Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului vizând art. 8 şi art.

12 din Convenţie

Noţiunea de „viaţă de familie” – art. 8

- elaborarea unei noţiuni autonome şi supranaţionale a familiei;

- art. 8 presupune :
 abţinerea statului de la amestecul arbitrar al puterii publice;
 obligaţii inerente ale statului în sensul de a asigura respectul efectiv al vieţii de
familie.
- evoluţie a practicii : treptat noţiunea de „viaţă de familie” s-a extins şi asupra
relaţiilor de familie de facto şi care nu se bazează pe căsătorie;
- criterii pentru determinarea existenţei vieţii de familie de facto ;
Ex.: X, Y, Z c. Regatului Unit – 22 aprilie 1997; Kroon şi alţii c. Olandei – 27
octombrie 19941
- în sfera noţiunii intră :
- relaţiile dintre părinţi şi copii – Elsholz c. Germaniei (13 iulie 2000);
- relaţii între rude apropiate : bunici/nepoţi; unchi/nepot;
- relațiile dintre concubini, chiar dacă unul dintre ei execută o pedeapsă privativă de
libertate – Petrov c. Bulgariei (22 mai 2008);
- acțiunea în despăgubiri împotriva unui terț pentru moartea logodnicei reclamantului
– Hofmann c. Germaniei, 23 februarie 2010;
- Hotărârea din 22 iunie 2004, Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi c. România –
publicată în M. Of. nr. 1245 din 23 decembrie 2004; Curtea europeană a opinat că „nu este
evident că noţiunea de viaţă de familie potenţială ar trebui exclusă din sfera de aplicare a
articolului 8.” (parag. 143), apreciind că o „relaţie având la bază o adopţie legală şi reală
poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de articolul 8
din Convenţie”, chiar în „absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse
între reclamanţi şi fiicele lor adoptive.” - (parag. 146 şi 148).

Libertatea matrimonială – art. 12

Dreptul persoanei de a se căsători. Limite legale

- art. 12 ocroteşte şi dreptul persoanei de a se recăsători după divorţ; F c.
Elveţiei 18 decembrie 1987;
- înfrânge art. 12 şi interdicţia încheierii unei căsătorii civile şi impunerea
celebrării ei numai în formă religioasă; Selim c. Cipru – 18 septembrie 2001;
- persoane aflate în executarea unor pedepse privative de libertate : evoluţia
practicii
- Hamer c. Regatul Unit – Comisia 13 decembrie 1979;
- Draper c. Regatul Unit – Comisia 10 iulie 1980.

1
Hotărârile CEDO sunt disponibile pe site-ul http://hudoc.echr.coe.int

1
 S-a reţinut că, dacă un deţinut îndeplineşte cerinţele prevăzute de legislaţia civilă în
materie, el are dreptul să se căsătorească la fel ca orice altă persoană, în condiţiile în care,
pe de o parte, esenţa acestui drept este „formarea unei asociaţii generatoare de solidaritate
juridică între un bărbat şi o femeie”, care pot decide să creeze o asemenea asociaţie chiar
dacă sunt împiedicaţi să coabiteze, iar, pe de altă parte, libertatea persoanei nu reprezintă o
condiţie prealabilă necesară exercitării dreptului de a se căsători. V. şi Frasik c. Polonia –
5 ianuarie 2010

- situaţia transsexualilor : Goodwin c. Regatul Unit – 11 iulie 2002 – recunoaşterea

dreptului de a se căsători.
- R. şi F. c. Regatul Unit (Decizia din 28 noiembrie 2006, cererea nr. 35748/2005. În
acelaşi sens, a se vedea Decizia Curţii din 28 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Parry
c. Regatul Unit) în care un membru al unui cuplu căsătorit format dintr-o femeie şi un
bărbat, după criteriul biologic, dorea să recurgă la o intervenţie chirurgicală de schimbare
de sex, condiţionată, prin dispoziţiile legii interne aplicabile, de încetarea prealabilă a
acelei căsătorii. Curtea a considerat că atâta timp cât art. 12 este aplicabil strict familiei
tradiţionale, este contrar scopului acestei dispoziţii să permită desfăşurarea în continuare
a unei căsătorii, atunci când unul dintre soţi îşi schimbă sexul.
- Hämäläinen c. Finlandei, Hotărârea din 13 nov 2012 – Cameră; Hotărârea din 16
iulie 2014 – Marea Cameră, 37359/09
- A.P., Garçon et Nicot c. Franței, Hotărârea din 6 aprilie 2017

