PROTECȚIA PENALĂ A INTERESELOR FINANCIARE ALE UNIUNII EUROPENE

INSTITUȚIA PROCURORULUI EUROPEAN ȘI MINISTERUL PUBLIC

EUROPEAN

Mirea Silvian
 Introducere

Apariția parchetului european a creat premisele dezvoltării cooperării internaționale în

materie penală într-o nouă direcție, respectiv instituirea unui „[...] veritabil minister public
european într-un domeniu specific [...]”1, având ca scop protecția financiară a Uniunii Europene.
Ținând cont de importanța și noutatea reglementărilor instituite, am considerat oportună
analizarea unor aspecte relgementate de Regulamentul UE 2017/1939, aspecte ce sunt de natură
să ofere o mai bună înțelegere a structurii parchetului european, a competenței și a modalității de
exercitarea a acesteia, precum și a modului de funcționare și integrare cu legislația națională.
În acest sens, un prim aspect analizat este reprezentat de structura instituției, pornind de
la nivelul central, accentul fiind pus pe principalele structuri cu rol direct în ceea ce privește
activitatea de urmărire penală, urmând a fi analizat și nivelul descentralizat.
Un al doilea aspect supus analizei este reprezentat de competența parchetului european,
fiind necesar a se cunoaște care sunt limitele acestei noi instituții. Sub acest aspect, vor fi avute
în vedere prevederile referitoare la competența materială, teritorială și personală.
Nu în ultimul rând, vor fi examinate și anumite prevederi ce privesc modul de exercitare
a competenței parchetului european în anumite circumstanțe, respectiv competența facultativă,
EPPO este mai bine poziționat, conflictul de competență.
De asemenea, tot în categoria modalităților de exercitare a compentenței se impune
analiza posibilității exercitării dreptului de evocare a EPPO care, în perioada de început a
activității instituției, poate reprezenta principalul instrument prin care sunt exercitate
prerogativele parchetului.

1
G. Mateuț, „Procedură penală. Partea Generală”, editura Universul Juridic, București, 2019, pg. 218.
 1. Structura și statutul EPPO

Astfel cum prevede și art. 9 din Regulamentul UE 2017/1939 Parchetul European

reprezintă un organ indivizibil al Uniunii, funcționând ca un parchet unic, structurat pe două
niveluri, respectiv central și descentralizat. Acesta are personalitate juridică, este un organism
autonom și independent, structura organizatorică evocând faptul că „[...] Parchetul European nu
va avea rolul principal de instrument de armonizare a practicilor, cât mai mult va fi un organism
multinațional care va veghea la realizarea scopurilor Uniunii”2 în ceea ce privește infracțiunile
care aduc atingere intereselor financiare ale acesteia.
1.1. Nivelul central
Sediul central al EPPO este la Luxemburg, alăturându-se astfle celorlalte organisme ale
Uniunii din această țară: Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea Europeană de Conturi.
La acest nivel este exercitată o conducere generală, care include administrarea generală a
activităților EPPO, respectiv monitorizarea și direcționarea procurorilor europeni delegați cu
privire la investigațiile desfășurate.
Procurorul-șef european este conducătorul la acest nivel, care coordonează camerele
permanente și procurorii europeni. Acesta asigură și reprezentarea EPPO în relația cu alte
instituții, organisme, cu statele membre și părțile terțe. Este numit de comun acord de
Parlamnetul European și Consiliu, pe un mandat de 7 ani, ce nu poate fi reînnoit. Selecția se
bazează pe un apel deschis pentru candidaturi potrivit procedurii relglementate de art. 14 din
Regulament.
Procurorul-șef european este sprijinit în activitatea sa de doi procurori-șefi adjuncți,
numiți de Colegiul EPPO din rândul procurorilor europeni, pentru mandate de 3 ani. De
asemnea, aceștia îl înlocuiesc atunci când acesta este absent sau nu își poate îndeplini atribuțiile.
Colegiul EPPO este compus din procurorul-șef european și câte un procuror european
pentru fiecare stat membru, exercitând un control general al activității EPPO. În acest sens,
potrivit art. 9 alin. 1 din Regulament, „[...] acesta ia decizii privind chestiuni strategice și
chestiuni generale derivate din cazuri individuale, în special pentru a asigura coerența, eficiența
și consecvența politicii EPPO în materie de urm ărire penal ă în toate statele membre, precum și
cu privire la o serie de alte chestiuni, astfel cum sunt specificate în prezentul regulament.
Colegiul nu este implicat în decizii opera ționale în cazuri individuale”. Cu titlu exemplificativ,
acesta „[...] nu va putea spune că fapta investigată într-un anumit dosar nu este prevăzută de
legea penală sau că o anumită soluție dispusă de un procuror european delegat este sau nu
temeinică”3.
În conformitate cu art. 10 alin. 2 din Regulament, Camerele Permanente „[...]
monitorizează și direcționează investigațiile și urmăririle penale desfășurate de procurorii

