profesorii minorilor atestând rezultatele lor bune la şcoală, pe o
scrisoare de la Ministerul Cultelor confirmând că secta căreia îi aparţinea solicitanta nu era
recunoscută în România şi pe ancheta socială desfăşurată de primăria de sector, curtea a admis
cererea lui D.Z., susţinând că oferea cele mai bune condiţii pentru creşterea minorilor pe care, în
plus, îi crescuse singur după divorţ.
Pe 16 octombrie 1996 Tribunalul municipiului Bucureşti a anulat această hotărâre
datorită unei neregularităţi în notificarea solicitantei şi a retrimis cazul către tribunalul de primă
instanţă. S-a menţionat că solicitanta locuia în Franţa, că îi dăduse lui Ştefan Constantin aprobare

8
specială pentru a o reprezenta în alt set de proceduri legale şi că prin urmare, în absenţa aprobării
speciale în cazul înaintat, citaţiile ar fi trebuit trimise la domiciliul ei permanent din Franţa.
D.Z. a contestat decizia pe baza faptului că solicitanta îi dăduse lui Ştefan Constantin
aprobarea generală de a acţiona în numele ei şi că prin urmare livrarea documentelor curţii la adresa
lui era validă.
Într-o hotărâre din 9 aprilie 1997, dată în absenţa solicitantei sau a vreunui reprezentant
al ei, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul pe baza faptului că solicitanta îi dăduse lui Ştefan
Constantin aprobarea generală de a acţiona în numele ei. A anulat decizia din 16 octombrie 1996 şi a
retrimis cazul Tribunalului municipal pentru reconsiderarea apelului.
Data audierii a fost stabilită de Tribunalul municipal pentru 23 ianuarie 1998. Conform
înregistrării audierilor de atunci, la audieri au participat D.Z., avocatul lui şi asistentul lui Florea
Constantin, avocatul care, conform curţii trebuia să acţioneze în numele solicitantei. Curtea nu poate
stabili din documentele care i-au fost remise care dintre Florea şi Ştefan Constantin era considerat de
Tribunalul municipal ca fiind împuternicit de solicitantă.
Asistentul a subliniat că Florea Constantin lipsea şi a solicitat amânarea audierii.
Această cerere a fost refuzată după ce curtea a audiat cererile avocatului lui D.Z. Decizia s-a dat pe
30 ianuarie 1998, în absenţa solicitantei şi a reprezentantului său. Fără a menţiona problema
reprezentării solicitantei, curtea a respins apelul şi astfel a menţinut decizia din 5 februarie 1996,
menţionând că fetele doreau să stea cu tatăl lor care le oferea cele mai bune condiţii de trai.
Se pare că în numele solicitantei s-a depus un apel împotriva deciziei din 30 ianuarie
1998. Din documentele remise curţii nu se poate stabili dacă a fost depus de solicitantă în persoană.
În orice caz, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul pentru lipsă de motive pe 28 mai 1998. Din
decizie, pe care guvernul nu a înregistrat-o la registratură până pe 13 septembrie 1999, doar D.Z. a
participat la audierea din 28 mai 1998.

C. Solicitarea pe lângă Tribunalul local din Metz pentru transferul responsabilităţii

parentale
Într-o solicitare datată 5 ianuarie 1995, D.Z. a cerut judecătorului pe probleme de
dreptul familiei de la Tribunalul local din Metz un ordin de transfer a reşedinţei minorilor la adresa
lui şi acordarea exerciţiului exclusiv al responsabilităţii parentale.
După multe amânări, tribunalul local e emis o hotărâre pe 22 februarie 1996. În primul
rând, a decis că nu era necesar să se ia în considerare hotărârea din 5 februarie 1996 a Tribunalului
de primă instanţă din Bucureşti deoarece acea curte nu avea jurisdicţie în problema custodiei
minorilor, dat fiind că tribunalele româneşti putea să se ocupe doar de o solicitare privind înapoierea

9
minorilor conform Convenţiei de la Haga. apoi, tribunalul local a refuzat să audieze copiii. S-a
descoperit că din 1991 D.Z. le împiedicase să îşi vadă mama şi că le învăţase să o urască. În scrisori
datate 1 şi 3 august 1994, în care vorbeau despre mama lor, fetele folosiseră termeni cum ar fi
„idioată“ şi „fosta mea mamă“ şi sperau că „apartamentul sau casa ei aveau să ia foc şi ca ea să fie
înăuntru în acel moment“, termeni pe care Tribunalul local i-a găsit extrem de şocanţi venind din
partea unor minori de 10 şi 14 ani. Tribunalul local a concluzionat că intoleranţa, intransigenţa şi ura
din aceste scrisori demonstrau clar că educaţia pe care o primiseră şi mediul în care trăiseră le
privaseră de judecată.
Cererea pentru transferul reşedinţei a fost respinsă de tribunalul local în următorii
termeni:
„Judecătorul în probleme de dreptul familiei trebuie să ia decizii în interesul minorilor
când hotărăşte asupra reşedinţei lor.
Curtea de Apel din Metz a susţinut într-o hotărâre din 28 mai 1991 că era în interesul
minorilor să locuiască în Franţa cu mama lor, în Lorena lor natală, dat fiind că ambii părinţi
optaseră pentru cetăţenia franceză. De la acea dată mama nu a mai avut contact cu copiii datorită
acţiunilor tatălui.
Dna. Ignaccolo a înaintat Curţii diverse transcrieri ale acţiunilor care au avut loc în
România când s-a încercat obţinerea executării deciziei de a restitui copiii, scrisori de la Ministerul
român al Justiţiei către Biroul pentru asistenţă juridică internaţională mutuală, din care se pare că
dl. Zenide ascunde copiii, a cumpărat un câine pe care l-a antrenat să atace pe oricine se apropie de
minori şi a luat copiii de la şcoală în decembrie 1994 pentru a evita să fie găsiţi.
El a susţinut că se comporta în mod justificat deoarece dna. Ignaccolo este membră a
unei secte şi nu a avut grijă de minori când locuiau împreună. Cu toate acestea, el nu a adus dovezi
în sprijinul afirmaţiilor sale ci doar a făcut presupuneri sau a adus dovezi din partea unor persoane
care locuiau în statele Unite sau în România şi care nu o cunoşteau personal pe mamă.
Abilităţile educative ale unui tată care neagă total imaginea mamei, care îi educă pe
minori să îşi urască mama şi care nici măcar nu le permite să îşi formeze propria imagine dându-le
ocazia să o întâlnească şi care nu a ezitat, pentru a evita aplicarea unor decizii ale curţilor, să
dezrădăcineze complet copiii încă o dată pentru a se stabili într-o ţară a cărei limbă nu o cunoşteau
sunt puse sub semnul întrebării.
Într-o asemenea situaţie, interesul minorilor este intangibil şi indefinibil, ţinând cont, în
primul rând, de presiunile şi condiţionările la care sunt supuşi cu tatăl lor şi, în al doilea rând, de
faptul că vreme de cinci ani au fost departe de mama lor, pe care nu o mai cunosc.

10
 Dorinţa minorilor de a rămâne şi de a locui cu tatăl lor, exprimată atât în scrisori, cât
şi în când au fost întrebate în tribunalele româneşti, nu poate să le determine singură interesele dat
fiind că, dacă ar fi aşa, ar însemna să lăsăm în seama unor minori de 10 şi 14 ani responsabilitatea
de a decide unde ar trebui să locuiască.
Dl. Zenide nu poate primi confirmarea unei situaţii de fapt care a apărut ca urmare a
folosirii forţei şi bazându-se doar pe trecerea timpului. În aceste condiţii, solicitarea lui trebuie pur
şi simplu respinsă...“

D. Încercări de a aplica decizia din 14 decembrie 1994

Din 1994, solicitanta a mers în România de opt ori în speranţa de a-şi întâlni copiii.
S-au făcut mai multe încercări de a executa decizia din 14 decembrie 1994, dar fără
succes.
Pe 22 decembrie 1994, un executor s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoţit de
solicitantă, de avocatul ei, de un lăcătuş şi de doi poliţişti. Doar O.Z., soţia lui D.Z., şi un câine de
pază erau acasă. O.Z., cetăţean francez, a declarat că îi va permite executorului să inspecteze casa
doar în prezenţa unui reprezentant al ambasadei Franţei. Prin urmare, solicitanta şi avocatul ei au
mers la ambasada Franţei. unde consulul francez, T., şi un interpret au fost de acord să îi însoţească
la domiciliul lui D.Z.
În timpul absenţei solicitantei, dar în timp ce poliţiştii şi aprodul se aflau acolo, D.Z. şi
un unchi de-ai săi, S.G., au intrat în casă. Când solicitanta s-a întors însoţită de T. şi de interpret,
O.Z. a permis celor prezenţi, cu excepţia solicitantei, să inspecteze proprietatea. Deoarece câinele era
foarte fioros, inspectarea s-a făcut în grabă şi fetele nu au fost găsite. D.Z. nu a fost văzut în acest
timp.
Pe 23 decembrie 1994, solicitanta a scris Ministerului Justiţiei din România pentru a se
plânge în legătură cu desfăşurarea evenimentelor din 22 decembrie. Ea a cerut ministrului să
pornească o acţiune penală împotriva lui O.Z. pentru refuzul de a respecta o decizie a curţii.
Precizând că nu are veşti de la fiicele ei, ea i-a mai cerut să pornească acţiuni penale împotriva lui
D.Z., O.Z. şi S.G. pentru proaste tratamente aplicate minorilor, sechestrare şi, dacă se aplică,
omucidere.
Pe 27 decembrie 1994, un executor, solicitanta, avocatul ei şi doi ofiţeri de poliţie au
mers din nou la domiciliul lui D.Z. Negăsind pe nimeni acolo, au vorbit cu un vecin care le-a spus că
D.Z. plecase cu copiii pe 22 decembrie 1994. Grupul a mers apoi la casa lui G.A., un unchi al lui
D.Z., cu care D.Z. şi copiii locuiau uneori. L-au găsit pe G.A. şi acelaşi câine de pază. G.A. le-a spus