- situaţia cuplurilor homosexuale:

 Schalk şi Kopf c. Austriei, Hotărârea din 24 iunie 2010;

 Vallianatos şi alţii c. Greciei, Hotărârea din 7 noiembrie 2013;
 Oliari și alții c. Italiei, Hotărârea din 21 iulie 2015;
 Orlandi și alții c. Italiei, Hotărârea din 14 decembrie 2017

- B. şi L. c. Regatul Unit, (Hotărârea din 13 septembrie 2005, traducere şi rezumat de

C.-L. POPESCU în C.J. nr. 11/2005) reclamanţii invocau faptul că impedimentul la
căsătorie prevăzut de legislaţia internă derivând din relaţiile de afinitate dintre socri şi
gineri/nurori aduce atingere însăşi esenţei dreptului lor la căsătorie, garantat de art. 12
din Convenţie, restricţia fiind în opinia lor disproporţionată şi nejustificată.

Relaţii părinţi – copii :

a) drept la vizită/ relaţii personale – executarea hotărârilor in această materie:

- Art. 8 include dreptul părintelui de a lua măsuri cu scopul de a-şi vedea copilul şi
obligaţia autorităţilor naţionale de a facilita întâlnirea acestora, în măsura în care
interesul copilului impune să se facă tot posibilul pentru a fi păstrate relaţiile
personale şi, după caz, pentru a „reîntregi” familia;

2
- în privinţa asigurării executării hotărârilor privind dreptul la relaţii personale, statul
are o obligaţie de mijloace, nu una de rezultat (Pascal c. României) : autorităţile
naţionale trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a facilita executarea, atât cât se
poate cere în mod rezonabil în circumstanţele specifice fiecărei cauze. Caracterul
adecvat al măsurilor luate trebuie să fie apreciat în funcţie de rapiditatea punerii lor în
aplicare, având în vedere că trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile
pentru relaţia dintre copil şi părintele care nu locuieşte cu el;

- nu trebuie exclusă impunerea unor sancţiuni în cazul unui comportament ilegal din
partea părintelui cu care locuieşte copilul;

- nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive împotriva copiilor;

b) filiaţie :

- o abordare excesiv de formalistă a instanţelor în aplicarea dreptului naţional în litigii

privind stabilirea filiaţiei, care nu asigură prevalenţa realităţii biologice asupra
ficţiunilor legale (ex: respingerea ca nemotivat a recursului introdus de mamă, aflată
într-o situaţie de vulnerabilitate – handicap grav, coroborată cu nedesemnarea unui
avocat din oficiu în cursul procedurii, precum şi cu refuzul instanţelor de a extrage din
neprezentarea pârâtului la proba cu expertiza ADN, o prezumţie judiciară privind
filiaţia – AMM c. Romaniei; inadmisibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti prin
care s-a respins cererea de stabilire a paternităţii, în ciuda unei probe cu expertiza
ADN și a acordului parţilor privind stabilirea filiaţiei – Ostace c. Romaniei; aplicarea
unor termene de prescripţie rigide pentru acţiunea în stabilirea filiaţiei – Călin și alții
c. României) nu este compatibilă cu Art. 8;

c) înapoierea minorului de la o persoană care îl deţine fără drept :

- Obligaţiile pozitive impuse statelor de art. 8 includ luarea măsurilor în vederea

asigurării reunirii părintelui cu copilul său, în cazul deplasării ilicite a copilului,
interesul superior al minorului fiind un element primordial; (Monory c. României şi
Ungariei, Amanalachioai c. Romaniei)

- caracterul adecvat al unei măsuri trebuie evaluat şi prin prisma rapidităţii executării
sale, astfel de cazuri necesitând soluţionarea în procedură de urgenţă, întrucât trecerea
timpului poate afecta iremediabil relaţiile părinţi-copii;

Relaţii dintre soţi : violenţă în familie

- lezarea integrităţii fizice şi psihice în mod repetat, provocarea de leziuni corporale,

combinate cu sentimente de teamă și de neajutorare la un nivel ridicat, pot fi
considerate tratamente inumane şi degradante, în temeiul art. 3 din Convenție;

3
 - autoritățile naționale au obligaţia pozitivă de a implementa măsuri rezonabile pentru
protecţia împotriva violenței în familie și pentru a preveni repetarea unei astfel de
violențe;

- în măsura în care li se aduce la cunoştinţă autorităţilor existenţa unor incidente

violente, de natură a atrage aplicabilitatea Art. 3 din Convenţie, acestea au obligaţia
de a desfăsura o procedură de anchetă cu celeritate, rol activ şi aptă a asigura tragerea
la răspundere a persoanei vinovate (Bălşan c. României).