2
G. Suego, cit. de A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, „Parchetul european. Reglementare.
Controverse. Explicații”, editura Universul juridic, București, 2021, pg. 19.
3
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, „Parchetul european. Reglementare. Controverse. Explicații”,
editura Universul juridic, București, 2021, pg. 22.
europeni delegați [...] asigură, de asemenea, coordonarea investigațiilor și urmăririlor penale în
cazurile transfrontaliere, precum și punerea în aplicare a deciziilor luate de colegiu [...]”.
În exercitarea acestor atribuții4, Camerele Permanente decid asupra trimiterii în judecată,
închiderii unui caz, aplicarea unei proceduri simplificate de urmărire penală și instruirea
procurorului european delegat să acționeze în vederea închiderii finale a cazului, trimiterea unui
caz către autoritățile naționale, redeschiderea unei investigații.
De asmenea, în măsura în care este necesar5, acestea dau instrucțiuni procurorului
european delegat să inițieze o investigație, dau instrucțiuni procurorului european delegat să își
exercite dreptul de evocare, transmit colegiului aspecte strategice sau chestiuni generale care
decurg din cazuri individuale, alocă sau relocă cazuri, aprobă decizia unui procuror european de
aefectua investigația el însuși sau ea însăși în conformitate cu articolul 28 alin. (4) din
Regulament.
Având în vedere atribuțiile stabilite în sarcina Camerelor Permanente, acestea
îndeplinesc, alături de procurorul european, rolul procurorului ierarhic superior6 al procurorilor
europeni delegați supravegheați. Cu toate acestea, spre deosebire de atribuțiile procurorului
ierarhic superior din legislația națională, care are un rol exclusiv de infirmare/confirmare a
actelor întocmite, camerele au competențe extinse în baza cărora pot interveni în desfășurarea
anchetei.
O ultimă componentă a nivelului central este reprezentată de procurorii europeni7 care
supraveghează investigațiile și urmăririle penale de care sunt responsabili procurorii europeni
delegați care instrumentează cazurile în statele lor membre de origine. Aceștia pot da instrucțiuni
procurorului european delegat care instrumentează cazul ori de câte ori acest lucru este necesar
pentru instrumentarea eficientă a investigației sau a urmăririi penale sau în interesul justiției sau
pentru a asigura funcționarea coerentă a EPPO. Este de menționat faptul că, în măsura în care
dreptul național prevede o examinare internă a anumitor acte în cadrul structurii unui parchet
național, revizuirea acestor acte întreprinsă de procurorul european delegat ar trebui să intre în
sfera competențelor de supraveghere ale procurorului european însărcinat cu supravegherea.

4
Art. 10 alin. 3 din Regulament.
5
Art. 10 alin. 4 din Regulament.
6
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a
Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), „ori de câte ori legislația
națională face referire la procurorul ierarhic superior, referirea se consideră a fi făcută, după caz, la procurorul
european, respectiv la camera permanentă a Parchetului European, pentru cauzele de competența Parchetului
European.
7
Procedura desemnării procurorilor europeni din partea României este reglementată de O.U.G. nr. 8/2019 privind
unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO).
 1.2. Nivelul descentralizat – procurorii europeni delegați
Cu toate că EPPO este proiectat ca un organ idivizibil, „[...] din rațiuni practice s-a
considerat că nu este posibil ca toți procurorii europeni să acționeze și să fie situați la nivel
central”8.
Din aceste rațiuni, în fiecare stat membru care face parte din EPPO sunt numiți procurori
europeni delegați. Aceștia investighează și efectuează urmărirea penală în cazul infracțiunilor
aflate în competența EPPO. Numărul de procurori europeni delegați se stabilește de către
porcurorul-șef european după consultarea autorităților naționale relevante9.
Un aspect ce este de natură să dea naștere unor probleme în activitatea practică a acestor
procurori rezultă tocmai din statutul lor întrucât aceștia rămân membri activi ai parchetului
statului membru10. În acest sens, se pune întrebarea cum va fi corelată independența procurorului
european delegat față de statul membru și controlul ierarhic.
În confromitate cu legislația națională11 procurorul european delegat în România este şi
rămâne procuror în înţelesul Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
dispoziţiile din legea română privind statutul, drepturile, cu excepţia celor salariale, precum şi
obligaţiile procurorilor fiind aplicabile și procurorului european delegat.
În egală măsură, acesta trebuie să urmeze indicațiile și instrucțiunile camerei permanente
responsabile pentru caz, precum și instrucțiunile procurorului european însărcinat cu
supravegherea12 cazului.
Ori, în acest caz, nu se poate reține că procurorul european delegat are aceeași
independență în dispunerea soluției precum procurorul național.
În ceea ce privește exercitarea atribuțiilor procurorilor naționali, Regulamentul prevede
această posibilitate. Cu toate acestea, normele interne prevăd faptul că procurorul european
delegat instrumentează dosare de compentența Parchetului European.