11
că nu îi mai văzuse nici pe D.Z., nici pe minori din 20 decembrie 1994. În ceea ce priveşte câinele, i-
a spus executorului că D.Z. îl cumpărase pentru a-şi apăra fiicele.
Într-o scrisoare din 7 februarie 1995, Ministerul Justiţiei din Franţa a informat-o pe
solicitantă că Ministerul Justiţiei din România depusese o plângere penală împotriva lui D.Z. pe
lângă parchet.
Într-o scrisoare datată 5 mai 1995, Ministerul Justiţiei din România a informat
Ministerul Justiţiei din Franţa că se făcuseră numeroase solicitări poliţiei să localizeze copiii, dar fără
rezultat, deoarece D.Z, retrăsese copiii de la şcoală. Scrisoarea mai preciza şi că autorităţile române
depuseseră o plângere penală împotriva lui D.Z. pentru proaste tratamente aplicate minorilor. În cele
din urmă, Ministerul Justiţiei din România recunoştea că reaua-credinţă a lui D.Z. era evidentă şi
dădea asigurări că va continua să sprijine eforturile solicitantei.
Pe 10 mai 1995, un grup format din solicitantă, avocatul ei, un reprezentant al
Ministerului Justiţiei din România, doi executori, trei ofiţeri de poliţie şi un oficial de la ambasada
Franţei la Bucureşti au mers la domiciliul lui D.Z. Grupul a putut inspecta casa dar nu a găsit copiii.
pe parcursul celor patru ore de discuţii care au urmat, D.Z. a afirmat că fetele sunt în România, dar a
refuzat să spună mai mult. Cu toate acestea, a promis să aducă fetele la Ministerul Justiţiei pe 11 mai
1995.
Un raport redactat de ambasada franceză din Bucureşti privind vizita din 10 mai 1995
precizează:
„Contrar a ceea ce ne anunţase dna. F. [de la Ministerul Justiţiei din România]
înaintea acestei percheziţii, D.Z. nu a fost arestat de poliţie pentru refuzul de a restitui copiii. Pe
parcursul intervenţiei, procuratura, cu care dna. F. păstra legătura prin telefon, şi-a reconsiderat
opinia şi a refuzat să îl convoace pe D.Z. Această schimbare de atitudine s-a datorat probabil unei
intervenţii a dlui. G, un avocat foarte influent, după ce fusese alertat de clientul său D.Z....“
Nici D.Z., nici copiii nu au mers la întâlnirea din 11 mai 1995.
Prin urmare, D.Z. a primit o solicitare oficială să se prezinte la Ministerul Justiţiei cu
copiii pe 15 mai 1995 pentru a fi intervievaţi în prezenţa mamei. Pe 15 mai 1995, doar dl. G.,
avocatul lui D.Z., a mers la minister şi a reiterat refuzul clientului său de a aduce copiii.
Pe 4 decembrie 1995 s-a făcut încă o tentativă de a executa hotărârea. Solicitanta,
avocatul ei şi un executor au mers la domiciliul lui D.Z. Doar executorul şi avocatul solicitantei au
fost lăsaţi să intre de doi poliţişti din sectorul şase care se aflau deja acolo, solicitanta fiind rugată să
rămână afară. Conform lui D.Z. şi poliţiştilor, copiii nu erau în casă. Cu toate acestea, executorului
nu i s-a permis să verifice aceste afirmaţii. La scurt timp după aceea a sosit un inspector de poliţie pe
care nu îl cunoşteau nici cei doi ofiţeri de poliţie, nici executorul şi i-a cerut lui D.Z. să se prezinte cu

12
copiii la el a doua zi. D.Z. a acceptat în cele din urmă propunerea avocatului solicitantei de a se
prezenta cu copiii a doua zi la 10.30 a.m. la biroul executorilor din Tribunalul de primă instanţă
Bucureşti.
Pe 5 decembrie 1995 executorul, solicitanta şi avocatul ei l-au aşteptat degeaba pe D.Z.
Cu această ocazie s-a redactat un raport.
Într-o scrisoare din 10 mai 1996, Ministrul Justiţiei din Franţa şi-a informat omologul
român asupra temerilor solicitantei că poliţia română se făcea că nu vede comportamentul lui D.Z.
Prin urmare, i-a solicitat să intervină pe lângă poliţia română pentru a se asigura că se face tot
posibilul pentru a asigura înapoierea minorilor către mamă.
Pe 29 ianuarie 1997, solicitanta şi-a întâlnit fiicele pentru prima oară după şapte ani.
Întâlnirea a durat zece minute şi a avut loc în Bucureşti în cancelaria şcolii unde învăţau fetele şi
unde D.Z. era profesor.
La întâlnire au asistat un executor, doi înalţi oficiali din Ministerul Justiţiei din
România, consulul general al Franţei la Bucureşti, doi ofiţeri de poliţie, directorul şi directorul-
adjunct al şcolii şi cei doi diriginţi ai fetelor. Conform raportului redactat de executor cu această
ocazie, scopul întâlnirii era să îi convingă pe cei prezenţi de refuzul fetelor de a se întoarce la mama
lor.
Când a văzut-o pe solicitantă, Maud a încercat să fugă şi a ameninţat că se aruncă pe
fereastră dacă este obligată să aibă de-a face cu mama ei. A urmat, în absenţa solicitantei, o discuţie
în care Maud a afirmat că mama lor le minţise şi le făcuse mult rău. Şi-a reiterat dorinţa de a rămâne
cu tatăl ei şi de a nu-şi mai vedea mama niciodată.
În ceea ce o priveşte pe Adèle, ea a început să plângă şi i-a strigat solicitantei să plece,
spunând că nu vrea să o mai vadă niciodată. Dirigintele ei a luat iniţiativa de a pune capăt întâlnirii
pentru a nu o traumatiza. Odată ce fetele au fost luate de diriginţi, solicitanta a spus că nu mai insista
asupra executării ordinului din 14 decembrie 1994 şi a cerut directorului să o informeze regulat
asupra rezultatelor şcolare ale fiicelor ei.
Într-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiţiei din România, autoritatea
centrală din România, a informat Ministerul Justiţiei din Franţa, autoritatea centrală din Franţa,
asupra deciziei ca fetele să nu fie restituite. Motivul acelei decizii a fost refuzul obstinat al minorilor
să îşi revadă mama, care fusese evident la întâlnirea din 29 ianuarie 1997.
Într-o scrisoare din 17 iunie 1997, Ministerul Justiţiei din România a trimis solicitantei
mediile fetelor în anul şcolar 1996/97.
Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 către Ministerul Justiţiei din România, solicitanta s-a
plâns că directorul nu îşi ţinuse promisiunea de a o informa regulat asupra rezultatelor şcolare ale

13
fiicelor ei şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de sărăcia informaţiilor furnizate pe 17 iunie 1997. A
spus că nu putea accepta o asemenea „farsă“.

II. LEGISLAŢIE ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ

A. Constituţia

Prevederile relevante ale Constituţiei din 1991 stabilesc:

Art. 11, alin. (2)
„Tratatele ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern.“
Art. 20
„(1)Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale.“

B. Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii
internaţionale de minori

Prevederile relevante ale Convenţiei de la Haga sunt următoarele:

Art.7 „Autorităţile centrale vor coopera între ele şi vor promova cooperarea între
autorităţile competente din ţările respective pentru a asigura prompta înapoiere a minorilor şi
pentru a îndeplini celelalte obiective ale Convenţiei.
În particular, fie direct sau prin intermediar, vor lua toate măsurile potrivite:
(a) pentru a descoperi unde se află un minor care a fost mutat sau reţinut ilegal;
(b) pentru a împiedica să mai fie rănit minorul sau să se mai aducă prejudicii părţilor
interesate prin luarea sau contribuirea la luarea de măsuri conservatorii;
(c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a minorului sau pentru a realiza o
rezolvare amiabilă a problemelor;
(d) pentru a schimba, unde este cazul informaţii privind originea socială a minorului;
(e) pentru a oferi informaţii cu caracter general privind legislaţia din statul lor legată
de aplicarea Convenţiei;

14
 (f) pentru a iniţia sau facilita instituirea de proceduri administrative sau juridice în
scopul de a obţine înapoierea minorului şi, dacă este cazul, să facă aranjamente pentru organizarea
şi asigurarea exerciţiului efectiv al drepturilor de acces;
(g) când circumstanţele o solicită, pentru a oferi sau facilita oferirea de ajutor şi
consiliere legală, inclusiv participarea consilierilor şi sfătuitorilor legali;
(h) pentru a realiza aranjamentele administrative necesare şi potrivite pentru a asigura
înapoierea în siguranţă a minorului;
(i) pentru a se informa reciproc în ceea ce priveşte funcţionarea prezentei Convenţii şi,
pe cât posibil, să elimine orice obstacole din calea aplicării ei.“
Art. 11
„Autorităţile administrative sau juridice ale statelor contractante vor acţiona expeditiv
în procedurile vizând înapoierea minorilor.
Dacă autoritatea administrativă sau juridică implicată nu a luat o decizie în termen de
şase săptămâni de la data începerii procedurilor, solicitantul sau autoritatea centrală a statului
solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale din statul solicitant, va avea
dreptul să solicite o declaraţie privind motivele întârzierii. ...“

C. Codul familiei

Art. 108 din Codul Familiei stabileşte:

„Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra
felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile minorului.
Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se
informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi, în ceea ce priveşte sănătatea şi
dezvoltarea lor fizică, educarea ...; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.“

D. Codul penal
Art. 307 din Codul penal stabileşte:
„Reţinerea de către un părinte a minorului său minor, fără consimţământul celuilalt
părinte... căruia i-a fost încredinţat minorul potrivit legii ... se pedepseşte cu închisoarea de la o
lună la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei căreia i s-a încredinţat minorul
prin hotărâre judecătorească de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături
personale cu minorul, în condiţiile stabilite de părţi sau de către organul competent.

15
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.“

E. Codul de procedură penală

Prevederile relevante din codul de procedură penală sunt următoarele:

Art. 279
„Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de
plângere.
Plângerea prealabilă se adresează:...
(b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracţiuni decât cele
arătate la lit. (a).
...“
Art. 284
„În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere
prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a
ştiut cine este făptuitorul...“
Art. 285
„Plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală, la comisia de
judecată sau la instanţa de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri, plângerea se
consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.“

F. Codul de procedură civilă

Prevederile relevante din Codul de procedură civilă sunt următoarele:

Art. 67
Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă
acest drept i-a fost dat anume.
Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în România …,
dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

16
 Art. 87
„...În cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România
sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate
având domiciliul sau reşedinţa cunoscuta, printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată…
În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în România, va fi
citat şi acesta.“
Art. 107
Preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte
nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii.

G. Legea (rectificare) pentru administrarea justiţiei (Legea nr. 142 din 24 iulie 1997)

Prevederile relevante din Legea nr.142 din 24 iulie 1997 rectificând Legea pentru
administrarea justiţiei (Legea nr.92/1992) sunt următoarele:
Secţiunea 30
„Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă
fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi al controlului ierarhic....“
Secţiunea 31, lit. (i)
„Atribuţiile Ministerului Public sunt următoarele:...
- apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie.“
Secţiunea 38
„Ministrul justiţiei, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie şi din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi, exercită
controlul asupra tuturor procurorilor.
Când consideră necesar, ministrul justiţiei, din proprie iniţiativă sau la cererea
Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin
procurori detaşaţi......
Ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie informări asupra activităţii parchetelor si să dea îndrumări cu privire la
măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infracţional.
Ministrul justiţiei are dreptul să dea dispoziţie scrisă, în mod direct sau prin procurorul
general, procurorului competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire penală pentru

17
infracţiunile despre care are cunoştinţă şi să promoveze în faţa instanţelor judecătoreşti acţiuni şi
căi de atac necesare apărării interesului public. ...“

H. Practica în ceea ce priveşte înmânarea citaţiilor

În decizia nr.87 emisă în 1993, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat din nou
jurisprudenţa stabilită privind citarea persoanelor rezidente peste hotare, care cere ca înmânarea să se
efectueze la domiciliul străin dar şi la domiciliul din România al oricărui reprezentant.
Autorii în domeniu, pe de altă parte, subliniază obligativitatea înmânării citaţiei
persoanei respective la domiciliul străin, chiar dacă are un reprezentant în România (Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat Teoretic şi Practic de Procedură Civilă, vol II, p. 94, Bucureşti, 1997).
Curţile au susţinut că prevederile legale privind citaţiile sunt obligatorii deoarece sunt
menite să asigure respectarea principiului adversarial şi al procesului corect. Dacă aceste prevederi
nu sunt respectate, decizia va fi nulă şi neavenită şi va fi anulată, iar cazul va fi remis tribunalului de
fapt (Tribunalul municipiului Bucureşti, a treia divizie civilă, decizia nr. 226/1990, Culegere de
Jurisprudenţă Civilă a tribunalului Judeţean Bucureşti, nr.155, p.123, Bucureşti, 1992; Curtea
Supremă de Justiţie, divizia civilă, decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, Buletinul de Jurisprudenţă al
Curţii Supreme de Justiţie pe 1993, p. 126, Bucureşti, 1994).