Relaţii dintre soţi : violenţă în familie

1. Bălșan contra României – 23 mai 2017

Relaţii părinţi - copii

2. Kroon şi alţii c. Olandei – 27 octombrie 1994
3. Elsholz c. Germaniei – 13 iulie 2000
4. Pascal c. României – 17 aprilie 2012
5. AMM c. României – 14 februarie 2012
6. Ostace c. României – 25 februarie 2014
7. Monory c. României şi Ungariei – 5 aprilie 2005
8. Sbârnea c. României – 21 iunie 2011

Adopţie
9. Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi c. României – 22 iunie 2004

Transsexualism
10. Christine Goodwin contra Regatului Unit – 11 iulie 2002
11. A.P., Garçon et Nicot c. Franței, 6 aprilie 2017

Dreptul la căsătorie/divorț
12. F c. Elveţiei – 18 decembrie 1987
13. Selim c. Cipru – 18 septembrie 2001
14. Frasik c. Polonia – 5 ianuarie 2010
15. R. şi F. c. Regatului Unit – 28 noiembrie 2006

Situatia cuplurilor formate din persoane de acelasi sex

16. Schalk şi Kopf contra Austriei – 24 iunie 2010
17. Vallianatos şi alţii c. Greciei – 7 noiembrie 2013
18. Oliari și alții c. Italiei – 21 iulie 2015
19. Orlandi și alții c. Italiei -14 decembrie 2017

4
 1. Bălșan contra României – 23 mai 2017
Reclamanta a pretins că fusese supusă violenței de către soțul ei și că autoritățile
statului nu făcuseră prea multe pentru a nu mai permite ca acest lucru să se întâmple din nou.
Curtea reamintește că art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, impune statelor
obligații pozitive de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor sunt protejate
împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise în temeiul art. 3, inclusiv atunci când
un astfel de tratament este cauzat de persoane de drept privat. Curtea a recunoscut de
asemenea vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie și nevoia unei implicări
active a statului în protejarea acestora. Aceste obligații pozitive, care se suprapun adesea,
constau în:
a) obligația de a lua măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care
autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe și
b) obligația (procedurală) de a efectua o anchetă oficială eficientă în cazul în care o persoană
formulează o plângere întemeiată de rele tratamente.
1. Modul în care plângerile reclamantei au fost tratate de către autoritățile statului nu i-au
oferit o protecție adecvată împotriva actelor de violență ale soțului său. Prin urmare, a fost
încălcat art. 3 din Convenție.
2. Curtea consideră că violența suferită de reclamantă poate fi privită ca violență bazată pe
gen, care reprezintă o formă de discriminare împotriva femeilor. Curtea conchide că în
prezenta cauză a avut loc o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 3 din Convenție.

2. Kroon şi alţii c. Olandei – 27 octombrie 1994

Curtea a statuat că noțiunea de „viață de familie” la care se face referire în art.8 nu
este limitată la relațiile dintre persoanele căsătorite, ci include și alte legături de familie de
facto. Deși de regulă se poate considera că un astfel de cuplu ar trebui totuși să locuiască
împreună, există și alți factori care trebuie luați în considerare pentru a evalua crearea acestor
legături de facto de familie, cum ar fi faptul că dna. Kroon și dl. Zerrouk au 4 copii împreună.
Un copil născut dintr-o astfel de relație este fără îndoială parte din familie din momentul
nașterii, ceea ce indică o legătură între Samir și dl. Zerrouk, indiferent dacă acesta a
contribuit sau nu la creșterea băiatului.
Curtea consideră condiționarea recunoașterii legăturii dintre un tată și copilul său de
căsătoria cu mama acestuia, a reprezenta o altă încălcare a art. 8.