ACŢIUNI ÎN FAŢA COMISIEI

Dna Ignaccolo-Zenide a înaintat acţiunea în faţa Comisiei pe 22 ianuarie 1996. ea a

susţinut că, în pofida art. 8 al Convenţiei, care garantează dreptul la respect pentru viaţa de familie,
autorităţile române nu luaseră măsuri pentru a asigura executarea deciziilor curţilor prin care
custodia minorilor era împărţită între ea şi fostul ei soţ, iar copiii urmau să locuiască cu ea.
Comisia (Prima Cameră) a declarat cererea (nr. 31679/96) admisibilă pe 2 iulie 1997. În
raportul său din 9 septembrie 1998 (fostul art.31 al Convenţiei), se exprima opinia că existase o
violare a art. 8 (în unanimitate).

PLEDOARII FINALE ÎN FAŢA CURŢII

În memoriul său, guvernul a cerut curţii să decidă că îşi îndeplinise obligaţiile care îi
reveneau conform art. 8 al Convenţiei şi că prin urmare acea prevedere nu fusese violată.

18
 Solicitanta a cerut curţii să decidă că existase o violare a art. 8 al Convenţiei şi să îi dea
satisfacţie conform art. 41.

I. PRESUPUSA VIOLARE A ART. 8 AL CONVENŢIEI

Solicitanta a susţinut că autorităţile române nu luaseră măsuri suficiente pentru a

asigura executarea rapidă a deciziilor curţii şi pentru a facilita înapoierea fiicelor alături de ea.
Autorităţile încălcaseră astfel art.8 al Convenţiei, care stabileşte:
„Oricine are dreptul la respect pentru viaţa sa particulară şi de familie, pentru casa şi
corespondenţa sa.
Nu va exista nici un amestec al unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept cu
excepţia cazurilor în care acest fapt este conform legii şi este necesar într-o societate democratică în
interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice sau al bunăstării economice a ţării, pentru
prevenirea dezordinilor sau infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii sau a moralităţii, pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.“
Solicitanta s-a plâns, în particular, de încercările anemice făcute pentru a executa
ordinul din 14 decembrie 1994, pe care ea le-a descris ca „simulări“, şi a subliniat că nu se făcuse
nimic pentru a i se găsi fiicele, care fuseseră ascunse de tatăl lor de fiecare dată înaintea sosirii
executorului. În ceea ce priveşte întâlnirea aranjată de autorităţi pe 29 ianuarie 1997, ea a considerat
că, date fiind circumstanţele în care a avut loc, a fost o altă simulare. A mai criticat autorităţile
române pentru totala lor inactivitate între decembrie 1995 şi ianuarie 1997.
Guvernul a susţinut că autorităţile în chestiune luaseră măsuri corespunzătoare şi
efective pentru executarea ordinului din 14 decembrie 1994, de exemplu aranjând ca executorul să
fie asistat de ofiţeri de poliţie şi convocându-l pe tată la Ministerul de Justiţie. Ei au subliniat că
eşecul în executarea deciziei s-a datorat în primul rând nesupunerii tatălui, de al cărui comportament
guvernul nu putea fi făcut răspunzător, şi în al doilea rând refuzului minorilor de a merge să
locuiască cu solicitanta, din nou o problemă care nu era de competenţa guvernului.
Din punctul de vedere al Comisiei, autorităţile naţionale nu făcuseră eforturile care ar fi
fost de aşteptat din partea lor pentru a asigura respectarea drepturilor solicitantei, prin aceasta
încălcându-i dreptul ei la respect pentru viaţa de familie, garantat de art. 8 al Convenţiei.
Curtea notează, în primul rând, că era evident că legătura dintre solicitantă şi fiicele ei
ţinea de viaţa de familie în sensul acelei prevederi.
În aceste condiţii, trebuie să se determine dacă a fost o nerespectare a vieţii de familie a
solicitantei. Curtea reiterează că scopul de bază al art. 8 este protejarea individului împotriva unei

19
acţiuni arbitrare a autorităţilor publice. În plus, mai există obligaţii pozitive inerente în cazul unui
„respect“ efectiv pentru viaţa de familie. În ambele contexte, trebuie ţinut cont de echilibrul care
trebuie să existe între interesele conflictuale ale individului şi ale comunităţii ca întreg; în ambele
contexte statul se bucură de un anume grad de apreciere (vezi hotărârea din Keegan vs. Irlanda din
26 mai 1994, seria A, nr. 290, p. 19, § 49).
În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, curtea a susţinut în mod
repetat că art. 8 include dreptul părintelui de a lua măsuri în scopul reunirii cu minorul şi obligaţiile
autorităţilor naţionale în asemenea cazuri (vezi, de exemplu, următoarele hotărâri: Eriksson vs.
Suedia, 22 iunie 1989, seria A, nr. 156, pp. 26-27, § 71; Margareta şi Roger Andersson vs. Suedia,
25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, p. 30, § 91; Olsson vs. Suedia (nr. 2), 27 noiembrie 1992, seria
A nr. 250, pp. 35-36, § 90; şi Hokkanen vs. Finlanda, 23 septembrie 1994, Seria A nr. 288-A, p. 20,
§ 55).
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri pentru a facilita
reunirea nu este absolută, de vreme ce reunirea unui părinte cu copiii care au locuit o perioadă de
timp cu celălalt părinte e posibil să nu aibă loc imediat şi poate necesita luarea de măsuri
pregătitoare. Natura şi gradul acestor pregătiri vor depinde de circumstanţele fiecărui caz, dar
înţelegerea şi cooperarea tuturor celor implicaţi este întotdeauna un factor important. În timp ce
autorităţile naţionale trebuie să facă tot ce pot pentru a facilita această cooperare, orice obligaţie de a
aplica forţa în această zonă trebuie limitată deoarece interesele, ca şi drepturile şi libertăţile tuturor
celor implicaţi trebuie luate în considerare, şi în particular interesele minorului şi drepturile sale
conform art. 8 al Convenţiei. Când contactele cu părintele par să ameninţe aceste interese sau să
interfereze cu acele drepturi, este sarcina autorităţilor naţionale să stabilească echilibrul între ele
(vezi hotărârea Hokkanen citată mai sus, p. 22. § 58).
În ultimul rând, curtea consideră că obligaţiile pozitive pe care art. 8 al Convenţiei le
lasă în seama statelor contractante în problema reunirii unui părinte cu copiii săi trebuie să fie
interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale
răpirii internaţionale de minori („Convenţia de la Haga“). Cu atât mai mult în cazul de faţă, deoarece
statul reclamat este o parte a acestui document, al cărui art. 7 conţine o serie de măsuri care să fie
luate de state pentru a asigura înapoierea promptă a minorilor.
Ceea ce este decisiv în acest caz este prin urmare dacă autorităţile naţionale au luat toate
măsurile care puteau fi cerute în mod rezonabil pentru a facilita executarea hotărârii din 14
decembrie 1994 (ibid.).

A. Perioada care trebuie luată în considerare

20
 Guvernul a susţinut că obligaţia sa de a lua măsuri pentru a facilita reunirea mamei şi a
minorilor apăruse ca urmare a unui ordin emis în urma unei solicitări urgente de către Tribunalul de
primă instanţă Bucureşti pe 14 decembrie 1994 şi se încheiase la emiterea deciziei definitive din 28
mai 1998 prin care Curtea de Apel Bucureşti acordase responsabilitatea parentală lui D.Z.
Solicitanta a contestat afirmaţiile guvernului şi a susţinut că decizia din 28 mai 1998 nu
îi fusese adusă niciodată la cunoştinţă şi că nu îi cunoştea conţinutul. a negat de asemenea că ar fi
numit un reprezentant pentru a o reprezenta în procesul care a dus la decizia menţionată anterior şi a
pretins că, nefiind parte în proces, decizia în chestiune fusese dată nerespectând principiul
reprezentării părţilor şi nu putea fi folosită împotriva ei. În ultimul rând, a contestat competenţa
curţilor româneşti de a lua o decizie în probleme de responsabilitate parentală şi a argumentat că, în
conformitate cu art. 16 al Convenţiei de la Haga, tribunalele franceze aveau jurisdicţie exclusivă în
această problemă. În legătură cu acest lucru, ea a subliniat că D.Z. a intentat o acţiune în justiţia
română pentru a schimba aranjamentele privind exercitarea responsabilităţii parentale deşi o acţiune
identică era deja în desfăşurare în justiţia franceză, tot la iniţiativa lui.
Curtea trebuie prin urmare să stabilească dacă obligaţia autorităţilor de a lua măsuri
pentru a facilita executarea ordinului din 14 decembrie 1994 a încetat odată cu hotărârea din 28 mai
1998 care acorda responsabilitatea parentală lui D.Z.
Curtea subliniază că în hotărârea din 24 februarie 1995 în cazul McMichael vs. Marea
Britanie (seria A nr. 307-B, p. 55, § 87) a susţinut că, deşi art. 8 nu conţine cerinţe procedurale
explicite,
„procesul decizional ducând la măsuri de amestec trebuie să fie corect şi de aşa natură
încât să asigure respectul necesar intereselor garantate de art. 8:
„Ceea ce trebuie să se stabilească este dacă, date fiind circumstanţele particulare ale
cazului şi mai ales natura gravă a deciziei care trebuie luată, părinţii au fost implicaţi în procesul
decizional, văzut ca întreg, într-un grad suficient pentru a le oferi protecţia necesară intereselor
lor. Dacă nu a fost cazul, a fost o nerespectare a vieţii lor de familie şi amestecul rezultat din decizie
nu va putea fi privit ca „necesar“ în sensul art. 8.(vezi hotărârea W. vs. Marea Britanie (din 8 iulie
1987, seria A, nr. 121-A), pp. 28 şi 29, §§ 62 şi 64)“.
Curtea remarcă în primul rând că nici solicitanta, nici vreun reprezentant al ei nu au fost
prezenţi la emiterea deciziei din 28 mai 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, aceasta nefiindu-i nici
comunicată solicitantei. Până la 13 septembrie 1999, când guvernul a remis-o curţii, solicitanta nu a
putut studia respectiva hotărâre. În al doilea rând, solicitanta nu a fost prezentă la nici una din
audierile din cadrul procesului care a dus la decizia respectivă. Din documentele prezentate de

21
guvern, se pare că, în dezacord cu art. 87 § 8 din Codul român de procedură civilă, nici o citaţie nu i-
a fost trimisă solicitantei la domiciliul ei din Franţa, deşi adresa ei era cunoscută.
În ceea ce priveşte înştiinţarea trimisă lui Ştefan Constantin, curtea remarcă faptul că nu
constituia un substitut pentru înştiinţarea trimisă solicitantei cerută de art. 87 § 8 in fine din Codul de
procedură civilă şi de jurisprudenţa acceptată de dreptul intern (vezi mai sus, paragraful 83).
Date fiind aceste circumstanţe, curtea consideră că acţiunea care a dus la hotărârea
Curţii de Apel Bucureşti nu a satisfăcut cerinţele procedurale ale art. 8 al Convenţiei. prin urmare, nu
poate considera că decizia menţionată anterior a încheiat obligaţiile pozitive care revin guvernului
conform art. 8.

B. Aplicarea dreptului solicitantei la responsabilitate parentală şi la înapoierea

minorilor

Curtea trebuie prin urmare să stabilească dacă autorităţile naţionale au luat măsurile
corespunzătoare necesare pentru a facilita executarea ordinului din 14 decembrie 1994.
Într-un astfel de caz, adecvarea unei măsuri trebuie judecată prin promptitudinea
implementării ei. Acţiunile legate de acordarea responsabilităţii parentale, inclusiv executarea
deciziei finale, cer să fie realizate cât mai repede, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe
iremediabile asupra relaţiilor dintre minori şi părintele care nu locuieşte cu ei. În acest caz, situaţia
este cu atât mai serioasă cu cât solicitanta depusese în justiţie o cerere în regim de urgenţă. Esenţa
unei astfel de solicitări este să protejeze individul împotriva oricăror daune care ar putea rezulta pur
şi simplu din trecerea timpului.
Curtea subliniază că art.11 al Convenţiei de la Haga solicită autorităţilor administrative
sau juridice implicate să acţioneze rapid în acţiunile pentru înapoierea minorilor şi că orice pauză
mai mare de şase săptămâni poate da naştere unei solicitări de stabilire a motivelor întârzierii.
În cazul de faţă executorii au mers la domiciliul lui D.Z. de patru ori între decembrie
1994 şi decembrie 1995. Dacă încercările iniţiale de executare au avut loc imediat după emiterea
ordinului din 14 decembrie 1994, pe 22 şi 27 decembrie 1994, nu se poate spune acelaşi lucru despre
încercările ulterioare: a treia vizită a executorilor nu a avut loc decât patru luni mai târziu, pe 10 mai
1995, iar ultima vizită a avut loc pe 4 decembrie 1995.
Curtea observă că nu s-a oferit nici o explicaţie satisfăcătoare pentru a justifica acele
întârzieri. De asemenea, îi este greu să înţeleagă motivele pentru care Tribunalul municipiului
Bucureşti a decis să suspende executarea ordinului între 30 iunie şi 1 septembrie 1995.

22
 Mai mult, curtea observă că autorităţile române au fost complet inactive mai mult de un
an, din decembrie 1995 până în ianuarie 1997, când a avut loc singura întâlnire între solicitantă şi
fiicele ei. Guvernul nu a explicat acest lucru în nici un fel.
În rest, se observă că autorităţile nu au luat nici o măsură pentru a crea condiţiile
necesare pentru executarea ordinului în discuţie, fie măsuri coercitive împotriva lui D.Z., fie măsuri
pentru a pregăti înapoierea minorilor.
Deşi sancţiunile coercitive împotriva minorilor nu sunt de dorit în acest domeniu
sensibil, folosirea sancţiunilor nu trebuie exclusă în cazul unui comportament ilegal al părintelui cu
care locuiesc copiii.
Guvernul a susţinut că asemenea măsuri puteau fi luate doar la cererea solicitantei, dar
ea nu a făcut nici o solicitare în acest sens. Mai exact, ea ar fi putut intenta o acţiune într-un tribunal
civil, conform art.1075 din Codul civil, pentru impunerea unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere
a executării ordinului din 14 decembrie 1994, sau ar fi putut înainta o plângere penală organelor
competente pentru refuzul de supunere la măsurile de responsabilitate parentală.
Curţii nu i se cere să examineze dacă legislaţia internă permitea instituirea de sancţiuni
împotriva lui D.Z.
Este problema fiecărui stat contractant să se doteze cu mijloace corespunzătoare şi
eficiente pentru a asigura respectarea obligaţiilor sale pozitive conform art. 8 al Convenţiei. Singura
sarcină a curţii este de a analiza dacă măsurile luate de autorităţile române în acest caz au fost
corespunzătoare şi eficiente.
Din acest punct de vedere, se observă că refuzul lui D.Z. de a merge la Ministerul
Justiţiei pe 11 sau 15 mai 1995 cum a fost solicitat nu a avut nici un fel de urmări asupra sa. La fel,
autorităţile române nu l-au sancţionat în nici un fel după ce a refuzat să prezinte copiii în faţa
executorilor. Mai mult, nu au luat nici o iniţiativă pentru a încerca să afle unde se află copiii.
În ceea ce priveşte neînaintarea unei plângeri penale, care era necesară pentru pornirea
unei acţiuni în justiţie împotriva lui D.Z., curtea observă că, într-o scrisoare din 23 decembrie 1994,
solicitanta i-a precizat Ministrului justiţiei că dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z.
şi, după stabilirea motivelor pentru plângere, i-a cerut să facă ceea ce era necesar. Totuşi, acea
scrisoare nu a dus la nici un rezultat.
Curtea observă că, în conformitate cu secţiunile 30 şi 38 al Legii de amendare a
administrării justiţiei, procuratura se află sub autoritatea Ministerului Justiţiei, care are puterea de a-i
da instrucţiuni. În acest caz, argumentul guvernului conform căruia solicitanta nu a depus o plângere
penală la organele competente nu se susţine.

23
 Dat fiind că guvernul a criticat solicitanta pentru că nu a cerut un ordin care să impună
o amendă zilnică, curtea consideră că o asemenea acţiune nu poate fi privită ca eficientă, deoarece
este o metodă de execuţie indirectă şi excepţională. Mai mult, omisiunea solicitantei nu putea absolvi
autorităţile de obligaţiile care le revin în ceea ce priveşte executarea, deoarece ele exercită autoritatea
publică.
Autorităţile nu au stabilit nici un contact pregătitor între asistenţa socială, solicitantă şi
minori, şi nici nu s-a căutat ajutorul unor psihologi sau psihiatri pediatri (vezi, mutatis mutandis,
hotărârea Olsson (nr. 2) citată mai sus, pp. 35-36, §§ 89-91). Asistenţa socială, de exemplu, în ciuda
faptului că dispune de suficientă putere conform art. 108 din Codul familiei, s-a întâlnit cu copiii
doar în legătură cu acţiunea pentru transferul responsabilităţii parentale (vezi paragrafele 38 şi 44 de
mai sus) şi a întocmit rapoarte de investigaţie pur descriptive.
În afară de întâlnirea din 29 ianuarie 1997, nici o altă întâlnire nu a fost stabilită între
solicitantă şi minori, deşi solicitanta a mers în România de opt ori în speranţa că îi va vedea. În ceea
ce priveşte întâlnirea din 29 ianuarie 1997, care, curtea subliniază, a avut loc la un an după ce
prezenta plângere a fost înaintată Comisiei şi la doi ani după ordinul provizoriu din 14 decembrie
1994, aceasta nu a fost, din punctul de vedere al curţii, stabilită să se desfăşoare în circumstanţe care
să încurajeze o dezvoltare pozitivă a relaţiilor dintre solicitantă şi copiii ei. A avut loc la şcoala
minorilor, unde tatăl lor era profesor, în prezenţa unui mare număr de persoane, constând în
profesori, funcţionari publici, diplomaţi, poliţişti, solicitanta şi avocatul ei (vezi paragraful 70 de mai
sus). Nici un asistent social sau psiholog nu a fost implicat în pregătirea întâlnirii. Discuţia a durat
doar câteva minute şi s-a încheiat când copiii, care în mod clar nu fuseseră pregătiţi în nici un fel, au
dat semne că vor să fugă (vezi paragrafele 71-72 de mai sus).
Pe 31 ianuarie 1997, imediat după eşecul acelei unice întâlniri, Ministerul de Justiţie din
România, acţionând ca autoritate centrală, a ordonat neînapoierea minorilor, pe motiv că aceştia
refuză să meargă să locuiască cu mama lor (vezi paragraful 73 de mai sus). De la acea dată nu s-a
mai făcut nici o încercare de reunire a solicitantei cu copiii.
În ultimul rând, curtea remarcă faptul că autorităţile nu au luat măsurile stabilite de art.
7 al Convenţiei de la Haga pentru a asigura înapoierea minorilor solicitantei.
Având aceste lucruri în vedere, şi în ciuda limitelor de evaluare ale statului reclamat,
curtea concluzionează că autorităţile române nu au depus eforturi corespunzătoare şi eficiente pentru
a aplica dreptul solicitantei de înapoiere a minorilor şi prin urmare i-a încălcat dreptul la respectarea
vieţii de familiei, garantat de art. 8.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 8.

24
 I. APLICAREA ART. 41 AL CONVENŢIEI

Art. 41 al Convenţiei stipulează:

„Dacă curtea consideră că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor
anexe, şi dacă legislaţia internă a altei părţi contractante implicate permite doar aplicarea de
reparaţii parţiale, dacă e necesar, curtea va acorda satisfacţia meritată părţii vătămate.“

A. Daune morale
Dna. Ignaccolo-Zenide a solicitat 200.000 de franci francezi (FRF) în compensaţie
pentru daunele morale produse de îngrijorarea şi suferinţa pe care le-a trăit din cauza neaplicării
drepturilor ei părinteşti.
Guvernul nu şi-a exprimat un punct de vedere.
Curtea consideră că solicitanta trebuie într-adevăr să fi suferit daune morale. Ţinând
cont de circumstanţele cazului şi făcând evaluarea pe baze echitabile, conform prevederilor art. 41,
curtea ofer 100.000 FRF pentru acest motiv.
B. Costuri si cheltuieli
Solicitanta a cerut de asemenea înapoierea sumei de 86.000 FRF, pe care i-a împărţit
după cum urmează:
(a) 46.000 FRF pentru costuri şi cheltuieli legate de acţiunile interne, incluzând 6.000
FRF reprezentând onorariul avocatului ei din România şi 40.000 FRF cheltuieli de călătorie şi de trai
pe care a trebuit să îi cheltuiască pentru cele opt călătorii în România;
(b) 40.000 FRF de plătit avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform unei
înţelegeri de onorariu încheiate pe 15 iulie 1998.
Solicitanta a cerut curţii să adauge acestei sume „orice taxă pe valoarea adăugată“.
Guvernul nu a avut solicitări.
Curtea consideră că cheltuielile legate de măsurile luate în România şi la Strasbourg
pentru a preveni sau redresa situaţia de fapt sunt contrare art. 8 al Convenţiei care le consideră
necesare; ele trebuie prin urmare să fie rambursate atâta vreme cât nu depăşesc un nivel rezonabil
(vezi, de exemplu, hotărârea Olsson vs. Suedia (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A, nr. 130, p. 43,
§104).
Curtea acordă solicitantei rambursarea costurilor şi cheltuielilor în valoare de 86.000
FRF, şi a oricărui TVA care poate fi taxat.

C. Dobânzi cominatorii

25
 Conform informaţiilor disponibile curţii, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franţa la
data adoptării prezentei hotărâri este 3,47% pe an.

Din aceste motive, curtea:

1. Susţine cu şase voturi la unu că a avut loc o violare a art. 8 al Convenţiei;

1.Susţine cu şase voturi la unu că statul reclamat trebuie să plătească solicitantei, în
termen de trei luni, următoarele sume, împreună cu taxa pe valoarea adăugată care poate fi
percepută:
(a) 100.000 FRF (o sută de mii franci francezi) reprezentând daune morale;
(b) 86.000 FRF (optzeci şi şase de mii franci francezi) reprezentând costuri şi
cheltuieli;
2.Susţine în unanimitate că se va plăti o dobândă de 3,47% pe an de la expirarea
perioadei de trei luni menţionate mai sus până la data plăţii;
3.Respinge în unanimitate restul cererii de despăgubiri a solicitantei.
Conform art. 45 § 2 al Convenţiei şi regulii 74 § 2 din Regulamentul curţii, următoarele
opinii separate sunt anexate prezentei hotărâri:
(a) opinia în parţial dezacord a dlui. Maruste;
(b) opinia în parţial dezacord a dnei. Diculescu-Şova.