3. Elsholz c. Germaniei – 13 iulie 2000

Prin soluția dată în cauza Elsholz contra Germaniei de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în data de 13.07.2000, aceasta a stabilit următoarele:
- A existat o ingerință în dreptul la viața familială al reclamantului, materializată într-o
violare
a art. 8 dom Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
Curtea amintește faptul că noțiunea de familie, astfel cum este înțeleasă în sensul
acestei dispoziții, nu se limitează la relațiile sociale fondate pe mariaj, astfel că poate îngloba
și altfel de legături familiale factuale, atunci când părțile coabitează în afara unui mariaj. Un
copil născut dintr-o astfel de relație este integrat pe deplin drept în această celulă familială,

5
prin însăși nașterea sa. Așadar, prin naștere se creează o legătură constitutivă a unei vieți
familiale.
- S-a constatat faptul că instanțele interne au judecat litigiul fără citarea reclamantului și au
refuzat să dispună efectuarea unei expertize psihologice independente, considerându-se astfel
că implicarea reclamantului a fost insuficientă în cadrul procedurii. În consecință, Curtea a
constatat violarea art. 6 alin. (1), respectiv dreptul la un proces echitabil, de către instanțele
naționale, întrucât acestea din urmă și-au depășit marja de apreciere recunoscută de Curte.
- Aplicarea art. 41 din Convenție ce prevede “satisfacția echitabilă”: “Dacă C. declară că a
avut loc o încălcare a Convenției (…), Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o
satisfacție echitabilă”. Reclamantul a solicitat compensații bănești în valoare de 90.000 mărci
germane pentru daunele datorate anxietății și durerii, reprezentând rezultatul negării și
interzicerii intrării in contact cu fiul său, începând cu anul 1991, întrucât a fost nevoit să ceară
ajutor de specialitate. Acesta a subliniat că “pierderea” unui copil nu poate fi cuantificată, în
vreun fel, în bani. Curtea, după ce a făcut o analiză, într-un mod echitabil oferă reclamantului
daune-morale în valoare de 35.000 mărci.
- Curtea oferă reclamantului cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 12.584,26
mărci germane.

4. Pascal c. României – 17 aprilie 2012

În cauză, după divorț, fostei soții a reclamantului i-a fost încredințată fiica acestora,
reclamantul păstrând dreptul de a avea relații personale cu fiica sa. În repetate rânduri, fosta
soție a nesocotit dreptul reclamantului de a efectua vizite la fiica lor și astfel dreptul de a avea
legături personale cu aceasta. Reclamantul a obținut o serie de hotărâri judecătorești
favorabile care au consfințit dreptul la vizită și alte hotărâri prin care s-a constatat că fosta
soție i-a încălcat dreptul în mod intenționat. Fosta soție a continuat să împiedice reclamantul
să își vadă fiica în ciuda hotărârilor judecătorești. Mai mult, aceasta a împiedicat și punerea în
executare a hotărârilor de către execturoul judecătoresc. Reclamantul a făcut 107 plângeri
penale împotriva fostei soții, însă instanțele nu au condamnat-o pe aceasta. La această
opoziție a fostei soții s-a adăugat și opoziția fiicei care în permanență a refuzat să își
întâlnească tatăl.
Reclamantul învederează Curții că Statul Român a încălcat art. 8 CEDO întrucât nu i-
a asigurat în mod real și efectiv dreptul la viață de familie și implicit dreptul de a avea
legături personale cu fiica lui.
Curtea a constatat că Statul are obligația de a asigura acest drept, însă aceasta este o
obligație de mijloace, nu de rezultat. Curtea a constatat că autoritățile Statului Român i-au
consfințit acest drept prin hotărâri judecătorești, au aplicat amenzi fostei soții pentru
nerespectarea hotărârilor și au încercat punerea în executare a hotărârilor. Chiar dacă aceste
măsuri s-au dovedit ineficace, Curtea constată că Statul Român a depus toate diligențele
pentru asigurarea dreptului la viață de familie, însă Statul nu a putut obține rezultatul dorit
întrucât a existat permanenta împotrivire a fiicei de a-și întâlni tatăl. Trecerea peste
împotrivirea fiicei ar fi însemnat încălcarea interesului superior al copilului, principiu suprem
în această materie. Prin urmare, Statul Român nu a încălcat art. 8 CEDO.