Opinia în parţial dezacord a judecătorului Maruste

Înţeleg şi pot accepta abordarea formală adoptată de majoritate, cu toate acestea am

votat împotriva unei violări a art. 8 pentru următoarele motive.
Mi se pare că soluţia acestui caz este contrară chiar scopului şi conţinutului unui astfel
de caz. Este adevărat că problemele vieţii de familie sunt complicate şi delicate în ceea ce priveşte
relaţiile dintre minori şi părinţi divorţaţi sau despărţiţi. Este de asemenea adevărat că în practică
instituţiile de la Strasbourg au fost foarte precaute în a schimba deciziile organismelor naţionale. Cu
toate acestea, cred că nu doar părinţii, ci şi copiii ar trebui să beneficieze de pe urma art. 8. Aş merge
mai departe: sunt şi ar trebui să fie primii beneficiari dacă interesele părinţilor lor sunt în conflict iar
ei sunt suficient de maturi pentru a-şi exprima în mod clar preferinţele.
Ţinând cont de Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Minorului, şi în special
de art. 4, care cere statelor părţi să ia toate măsurile necesare pentru implementarea drepturilor
recunoscute de Convenţia menţionată, drepturile şi interesele minorilor ar trebui să fie promovate. În

26
acest scop, copiii ar trebui să aibă ocazia să îşi exercite drepturile, mai ales în procese legate de
familie care îi privesc. Punctele de vedere ale minorilor ar trebui de asemenea să fie luate în
considerare (vezi Convenţia europeană pentru Exercitarea Drepturilor Minorului, Seria Tratate
Europene nr.160). Prin urmare, unde interesele părinţilor intră în conflict, părerile şi preferinţele
minorilor trebuie ascultate corespunzător şi luate în considerare în proces şi la luarea deciziilor care
îi privesc.
Este clar din dosar că copiii locuiesc de mult timp cu tatăl lor. Din punctul de vedere al
interesului minorilor, nu este atât de important în ce circumstanţe s-a petrecut aceasta sau ce rol au
jucat părinţii sau autorităţile publice în această situaţie. Este de asemenea clar că, în acest caz, copiii
au preferat în mod explicit să locuiască cu tatăl lor; iar preferinţa lor ar fi trebuit luată în considerare.
Regret profund că această circumstanţă a fost trecută cu vederea atât în acţiunea internă, cât şi în cea
internaţională, iar aplicarea unei decizii juridice vechi împotriva voinţei celor care sunt subiecţii
acesteia este ceva foarte apropiat de un act de violenţă.
În al doilea rând, sunt de părere că neregulile şi întârzierile procedurale care au avut loc
cad mai degrabă sub incidenţa art. 6 al Convenţiei decât a art. 8.

Opinia în parţial dezacord a judecătorului Diculescu-Şova

Ţinând cont de circumstanţele cazului, nu sunt de acord cu modul în care curtea a
aplicat art. 41 al Convenţiei.
Solicitanta a cerut compensaţii pentru daune morale rezultând din faptul că i-a fost
imposibil să îşi exercite drepturile părinteşti timp de nouă ani.
Totuşi nu se poate contesta faptul că în 1989 a renunţat la drepturile ei părinteşti (vezi
paragraful 10 al hotărârii) pe motive financiare şi de impozitare.
De asemenea nu poate contesta faptul că între 1989 şi sfârşitul lui 1994 nu au existat
relaţii familiale între ea şi fiicele ei, datorită absenţei oricăror relaţii între ele.
Deoarece intoleranţa şi respingerea adolescentelor doar au crescut, a devenit foarte
dificil pentru autorităţile române să respecte litera art. 8 al Convenţiei.
Curtea consideră că obligaţiile pozitive prevăzute de acel articol în ceea ce priveşte
reunirea unui părinte cu copiii săi trebuie interpretate în lumina Convenţiei de la Haga din 25
octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de minori.
Statul reclamat, însă, a respectat Convenţia de la Haga, respectând prin urmare
interesele minorilor, asigurându-se aşadar că aceştia nu sunt traumatizaţi.
Aşa stând lucrurile şi ţinând cont, în primul rând, de faptul că conflictul şi aşa-zisele
daune morale şi-au avut originea în decizia luată de mamă în 1989, şi în al doilea rând de faptul că,

27
vreme de cinci ani fetele au fost în afara teritoriului şi jurisdicţiei statului reclamat deşi suma
solicitată pe temeiul daunelor morale acoperă şi acea perioadă şi, în al treilea rând, de poziţia statului
reclamat în acest conflict în acest moment, consider că recunoaşterea unei violări a art.8 al
Convenţiei ar fi reprezentat o acoperire suficientă a daunelor morale în acest caz.
În ceea ce priveşte cheltuielile, consider că suma de 40.000 de franci francezi oferită de
curte pentru taxele avocatului francez care a reprezentat reclamanta la Strasbourg este exagerată în
comparaţie cu munca depusă (memoriu şi depoziţie), mai ales că nu s-a prezentat curţii nici o notă de
plată în care să fie menţionată suma.

CAZUL MAIRE VS. PORTUGALIA

(Petiţia nr. 48206/99) hotărâre
STRASBOURG, 26 iunie 2003 definitivă 26/09/2003

I. CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

Solicitantul s-a născut în 1967 şi locuieşte la Larnod (Franţa).

Pe 4 septembrie 1993, solicitantul s-a căsătorit cu S.C., de cetăţenie portugheză. Cuplul
a avut un minor, Julien, născut în 1995.

A. Procese în instanţele franceze

Printr-o hotărâre din 19 februarie 1998, tribunalul local din Besançon a acordat cuplului
divorţul din vina lui S.C. şi a dispus stabilirea minorului la locuinţa solicitantului, mama primind
drepturi de acces. Mai devreme, pe 6 august 1996, solicitantul primise deja custodia provizorie a lui
Julien printr-o decizie a aceleiaşi instanţe.
Pe 3 iunie 1997, S.C. l-a răpit pe Julien din casa bunicului său patern şi l-a dus cu ea în
Portugalia. Solicitantul a depus o plângere împotriva lui S.C. pentru răpire de minori şi agresiune.
Printr-o hotărâre a tribunalului local din Besançon din 12 iunie 1998, S.C. a fost găsită vinovată şi
condamnată in absentia la un an de închisoare. Pe numele ei s-a emis un mandat de arestare.

B. Procese în instanţele portugheze

1. Cererea pentru înapoierea minorului

28
 Pe 5 iunie 1997, pe baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele
civile ale răpirii internaţionale de minori şi a Convenţiei de cooperare juridică dintre Franţa şi
Portugalia pentru protecţia minorilor din 20 iulie 1983, solicitantul a înaintat o cerere pentru
înapoierea minorului Ministerului de Justiţie din Franţa, care era „autoritatea centrală“ franceză în
sensul ambelor instrumente. În aceeaşi zi, autoritatea centrală franceză a solicitat Institutului pentru
reintegrare socială („IRS“) care face parte din Ministerul de Justiţie din Portugalia şi este autoritatea
centrală portugheză, să asigure înapoierea minorului conform convenţiei franco-portugheze.
Pe 18 iunie 1997, IRS a transmis cererea serviciului procuraturii din districtul juridic
Oeiras, unde solicitantul indicase că locuieşte S.C. Pe 16 iulie 1997, serviciul procuraturii a cerut
acelei instanţe înapoierea juridică (entrega judicial) a minorului conform secţiunii 191 şi urm. a
Legii minorilor (Organização Tutelar de Menores) şi pe baza convenţiei de cooperare franco-
portugheze menţionate mai sus.
Pe 17 iulie 1997, judecătorul de a treia divizie civilă a Tribunalului districtual Oeiras,
căruia îi fusese distribuit cazul, a citat mama minorului în faţa curţii pentru a face declaraţii privind
cererea procuraturii. scrisori recomandate cu confirmare de primire au fost trimise pe 17 şi 22 iulie
1997 la adresa dată de solicitant. Totuşi, ambele scrisori au fost restituite curţii cu confirmările de
primire nesemnate şi nesolicitate. Pe 27 august 1997, judecătorul, la cererea procuraturii, a cerut
poliţiei să afle unde locuieşte mama lui Julien. Pe 10 septembrie şi 6 octombrie 1997 poliţia şi garda
naţională republicană au informat curtea că S.C. nu locuieşte la adresa menţionată.
Pe 23 septembrie 1997 IRS-ul a solicitat Tribunalului districtual Oeiras informaţii
privind evoluţia procesului. Judecătorul a răspuns în 6 octombrie 1997 că mama minorului nu fusese
încă găsită.
Pe 21 octombrie 1997, procuratura a cerut judecătorului să scrie biroului de asistenţă
socială din Lisabona pentru a solicita informaţii despre adresa şi locul de muncă al lui S.C. Pe 27
octombrie 1997 judecătorul a ordonat registraturii să trimită scrisoarea în discuţie, care a fost trimisă
pe 7 noiembrie 1997. Pe 27 noiembrie 1997 biroul de asistenţă socială a răspuns că S.C. nu apărea în
evidenţe.
Pe 5 decembrie 1997 judecătorul a cerut IRS să afle adresa curentă a lui S.C. Când s-a
raportat că ar putea fi în zona Oporto, biroul de asistenţă socială competent a fost contactat, dar a
răspuns printr-o scrisoare din 12 ianuarie 1998 că nu apărea în evidenţe.
Pe 10 martie 1998 a doua divizie civilă a trimis celei de-a treia divizii o copie a deciziei
luate în acea zi ca parte a procesului privind atribuirea responsabilităţii parentale (vezi paragraful 47
de mai jos). Pe 26 martie 1998, judecătorul a trimis o copie a deciziei procuraturii, subliniind că

29
adresa la care S.C. fusese citată să se prezinte la acest proces era aceeaşi cu cea dată iniţial de
solicitant.
Pe 27 martie 1998 procuratura a solicitat judecătorului să ceară informaţii de la
compania portugheză de electricitate şi de la cea de telecomunicaţii. Pe 13 şi 20 mai 1998 aceste
companii au răspuns că nu aveau nici un contract pe numele lui S.C.
Pe 25 mai 1998 judecătorul a insistat ca S.C. să fie citată de la adresa în discuţie.
Scrisoarea recomandată trimisă în acest scop a fost returnată expeditorului.
Pe 2 iulie 1998 S.C. a informat curtea că solicitase Tribunalului districtual Oeiras
(prima divizie civilă) transferul responsabilităţii parentale pentru Julien.
Pe 6 iulie 1998 judecătorul a ordonat unui aprod să o oblige pe S.C. să apară în faţa
curţii. Acesta a mers la adresa în discuţie pe 1 septembrie 1998 şi i s-a spus, de către una din
mătuşile lui S.C., că aceasta nu locuieşte acolo. Mătuşa lui S.C. a mai spus că nu ştie adresa curentă a
nepoatei ei.
Pe 2 septembrie 1998 judecătorul a solicitat serviciilor de identificare civilă ale
ministerului de justiţie informaţii cu privire la locul unde se afla S.C.
Printr-o scrisoare din 2 septembrie 1998, IRS a informat curtea că ceruse poliţiei să afle
unde este S.C. A notat că poliţia a spus că mama minorului deschisese o acţiune pentru transferul
responsabilităţii parentale pentru Julien şi a subliniat că acum era posibil să o localizeze pe S.C. după
adresa pe care o dăduse când deschisese acea acţiune.
Printr-un ordin din 28 septembrie 1998 judecătorul a hotărât să ceară din nou poliţiei
adresa curentă a lui S.C. A cerut de asemenea registraturii să informeze prima divizie civilă de
existenţa cererii de înapoiere a minorului pentru a asigura o suspendare a procesului de transfer a
responsabilităţii parentale, în acel moment pe rol în faţa acelei divizii.
Pe 11 noiembrie 1998 solicitantul, prin reprezentantul său, a înaintat o împuternicire ad
litem şi o cerere de a fi informat în legătură cu desfăşurarea procesului. A mai indicat că depusese o
plângere penală împotriva lui S.C. Printr-o decizie din 16 noiembrie 1998, judecătorul a respins
cererea solicitantului pe motivul că nu era parte în proces.
Pe 27 noiembrie 1998 poliţia a indicat că adresa respectivă era a părinţilor lui S.C. care
susţineau că nu îi cunoşteau adresa curentă. Pe 11 decembrie 1998 judecătorul s-a hotărât să ceară
informaţii de la compania portugheză de electricitate şi de la cea de telecomunicaţii şi de la birourile
de asistenţă socială din Lisabona, Oporto, Coimbra şi Faro. Între ianuarie şi martie 1999 toate aceste
organizaţii au răspun că S.C. nu există în evidenţele lor. Pe 18 martie 1999 judecătorul a cerut din
nou poliţiei informaţii despre adresa curentă a lui S.C. Pe 9 aprilie 1999, poliţia a indicat că adresa
era necunoscută.

30
 Pe 19 aprilie 1999 IRS a trimis tribunalului o copie a unui raport al poliţiei conform
căruia Julien s-ar fi putut afla într-un apartament recent cumpărat de una din surorile lui S.C. în
Algueirão (districtul Sintra).
Acţionând pe baza informaţiilor furnizate de IRS, solicitantul a mers în Portugalia, unde
pretinde că şi-a văzut fiul şi o terţă persoană în apartamentul în discuţie pe 25 aprilie 1999. A
informat consulatul general al Franţei din Lisabona, care a solicitat ministerului portughez de justiţie
să contacteze urgent poliţia şi Tribunalul districtual Oeiras pentru a asigura înapoierea minorului. Pe
26 aprilie 1999, IRS a informat instanţa şi i-a cerut să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura
înapoierea minorului. Pe 27 aprilie 1999 judecătorul a ordonat ca Julien să fie predat imediat IRS şi a
emis un mandat în acest sens. Pe 30 aprilie 1999 IRS a informat curtea că garda naţională fusese la
adresa în chestiune în ziua anterioară. Totuşi, mandatul nu le dădea puterea să forţeze intrarea în
apartament şi, deoarece mama lui Julien refuzase să deschidă uşa, nu fusese posibil să se restituie
minorul.
În consecinţă judecătorul a întrebat garda naţională republicană de ce nu fusese executat
mandatul. Pe 1 iunie garda naţională a precizat că ofiţerii merseseră la adresa respectivă de mai
multe ori, dar nu răspunsese nimeni.
Între timp, pe 17 mai 1999, S.C. a solicitat suspendarea procedurilor, pe baza art. 20 din
convenţia de cooperare franco-portugheză şi susţinând că Julien se integrase perfect în noul mediu.
Judecătorul a emis hotărârea pe 15 iunie 1999. Mai întâi a constatat că S.C. ar trebui
considerată ca fiind citată corespunzător deoarece deja intervenise în proces. Apoi i-a respins cererea
de suspendare şi a dispus ca Julien să fie predat imediat IRS. În cele din urmă, a dispus că, dacă nu
se supunea deciziei, S.C. era pasibilă să fie acuzată conform secţiunii 191 alin. (4) din Legea
minorilor pentru nerespectarea unui ordin legal (desobediência).
Pe 25 iunie 1999, S.C. a făcut apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel din
Lisabona (Tribunal da Relação). Pe 29 iunie 1999 judecătorul a găsit apelul admisibil şi a dispus să
fie înaintat, fără a avea efect suspensiv, Curţii de apel. Curtea de apel a respins apelul printr-o
hotărâre din 20 ianuarie 2000.
Pe 7 februarie 2000 a făcut apel pe motive legale la Curtea Supremă (Supremo Tribunal
de Justiça) dar pe 7 aprilie 2000 apelul ei a fost declarat nul (deserto) datorită lipsei de concluzii
depuse.
Pe 29 mai 2000 judecătorul de la Tribunalul districtual Oeiras a cerut unui executor să o
avertizeze pe S.C. că, dacă nu îl preda pe Julien IRS avea să fie acuzată de nesupunere. Pe 9 iunie
2000 executorul a raportat că nimeni nu părea să locuiască la adresa indicată. Pe 20 iunie judecătorul
a cerut din nou poliţiei informaţii despre adresa curentă a lui S.C.

31
 Pe 14 decembrie 2001 poliţia i-a găsit pe Julien şi pe S.C. În aceeaşi zi judecătorul a
dispus ca Julien să fie plasat într-o casă de minori sub supravegherea IRS. Lui S.C. i s-a permis să
rămână cu Julien în casa de minori. Directorul şcolii de minori a refuzat apoi să îl predea pe Julien
solicitantului fără „un ordin judecătoresc în acest sens“. În aceeaşi zi S.C. a înaintat o acţiune
sumară la Tribunalul districtual Oeiras încercând să împiedice ca Julien să-i fie predat solicitantului.
Solicitantul a pretins că nu i s-a comunicat rezultatul acelei acţiuni. Pe 21 decembrie 2001 Julien i-a
fost predat lui S.C. în conformitate cu Tribunalului în probleme matrimoniale Cascais din aceeaşi zi
(vezi paragraful 50 de mai jos).
Pe 19 decembrie 2001 procuratura a solicitat judecătorului să suspende hotărârea din 15
iunie, pe baza faptului că, după trecerea acestei perioade de timp, Julien ar trebui să fie examinat de
un psihiatru pediatru înainte de a-i fi predat solicitantului.
Printr-o decizie dată în aceeaşi zi judecătorul a respins cererea pe baza faptului că
hotărârea în discuţie devenise deja res judicata.
Pe 21 decembrie 2001 procuratura a făcut apel la Curtea de apel Lisabona. Printr-o
hotărâre din 9 aprilie 2002 Curtea de apel a casat decizia în discuţie. A considerat, între altele, că
Julien părea deja integrat în noul său mediu şi că investigaţiile în chestiune erau întru totul
corespunzătoare.
Pe 11 iulie judecătorul de la Tribunalul districtual din Oeiras a solicitat Institutului de
medicină legală din Lisabona să continue investigaţiile
Pe 4 decembrie 2002 solicitantul a fost informat că Julien avea să fie supus unei
investigaţii medicale pe 14 februarie 2003. Solicitantul nu a fost informat cu privire la rezultatul
acestor investigaţii. Procesul este încă în desfăşurare.

2. Cererile pentru stabilirea responsabilităţii parentale

(a) În Tribunalul districtual Oeiras
În aprilie 1997 procuratura a depus o cerere la Tribunalul districtual Oeiras pentru
fixarea termenilor responsabilităţii parentale pentru Julien. Cazul a fost distribuit celei de-a doua
divizii civile a tribunalului.
S.C. a fost citată să se prezinte la adresa dată de solicitant când a depus cererea pentru
înapoierea minorului, care era pe rol la a treia divizie civilă a Tribunalului districtual Oeiras.
La o dată nespecificată, procuratura a solicitat judecătorului să suspende procesul dat
fiind faptul că cererea pentru înapoierea minorului nu fusese rezolvată încă.
Printr-un ordin din 10 martie 1998 judecătorul a suspendat procesul.

32
 După decizia din 15 iunie 1999 a Tribunalului districtual Oeiras, judecătorul a emis o
decizie pe 5 noiembrie 2000 pentru sistarea procesului.

(b) În Tribunalul pe probleme matrimoniale Cascais

Pe 21 decembrie 2001 procuratura a înaintat o nouă cerere de stabilire a termenilor
responsabilităţii parentale pentru Julien către Tribunalul în probleme matrimoniale Cascais. S-a cerut
o anulare a hotărârii din 19 februarie 1998 a tribunalului din Besançon pe motiv că minorul se
adaptase în noul mediu. A cerut de asemenea curţii să acorde custodia provizorie pentru Julien lui
S.C.
Printr-o decizie luată în aceeaşi zi curtea i-a oferit lui S.C. custodia provizorie a lui
Julien.
Pe 15 mai 2002 s-a aranjat o întâlnire (conferência) între părinţi. În urma acelei
întâlniri, tribunalul a decis că solicitantul putea primi drepturi de vizitare. Solicitantul putea astfel să
îl viziteze pe Julien la domiciliul lui S.C. vreme de câteva ore în zilele de 17, 18 şi 19 mai.
Procesul este încă pe rol.

3. Contactele dintre autorităţile franceze şi cele portugheze

Autoritatea centrală franceză a păstrat legătura cu IRS pe parcursul proceselor

menţionate mai sus. Ambasada franceză din Lisabona şi consulatul general francez din Lisabona au
trimis mai multe solicitări autorităţilor portugheze pentru a primi informaţii privind evoluţia cazului.
Astfel, pe 28 martie 2000 ambasada franceză din Lisabona a cerut Ministerului de
externe portughez să intervină pentru a „grăbi executarea deciziei din 15 iunie 1999 a Tribunalului
districtual din Oeiras cerând doamnei [S.C.] şă predea imediat tatălui minorul Julien Maire ... în
conformitate cu Convenţia de cooperare juridică dintre Portugalia şi Franţa ... Poliţia trebuie ... să
fie solicitată să caute în mod activ minorul ... despre care se pare că familia mamei se pare că ştie
unde este deoarece anul trecut a fost văzut într-un apartament al mătuşii lui din Algueirão“.
Printr-o scrisoare din 11 iunie 2001 consulul general îl informa pe solicitant după cum
urmează:
„... ambasadorul a discutat cazul tău cu directorul de cabinet al ministrului justiţiei
(din Portugalia) şi cu procurorul general. Ce a reieşit din acele discuţii este că recunoaşterea de
către tribunalele portugheze a unei hotărâri luate de un tribunal francez care condamnă fosta ta
soţie pentru o infracţiune este o problemă complexă şi s-ar putea să nu fie rezolvată satisfăcător. Cu
toate acestea, ... decizia tribunalelor civile portugheze de a ţi se restitui minorul este definitivă.