6
10. Cauza Christine Goodwin contra Marii Britanii
În Christine Goodwin contra Marii Britanii, reclamanta, care a trecut de la sexul
feminin la cel masculin, a ridicat problema dificultăților pe care le întâmpină din cauza
reglementărilor Marii Britanii cu privire la noua sa identitate, alături de umilințele la care ar fi
supusă din cauza schimbării survenite.
Bazându-se pe articolele 8, 12, 13 și 14 ale Convenției, reclamantul sa plâns de
tratamentul său în ceea ce privește încadrarea în muncă, securitatea socială și pensiile și
incapacitatea sa de a se căsători.
CEDO a constatat o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și
de familie) al Convenției. De asemenea, Curtea a constatat o încălcare a articolului 12
(dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie) și nu a constatat o încălcare a articolului
13 (dreptul la o cale de atac efectivă).
Aceasta a constatat că nu a apărut o problemă separată în temeiul articolului 14 (interzicerea
discriminării).

12. F c. Elveţiei – 18 decembrie 1987 (Furtuna)

CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
Reclamantul (F), cetățean elvețian, a avut patru căsătorii dintre care primele trei au fost
desfăcute prin divorț. În urma celui de al treilea divorț, se află în perioada de interzicere
temporară de a se recăsători.
PROCEDURA ÎN FAȚA COMISIEI
F. a sesizat Comisia în anul 1984 (cererea nr. 11329/85). El a petins că interdicţia de a se
recăsători timp de trei ani pronunţată împotriva sa încălca dreptul său la căsătorie (articolul
12 din Convenţie), dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie (articolul 8) şi
interzicerea pedepselor degradante (articolul 3).
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 12
Reclamantul F. s-a plâns pe interdicţia pe trei ani de a se recăsători pe care i-a aplicat-o
tribunalul civil al districtului Lausanne la 21 octombrie 1986. El a pretins încălcarea
articolului 12 din Convenţie:
Prin articolul 12 este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o femeie, de a
se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe de ordin persoanl,
social şi juridic. El „este supus legilor naţionale ale Statelor contractante”, dar „limitările ce
rezultă nu trebui (...) să restrângă sau să reducă” dreptul în cauză „într-o modalitate sau de o
proporţie care să prejudicieze însăşi esenţa dreptului”.
Interdicţia aplicată Dlui F. se înscrie în cadrul reglementării exercitării dreptului la
căsătorie, articolul 12 nefăcând vreo deosebire între căsătorie şi recăsătorire
Guvernul susţinea că sistemul de interdicţie temporară a recăsătorirei se explica prin
voinţa legislatorului de a proteja nu doar instituţia căsătoriei, dar şi drepturile altora şi chiar a
persoanei afectate prin această măsură. Curtea nu acceptă argumentul conform căruia
interdicţia temporară de recăsătorire vizează ocrotirea drepturilor altei persoane, de fapt ale
viitoarelor soţii ale persoanelor divorţate.
Concubina lui F. a obţinut reducerea termenului de aşteptare a propriului său divorţ.
La rândul său, interzicerea Dlui F. a expirat la 21 decembrie 1986, după care funcţionarul
stării civile a putut începe formalităţile necesare.Căsătoria a avut astfel loc la 23 ianuarie
1987. Cât priveşte copiii care urmau să se nască, ei riscau să fie afectaţi de o asemenea
interdicţie. Cu certitudine, legea elveţiană nu mai cunoştea noţiunea de copil nelegitim.
Copilul natural ar putea fi afectat din cauza anumitor prejudecăţi şi deci ar putea suferi un
handicap social.Or, dacă în circumstanţele date copilul reclamantului s-a născut după o lună 2

7
de la recăsătorirea părinţilor săi, decesul unuia dintre ei sau o simplă întârziere în îndeplinirea
formalităţilor legale ar fi fost destule pentru ca copilul să se considere născut în afara
căsătoriei.
În concluzie, măsura litigioasă, care a afectat însăşi esenţa dreptului la căsătorie, se
dovedeşte a fi neproporţională cu scopul legitim urmărit. A avut loc deci o încălcare a
articolului 12.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50
În termenii articolului 50 din Convenţie, „Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura
ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine
totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii
în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea
acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Cererile prezentate de reclamant în baza acestei dispoziţii vizează totodată abrogarea
articolului 150 din codul civil elveţian, repararea unui prejudiciu şi rambursarea costurilor şi
cheltuielilor.Curtea notează că Convenţia nu-i oferă competenţa de a ordona Statului elveţian
să-şi modifice legislaţia.
CURTEA
Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului 14.327
(paisprezece mii trei sute douăzeci şi şapte) franci elveţieni pentru costuri şi cheltuieli;
Respinge, în unanimite, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

13. Selim c. Cipru – 18 septembrie 2001

Curtea a considerat, în decizia din 18 septembrie 2001, pronunţată în cauza Selim
contra Cipru, că o atingere a drepturilor fundamentale ale omului ar putea fi dată de
interdicţia încheierii unei căsătorii civile şi impunerea celebrării ei, spre a fi valabilă, numai
în formă religioasă: un resortisant cipriot turc, de confesiune musulmană, a informat printr-o
scrisoare primări din Nicosia despre intenţia sa de a se căsători cu o resortisantă de origine
română, cerând a i se fixa procedura, data şi locul căsătoriei. Autorităţile administrative
competente i-au răspuns că, potrivit legii cipriote, un cipriot turc de confesiune musulmană
nu are dreptul de a încheia o căsătorie civilă, fiind obligat să încheie o căsătorie religioasă.
Pe de altă parte, potrivit art. 19 din Legea nr. 105/1992, căsătoria unui cetăţean român
aflat în străinătate poate fi încheiată în faţa autorităţii locale de stat competente sau în fata
agentului diplomatic şi sau funcţionarului consular fie al României, fie al statutului celuilalt
viitor soţ. În aceste condiţii, reclamantul s-a căsătorit în România, apoi s-a stabilit cu soţia în
Cipru. În faţa instanţei europene, el a pretins că i-a fost încălcat dreptul la căsătorie, prevăzut
de art. 12 din Convenţie. Curtea a declarat admisibilă cererea, dar a luat act de soluţionarea
litigiului pe cale amiabilă. Ulterior, însă, guvernul cipriot a modificat legea şi a instituit
căsătoria civilă pentru toţi cetăţenii ciprioţi, indiferent de confesiunea religioasă.
Statele pot, totuşi, impune anumite limitări exerciţiului unor drepturi, în funcţie de
statutul de persoană căsătorită, fără ca prin aceasta să se aduca atingere dreptului la căsătorie.

14. Frasik c. Polonia – 5 ianuarie 2010

Reclamantul a fost incarcerat in 2000 ca urmare a unei plangeri depuse de catre
femeia cu care se afla intr-o relatie de 4 ani, pe motiv ca a violat-o si batut-o. Astfel, in anul

8
2001 le-a fost respinsa cererea de a se casatori in penitenciar deoarece instanta a considerat ca
penitenciarul nu era un loc potrivit pentru a oficia o casatorie, iar intentiile celor doi nu
puteau fi sincere deoarece nu isi oficializasera relatia inainte.

Potrivit art. 12 alegerea unui partener si decizia de a se casatori este o chestiune strict
privata si personala, indiferent daca se realizeaza in libertate sau in inchisoare. Autoritatile se
asigura ca dreptul de a se casatori se exercita conform legislatiei nationale, care la randul ei
trebuie sa fie compatibila cu Conventia. Autoritatile nationale nu au dreptul sa impiedice
decizia unui detinut de a stabili o relatia maritala cu o persoana la alegerea sa.
Solutia: Reclamantului i-a fost incalcat dreptul la casatorie, deoarece libertatea
persoanei nu reprezinta o conditie prealabila necesara exercitarii dreptului de a se casatori si
reclamantul a indeplinit cerintele legale din legislatia civila si i se acorda daune morale.

16. Schalk şi Kopf contra Austriei – 24 iunie 2010

In cauza Schalk și Kopf contra Austriei, reclamantii, care formează un cuplu
homosexual, au dat în judecata la CEDO statul pentru faptul ca nu exista o reglementare
legislativa la nivel național prin care sa li se recunoască dreptul de a se căsători, existând doar
alternativa parteneriatului civil. În drept, aceștia au invocat încălcarea articolelor 8,12 și 14
din Carta, CEDO respingand acțiunea celor 2 pe baza articolului 12 mai ales, învocand 2
argumente: Dreptul la căsătorie este aparat de Carta, dar sta sub lupa reglementarii naționale,
CEDO neputând sa intervină în legislația interna a Austriei. De asemenea, neexistând un
consens la nivel european cu privire la recunoașterea acestui drept și fiind o chestiune ce tine
de fiecare societate în parte, s-a interpretat ca articolul 12 din Carta nu impune Austriei
obligația sa recunoască acest drept cuplurilor homosexuale.