33
Procurorul din Oeiras a solicitat IRS-ului şi securităţii (poliţiei) să desfăşoare o operaţiune de
căutare. această căutare ... nu a avut succes până acum, şi de aceea autorităţile portugheze se tem
că mama şi minorul ar fi putut părăsi Portugalia. Ambasadorul nostru a fost totuşi informat că se va
continua căutarea atâta vreme cât nu există nici o dovadă că ar fi părăsit ţara ...“

II. LEGISLAŢIE INTERNĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

RELEVANTĂ

A. Legislaţie internaţională

Art.11 al Convenţiei pentru drepturile minorului din 20 noiembrie 1989, care a fost
ratificată de Franţa pe 7 august 1990 şi de Portugalia pe 21 septembrie 1990, cere statelor părţi să „ia
măsuri pentru a combate transferul ilicit peste hotare şi neînapoierea minorilor“. În acest scop,
statele „vor promova încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale sau accederea la înţelegerile
existente“.
Prevederile relevante ale Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind
aspectele civile ale răpirii internaţionale de minori, care a fost ratificată de Portugalia pe 29
septembrie 1983 şi de Franţa pe 16 septembrie 1982 stipulează:
Art.1
„Obiectivele prezentei Convenţii sunt:
(a) asigurarea promptei restituiri a minorilor mutaţi sau reţinuţi ilegal în orice stat
contractant; şi
(b) asigurarea că drepturile de custodie şi vizitare conform legislaţiei dintr-un stat
contractant sunt efectiv respectate în alte state contractante.“
Art. 2
„Statele contractante vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura pe teritoriile lor
implementarea obiectivelor Convenţiei. În acest scop vor folosi cele mai rapide proceduri
disponibile.“
Art. 3
„Mutarea sau reţinerea unui minor vor fi considerate ilegale dacă:

34
 (a) încalcă drepturile de custodie atribuite unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt
organism, în comun sau exclusiv, conform legislaţiei din statul în care minorul îşi are reşedinţa
chiar înainte de mutare sau reţinere;
(b) la momentul mutării sau reţinerii acele drepturi erau efectiv exercitate, fie în comun
sau exclusiv, sau ar fi fost exercitate dacă nu ar fi existat mutarea sau reţinerea.“
Drepturile de custodie menţionate în sub paragraful (a) de mai sus pot să apară mai ales
prin aplicarea legii sau datorită unei decizii administrative sau juridice sau datorită unei înţelegeri cu
efect legal conform legislaţiei din statul respectiv.“
Art. 6
„Un stat contractant va desemna o autoritate centrală pentru a se ocupa de îndatoririle
care sunt impuse de Convenţie asupra acestor autorităţi....“
Art. 7
„Autorităţile centrale vor coopera între ele şi vor promova cooperarea între autorităţile
competente din ţările respective pentru a asigura prompta înapoiere a minorilor şi pentru a
îndeplini celelalte obiective ale Convenţiei.
În particular, fie direct sau prin intermediar, vor lua toate măsurile potrivite:
(c) pentru a descoperi unde se află un minor care a fost mutat sau reţinut ilegal;
(d) pentru a împiedica să mai fie rănit minorul sau să se mai aducă prejudicii părţilor
interesate prin luarea sau contribuirea la luarea de măsuri conservatorii;
(e) pentru a asigura înapoierea de bună voie a minorului sau pentru a realiza o
rezolvare amiabilă a problemelor;
(f) pentru a schimba, unde este cazul informaţii privind originea socială a minorului;
(g) pentru a oferi informaţii cu caracter general privind legislaţia din statul lor legată
de aplicarea Convenţiei;
(h) pentru a iniţia sau facilita instituirea de proceduri administrative sau juridice în
scopul de a obţine înapoierea minorului şi, dacă este cazul, să facă aranjamente pentru organizarea
şi asigurarea exerciţiului efectiv al drepturilor de acces;
(i) când circumstanţele o solicită, pentru a oferi sau facilita oferirea de ajutor şi
consiliere legală, inclusiv participarea consilierilor şi sfătuitorilor legali;
(j) pentru a realiza aranjamentele administrative necesare şi potrivite pentru a
asigura înapoierea în siguranţă a minorului;
(k) pentru a se informa reciproc în ceea ce priveşte funcţionarea prezentei Convenţii şi,
pe cât posibil, să elimine orice obstacole din calea aplicării ei.“
Art. 11

35
 „Autorităţile administrative sau juridice ale statelor contractante vor acţiona expeditiv
în procedurile vizând înapoierea minorilor.
Dacă autoritatea administrativă sau juridică implicată nu a luat o decizie în termen de
şase săptămâni de la data începerii procedurilor, solicitantul sau autoritatea centrală a statului
solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale din statul solicitant, va avea
dreptul să solicite o declaraţie privind motivele întârzierii. ...“
Art. 12
„Când un minor a fost mutat sau reţinut ilegal ... şi, la data începerii procesului
înaintea autorităţii juridice sau administrative din statul contractant în care se află minorul, a trecut
o perioadă mai mică de un an de la data mutării sau reţinerii ilegale, autorităţile competente vor
ordona înapoierea imediată a minorului.
Autoritatea juridică sau administrativă, chiar dacă procesul a început după expirarea
perioadei de un an menţionate în paragraful precedent, va dispune de asemenea înapoierea
minorului, dacă nu se demonstrează adaptarea minorului în noul său mediu....“
Art. 13
„Ignorând prevederile articolului precedent, autorităţile juridice sau administrative ale
statului solicitat nu sunt obligate să dispună înapoierea minorului dacă persoana, instituţia sau
organismul care se opune restituirii demonstrează că:
(a) persoana, instituţia sau organismul care are în îngrijire persoana sau minorul nu îşi
exercita efectiv drepturile de custodie la momentul mutării sau reţinerii, sau consimţise la sau avea
cunoştinţă de mutare sau reţinere; sau
(b) există grave riscuri ca înapoierea minorului să îl expună unor traume fizice sau
psihice sau să îl pună în orice alt fel intr-o situaţie intolerabilă.
Autoritatea juridică sau administrativă mai poate refuza să dispună înapoierea
minorului dacă acesta nu vrea să se întoarcă şi a atins o vârstă şi un grad de maturitate la care e
potrivit să i se ia în considerare opiniile.
La luarea în considerare a circumstanţelor la care face referire acest articol,
autorităţile juridice şi administrative vor cântări informaţiile legate de originea socială a minorului
oferite de autoritatea centrală sau de altă autoritate competentă din ţara de reşedinţă a minorului.“
Prevederile relevante ale Convenţiei de cooperare juridică între Franţa şi Portugalia
pentru protecţia minorilor din 20 iulie 1983 stipulează:
Art. 18 – Dreptul la acţiune
„Când se refuză înapoierea voluntară a unui minor, autorităţile centrale vor înainta
cazul fără întârziere, prin intermediul procuraturii autorităţilor juridice competente să asigure fie

36
aplicarea în statul reclamat a deciziilor aplicabile luate în statul reclamant, fie o decizie privind
cererea de înapoiere a minorului.
Cazul poate fi înaintat autorităţilor juridice şi de partea interesată.
Aplicarea deciziilor se va face din partea curţii în a cărei jurisdicţie se află minorul sau
unde se presupune că se află minorul.“
Art. 19 – Proceduri de protecţie pentru restaurarea status quo-ului
1.„Curtea statului în care minorul este mutat sau reţinut ilegal va dispune, ca măsură
de protecţie, înapoierea imediată a minorului dacă persoana care a mutat sau reţinut minorul nu
demonstrează că:
(a) a trecut mai mult de un an de la mutare sau reţinere până la înaintarea unei cereri
autorităţilor juridice din statul în care se află; sau
(b) în momentul presupusei violări persoana căreia îi fusese oferită custodia anterior
nu exercita efectiv dreptul la custodie sau de bună credinţă; sau
(c) întoarcerea minorului ar pune în mod serios în pericol sănătatea sau siguranţa sa
datorită apariţiei unei situaţii excepţionale după acordarea custodiei
2. În stabilirea circumstanţelor menţionate mai sus, autorităţile juridice din statul
solicitat vor ţine cont în mod direct de legislaţia şi deciziile juridice din statul în care minorul îşi are
domiciliul. Vor lua în considerare informaţiile oferite de autoritatea centrală a statului unde îşi are
minorul domiciliul în ceea ce priveşte legislaţia privind custodia în acel stat şi originea socială a
minorului.
3. O decizie privind înapoierea minorului nu afectează fondul problemei custodiei.“
Art. 20 – Schimbarea drepturilor de custodie
„Dacă o curte din statul în care minorul a fost mutat sau reţinut ilegal consideră că se
aplică una dintre excepţiile enumerate în paragrafele 1 (b) sau (c) din precedentul articol, poate
hotărî în probleme de custodie la expirarea unei perioade de un an după mutarea sau reţinerea
minorului, dacă acesta s-a adaptat în noul mediu.“

B. Legislaţia internă

Secţiunea 191 a Legii minorilor adoptată prin decretul legislativ nr. 314/78 din 27
octombrie 1978 stipulează, inter alia:
„(1) Dacă minorul a părăsit casa părinţilor sau cea pe care i-au oferit-o părinţii sau
dacă a fost luat din ea sau dacă nu este în custodia persoanei sau instituţiei căreia i s-a acordat

37
custodia legală, o cerere pentru înapoierea lui se va face la tribunalul cu jurisdicţie asupra zonei în
care se află minorul.
(2) Dacă se intentează proces, tutorele şi persoana care a avut grijă de minor sau l-a
reţinut vor fi citate să dea declaraţii în replică într-o perioadă de cinci zile.
...............................................................................................
(4) Dacă nu există declaraţii în replică, sau dacă aceste declaraţii sunt evident
nefondate, curtea va dispune înapoierea minorului şi va indica unde va avea loc; curtea va dispune
o asemenea înapoiere doar dacă o consideră necesară; persoana implicată va primi ordinul pentru
a putea efectua înapoierea în conformitate cu termenii ei, altfel putând fi pusă sub acuzare pentru
nerespectarea unui ordin legal....“
Conform art. 348 din Codul penal, nerespectarea unui ordin legal poate fi pedepsită cu
până la un an de închisoare sau cu o amendă care să nu depăşească echivalentul a 120 de zile.

I . PRESUPUSA VIOLARE A ART. 8 AL CONVENŢIEI

Solicitantul s-a plâns de lipsă de acţiune şi de neglijenţă din partea autorităţilor

portugheze în aplicarea deciziilor juridice care îi acordau custodia minorului.
Curtea consideră că acest caz trebuie examinat în conformitate cu art. 8 al Convenţiei,
care stipulează:
„Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului şi a corespondenţei sale.
Nu va exista nici un amestec al vreunei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
cu excepţia cazurilor când acest fapt e cerut de legislaţie şi este necesar într-o societate democratică
în interesul siguranţei naţionale, al siguranţei publice sau al bunăstării economice a ţării, pentru
prevenirea dezordinilor sau a infracţiunilor, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.“

A. Depoziţiile părţilor

Solicitantul a susţinut că autorităţile portugheze nu făcuseră totul pentru a aplica

deciziile instanţelor franceze. A subliniat că a oferit toate informaţiile necesare la momentul potrivit

38
pentru ca Julien şi mama lui să fie găsiţi şi că aceştia nu fuseseră găsiţi datorită unei neglijenţe
inexplicabile din partea Tribunalului districtual Oeiras.
Solicitantul consideră că această situaţie i-a afectat negativ viaţa personală şi a fost în
mod particular dăunătoare minorului însuşi care, conform informaţiilor dintr-un dosar, a stat multă
vreme fără acoperirea asigurării sociale şi fără să meargă la şcoală.
Guvernul nu a negat că art. 8 se aplică circumstanţelor cazului dar a considerat că nu
fusese vorba de vreo violare. A susţinut că statul se bucură de o limită de evaluare care îi permite să
selecteze pentru fiecare caz în parte modul de acţiune cel mai indicat pentru a-şi îndeplini obligaţiile
pozitive. Guvernul a susţinut că autorităţile portugheze au luat toate măsurile posibile pentru a
asigura respectarea deciziilor instanţelor franceze privind custodia minorului.
Guvernul a considerat că desfăşurarea procesului a arătat că autorităţile portugheze –
procuratura, tribunalele şi IRS ca autoritate centrală – s-au comportat tot timpul corect. Dificultăţile
avute în a localiza minorul s-au datorat lipsei de cooperare din partea mamei.
În ceea ce priveşte evenimentele din aprilie 1999, guvernul a susţinut că nu ar fi fost
posibil ca mandatul din 27 aprilie 1999 să permită intrarea cu forţa în casa respectivă. A notat că o
asemenea putere putea fi conferită de un proces penal, nu de unul civil. Guvernul a susţinut că, în
circumstanţele de la momentul respectiv, o intrare în forţă a autorităţilor în casa respectivă ar fi
îndreptăţit proprietarii să contra-pretindă că le-au fost violate drepturile conform art. 8 ale
Convenţiei.