17. Rezumat Cauza Vallianatos și alții c. Greciei –

7.11.2013
Prima cerere a fost introdusă de către doi cetăţeni greci, iar a doua de către şase
cetăţeni greci şi o asociaţie al cărei scop includea acordarea de sprijin psihologic şi moral
homosexualilor şi lesbienelor.
La 26 noiembrie 2008 a intrat în vigoare Legea nr. 3719/2008, intitulată „Reforme
privind familia, copiii şi societatea”. Aceasta a introdus o formă oficială de parteneriat pentru
cuplurile necăsătorite numită „uniune civilă”, formă interzisă cuplurilor formate din persoane
de acelaşi sex, excluzându-le aşadar din domeniul ei de aplicare. Punerea în aplicare a Legii
nr. 3719/2008 a fost precedată de numeroase dezbateri.
La 27 septembrie 2010, Comisia Naţională pentru Drepturile Omului s-a adresat
Ministrului Justiţiei reiterându-şi poziţia cu privire la natura discriminatorie a Legii nr.
3719/2008, recomandând redactarea unor noi prevederi în vederea extinderii sferei uniunilor
civile la cuplurile de acelaşi sex.
Decizia Curții:
Curtea constată că în speță au fost încălcate art. 14 și art. 8 din Convenție, astfel aducându-se
atingere dreptului la viața privată și dreptului la viața de familie a reclamanților, deoarece
măsura dispusă de statul elen, deși bazată pe un interes serios și legitim – protecția familiei
tradiționale – nu a fost proporțională, adică adecvată și necesară scopului urmărit. Persoanele

9
de sex diferit beneficiau deja de o formă legală de recunoaștere a relației lor – căsătoria – fapt
ce ne duce la concluzia că persoanele de același sex aveau un interes aparte în a le fi
recunoscut dreptul de a încheia o uniune civilă și, astfel, de a-și oficializa relația în fața
autorităților. Marja de apreciere a statelor pentru a institui un tratament diferențiat pe bază de
orientare sexuală este redusă, iar excluderea posibilității cuplurilor homosexuale de a încheia
o uniune civilă este discriminatorie. De asemenea, practica tot mai multor state arată că
acestea introduc în legislația lor recunoașterea parteneriatelor civile pentru cuplurile
homosexuale, iar statul grec ar trebui să țină cont de această situație la nivel european.

18. Oliari și alții c. Italiei – 21 iulie 2015

În esență, cuplurile s-au plâns la CEDO că legislația italiană nu le permite să se
căsătorească sau să intre în alt tip de uniune civilă recunoscută de lege, fiind invocate
încălcarea art. 8 (dreptul la viață privată și de familie), art.12 (dreptul de a întemeia o
familie) și art.14 (dreptul de a nu fi discriminat).
Cu privire la art.8, se pune problema existenței unei obligații pozitive a statului italian
în circumscrierea respectării acestui articol. Curtea aplică o serie de criterii de evaluare,
respectiv a) impactul pe care îl are asupra aplicantului acea situaţie în care există
discordanţă între realitatea socială şi legislaţie b) cât este de oneroasă respectiva obligaţia
pozitivă pentru stat.
- Recunoașterea relaţiei între persoane de același sex, sub forma în care persoanele trebuie
să se adreseze instanţelor sau să dovedească coabitarea pentru anumite efecte civile, a fost
calificată de CEDO astfel: „nu doar că este lipsită de substanţă… ci nu este nici măcar
suficient de stabilă” ( criteriul a )
- Obligația de a recunoaște și proteja uniunile între persoane de același sex nu reprezintă o
obligație oneroasă pentru stat ( criteriul b )
Un alt aspect menționat de Curte este faptul că Guvernul Italian nu a demonstrat
existența unui interes public care să prevaleze în fața interesului individual al aplicanților.
CEDO a ajuns la concluzia că Italia şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a pune la dispoziţia
reclamanților un cadru juridic specific.
În ceea ce privește art. 12, Curtea nu impune o obligație pozitivă a statelor de a oferi
cuplurilor formate din persoane de același sex acces la instituția căsătoriei.
Referitor la art. 14, grație analizei efectuate în cazul art. 8, CEDO consideră că nu se mai
impune o analiză a acestui articol.

10