B. Evaluarea curţii

Curtea notează că se acceptă că legătura dintre solicitant şi fiul său ţine de domeniul
vieţii de familie în sensul art. 8 al Convenţiei. Prin urmare, acest articol se poate aplica situaţiei de
care s-a plâns solicitantul.
În acest caz, ceea ce trebuie să se determine este dacă nu s-a respectat viaţa de familie a
solicitantului şi a fiului său, Julien. Curtea reiterează faptul că obiectivul esenţial al art. 8 este să
protejeze individul împotriva acţiunilor arbitrare ale autorităţilor publice. Mai pot exista în plus
obligaţii pozitive inerente pentru o „respectare“ efectivă a vieţii de familie. În ambele contexte
trebuie să se ţină seama de echilibrul care trebuie găsit între interesele opuse ale individului şi ale
comunităţii ca întreg; şi în ambele contexte statul se bucură de o anume limită de evaluare. (vezi
Keegan vs. Irlanda, hotărâre din 26 mai 1994, seria A nr. 290, p. 19, § 49).
În ceea ce priveşte obligaţia statului de a lua măsuri pozitive, curtea a susţinut în mod
repetat că art. 8 include dreptul unui părinte de a se lua măsuri pentru a fi reunit cu minorul său şi

39
obligaţia autorităţilor naţionale de a lua asemenea măsuri (vezi, între alte precedente, Ignaccolo-
Zenide vs. România, nr. 31679/96, § 94, ECHR 2000-I şi Nuutinen vs. Finlanda, nr. 32842/96, §
127, ECHR 2000-VIII).
Cu toate acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri pentru a facilita
reunirea nu este absolută, de vreme ce reunirea unui părinte cu minori care au locuit o perioadă de
timp cu celălalt părinte e posibil să nu aibă loc imediat şi poate necesita luarea de măsuri
pregătitoare. Natura şi gradul acestor pregătiri vor depinde de circumstanţele fiecărui caz, dar
înţelegerea şi cooperarea tuturor celor implicaţi este întotdeauna un factor important. În timp ce
autorităţile naţionale trebuie să facă tot ce pot pentru a facilita această cooperare, orice obligaţie de a
aplica forţa în această zonă trebuie limitată deoarece interesele, ca şi drepturile şi libertăţile tuturor
celor implicaţi trebuie luate în considerare, şi în particular interesele minorului şi drepturile sale
conform art. 8 al Convenţiei. Când contactele cu părintele par să ameninţe aceste interese sau să
interfereze cu acele drepturi, este sarcina autorităţilor naţionale să stabilească echilibrul între ele
(vezi Ignaccolo-Zenide, citat mai sus, § 94).
În ultimul rând, curtea reiterează faptul că aplicarea Convenţiei trebuie făcută în acord
cu principiile dreptului internaţional, în particular cu acelea legate de protecţia internaţională a
drepturilor omului (vezi Streletz, Kessler şi Krenz vs. Germania (GC), nr. 34044/96, 35532/97 şi
44801/98, § 90, ECHR 2001-II şi Al-Adsani vs. Marea Britanie (GC), nr. 35763/97, § 55, ECHR
2001-XI). Curtea consideră că obligaţiile pozitive pe care art. 8 al Convenţiei le lasă în seama
statelor contractante în problema reunirii unui părinte cu copiii săi trebuie să fie interpretate în
lumina Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii
internaţionale de minori (vezi Ignaccolo-Zenide, citat mai sus, § 95) şi a Convenţiei pentru drepturile
minorului din 20 noiembrie 1989.
Ceea ce este decisiv în acest caz este dacă autorităţile portugheze au luat toate măsurile
necesare care puteau fi cerute în mod rezonabil de la ele pentru a facilita aplicarea deciziei
instanţelor franceze care îi acorda solicitantului custodia exclusivă a şi responsabilitatea parentală
asupra minorului său ( vezi Hokkanen vs. Finlanda, hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr.
229-A, p. 22, § 58).
Trebuie reiterat că într-un astfel de caz, adecvarea unei măsuri trebuie judecată şi prin
promptitudinea implementării ei. Procesele legate de acordarea responsabilităţii parentale, inclusiv
aplicarea deciziei finale, cer să fie rezolvate cât mai repede, deoarece trecerea timpului poate avea
consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre minori şi părintele care nu locuieşte cu ei. Convenţia
de la Haga recunoaşte acest fapt deoarece oferă o serie de măsuri pentru a asigura înapoierea
imediată a minorilor mutaţi sau reţinuţi ilegal în orice stat contractant. Art. 11 al Convenţiei de la

40
Haga cere autorităţilor administrative sau juridice să acţioneze repede în procesele de înapoiere a
minorilor şi orice inacţiune mai lungă de şase săptămâni putând da naştere unei solicitări de
explicaţii pentru întârziere.
La data cererii transmise de autoritatea centrală franceză omologului ei portughez, nu
este nici o îndoială că Julien fusese luat în mod ilegal. Procuratura a înaintat o solicitare, la
aproximativ patruzeci de zile după acea dată, pentru înapoierea lui juridică la Tribunalul districtual
Oeiras. Curtea a făcut ulterior câteva încercări de a descoperi unde se află S.C., dar fără succes. În
timp ce nu li se poate reproşa vreo întârziere semnificativă autorităţilor în acest punct al procesului
datorată lipsei de activitate, curţii îi este greu să înţeleagă de ce acele autorităţi nu au reuşit să o
oblige pe S.C. să se înfăţişeze, mai ales că fusese localizată la adresa dată de solicitant (vezi
paragrafele 20 şi 45 de mai sus) pentru diverse procese înaintate la o altă divizie a aceluiaşi tribunal.
În ultimul rând, curtea notează că Tribunalul districtual Oeiras a decis în cele din urmă pe 15 iunie
1999 că S.C. trebuia privită ca fiind citată corespunzător pentru a se înfăţişa pentru că deja
intervenise în proces pe 2 iulie 1998. Poate fi necesară o explicaţie de ce a trebuit să treacă un an
întreg după această dată până s-a luat o astfel de decizie. Guvernul nu a oferit una. Julien a fost în
cele din urmă localizat de poliţie doar pe 14 decembrie 2001, cu alte cuvinte la patru ani şi şase luni
după cererea trimisă de autoritatea centrală franceză către IRS.
Curtea admite că aceste dificultăţi sunt, după cum a susţinut guvernul, în principal
cauzate de comportamentul mamei. Subliniază totuşi că autorităţile competente ar fi trebuit să
impună sancţiunile corespunzătoare pentru lipsa de cooperare a mamei. Deşi măsurile coercitive
împotriva minorilor nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, folosirea sancţiunilor nu trebuie
exclusă în cazul comportamentului deschis ilegal al părintelui cu care locuiesc copiii. Chiar dacă
legislaţia internă nu permite impunerea de sancţiuni efective, curtea consideră că fiecare stat trebuie
să se echipeze cu un arsenal legal adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor
pozitive impuse asupra lui de art. 8 al Convenţiei şi de celelalte instrumente internaţionale pe care a
ales să le ratifice.
Nu trebuie uitat că interesele minorului sunt cruciale într-un astfel de caz, de aceea
autorităţile portugheze pot avea dreptate să considere că responsabilitatea parentală trebuie acum
acordată mamei. În cererea sa din 21 decembrie 2001, procuratura a dat integrarea minorului în noul
mediu drept motiv pentru schimbarea hotărârii din 19 februarie 1998 a tribunalului din Besançon Cu
toate acestea, rămâne faptul că durata considerabilă de timp care a fost necesară pentru localizarea lui
Julien a plasat solicitantul într-o poziţie nefavorabilă, mai ales din cauza vârstei mici a minorului.
Ţinând cont de aceste fapte şi ignorând limita de evaluare a statului reclamat în această
problemă, curtea conchide că autorităţile portugheze nu au reuşit să depună eforturi corespunzătoare

41
şi eficiente pentru a aplica dreptul solicitantului la înapoierea minorului său, încălcându-i astfel
dreptul la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 al Convenţiei.
Prin urmare a existat o violare a acestei prevederi.

II. APLICAREA ART. 41 AL CONVENŢIEI

Art. 41 al Convenţiei stipulează:

„Dacă curtea consideră că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor
anexe, şi dacă legislaţia internă a înaltei părţi contractante implicate permite doar aplicarea de
reparaţii parţiale, dacă e necesar, curtea va acorda satisfacţia meritată părţii vătămate.“

A. Daune
Solicitantul a cerut 45.734,71 euro (EUR) ca daune morale. Guvernul a considerat suma
ca fiind excesivă.
Curtea consideră că solicitantul a suferit daune morale care necesită o compensaţie
pecuniară. Ţinând cont de circumstanţele cazului şi făcând evaluarea pe o bază echitabilă conform
art. 41, îi acordă 20.000 EUR sub acest titlu.

B. Costuri şi cheltuieli
Solicitantul a mai cerut înapoierea unei sume de 14.353,17 EUR pe care a împărţit-o
după cum urmează:
(a) 3.728,90 EUR pentru cheltuieli proprii ale solicitantului în călătoriile în Portugalia;
(b) 10.624,27 EUR pentru onorarii legale, inclusiv 2.370 EUR pentru avocatul care l-a
reprezentat la Strasbourg.
Guvernul a susţinut că doar costurile şi cheltuielile făcute în procesele dinainte de curte
pot fi rambursate. În ceea ce priveşte suma, o lasă la latitudinea curţii.
Curtea notează că costurile şi cheltuielile nu vor fi rambursate conform art. 41 decât
dacă se stabileşte că au fost făcute efectiv şi necesar şi dacă suma este rezonabilă (vezi Iatridis vs.
Grecia (satisfacţie cuvenită), [GC], nr. 31107/96, § 54, ECHR 2000-XI). Mai mult, costurile legale
se recuperează doar dacă sunt legate de violarea identificată (vezi Van de Hurk vs. Olanda, hotărârea
din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 21, § 66).
Curtea consideră că atât cheltuielile din Portugalia, cât şi cele de la Strasbourg pentru a
preveni sau remedia situaţia pe care curtea a găsit-o contrară art. 8 al Convenţiei au fost făcute în
mod necesar şi trebuie rambursate până la un nivel rezonabil. Totuşi, costurile suferite în procesele

42
din instanţele franceze nu au legătură directă cu violarea identificată şi prin urmare nu vor fi
rambursate.
Curtea consideră că e rezonabil să acorde solicitantului 6.100 EUR sub acest titlu.

C. Dobânzi cominatorii
Curtea consideră potrivit ca dobânda cominatorie să se bazeze pe rata de împrumut de
acoperire a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente.

Din aceste motive, curtea în unanimitate:

1. Susţine că a existat o violare a art. 8 al Convenţiei;
2. Susţine
a) că statul reclamant va plăti solicitantului, în termen de trei luni de la data când
hotărârea devine finală conform art. 44 § 2 al Convenţiei, 20.000 EUR (douăzeci de mii euro) ca
daune morale şi 6.100 EUR (şase mii o sută euro) drept costuri şi cheltuieli;
(b) că de la data expirării perioadei de trei luni menţionate mai sus până la achitare se va
plăti o dobândă simplă la rata de împrumut de acoperire a Băncii Centrale Europene pe parcursul
perioadei cominatorii plus trei procente;
(c) Respinge restul cererii de satisfacţie cuvenită a solicitantului.

43