2. Competența EPPO
2.1. Competența materială
Potrivit prevederilor art. 22 din Regulament, EPPO este cometent este competent în ceea
ce privește infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prevăzute în

8
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 31.
9
Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 8/2019 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2017/1.939 al
Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte
instituirea Parchetului European (EPPO), autoritatea națională relevantă este Ministerul Justiției.
10
Art. 17 alin. 2 din Regulament.
11
Art. 5 din O.U.G. nr. 8/2019 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului
din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea
Parchetului European (EPPO), autoritatea națională relevantă este Ministerul Justiției.
12
Art. 13. alin. 1 din Regulament.
Directiva (UE) 2017/137113, astfel cum au fost transpuse în legislația națională14. În ceea ce
privește infracțiunile menționate la articolul 3 alineatul (2) litera (d)15 din aceeași directivă,
competența revine EPPO numai atunci când acțiunile sau inacțiunile intenționate definite în
dispoziția respectivă sunt legate de teritoriul a două sau mai multe state membre și implică un
prejudiciu total de cel puțin 10 milioane EUR.
Intră, de asemenea, în competența EPPO participarea la o organizație criminală 16 în cazul
în care activitatea infracțională principală a unei astfel de organizații criminale este de a săvârși
oricare dintre infracțiunile ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.
În acest caz, EPPO este competent numai în măsura în care activitatea principală a
organizației este fraudarea bugetului U.E.. Cu toate acestea, nu a fost prevăzut un criteriu clar
pentru a defini/determina caracterul principal al activităților infracționale, situația urmând a fi
analizată punctual pentru fiecare caz de autoritățile judiciare europene și naționale.
O altă categorie de fapte ce intră în competența parchetului european este reprezentată de
infracțiunea care este legată în mod indisolubil de un comportament infracțional care intră în
domeniul de aplicare al Regulamentului. Și în acest caz, prevederile sunt de natură să creeze
interpretări diferite, sintagma „legată în mod indisolubil” nefiind explicată sau exemplificată.
În aces sens, ar putea fi considerat indisolubil acel set de circumstanțe concrete legate
între ele în timp și spațiu, concretizate în „faptele materiale identice sau faptele care sunt în mod
substanțial identice”17.
O altă interpretare ce are la bază considerentul (56) din Regulament poate defini sintagma
ca acele fapte ce sunt comise cu scopul de a crea condițiile necesare săvârșirii infracțiunii ce
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii. În acest caz este vorba de un caracter accesoriu
al acestor fapte.
Fapte din legislația penală națională care ar putea fi considerate indisolubile sunt
tăinuirea, favorizarea făptuitorului sau omisiunea sesizării.

2.2. Competența teritorială și personală

În ceea ce privește acest aspect, art. 23 din Regulament stabilește cazurile care atrag
competența EPPO, un prim caz fiind reprezentat de infracțiunile ce au fost săvârșite integral sau
parțial pe teritoriul unuia sau mai multor state membre. În acest caz, prin noțiunea de stat
membru se întelege acel stat care participă la forma de cooperare a parchetului european.
Un al doilea caz este reprezentat de infracțiunile ce au fost săvârșite de către un
resortisant al unui stat membru, cu condiția ca un stat membru să aibă jurisdicție în privința unor
astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului său. La nivel de reglementare

13
Directiva privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace
de drept penal.
14
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
15
Veniturile obținute din propriile resurse de T.V.A..
16
Definită potrivit Deciziei-cadru 2008/841/JAI.
17
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 80.
națională, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării în baza
principiului personalității legii penale consacrat la art. 9 Cod penal. Având în vedere prevederile
acestui articol, în special cele ale lit. b potrivit cărora legea penală se aplică și în măsura
existenței unei duble incriminări, întrucât toate statele membre U.E. au avut obligația
implementării directivei PIF, EPPO va fi competent și în cazul țărilor care nu participă 18 la forma
de cooperare a parchetului european.
Referitor la investigarea în concret a acestor infracțiuni, rămâne de văzut măsura în care,
raportat la procedura de investigare reglementată de Regulament 19, dacă EPPO decide
deschiderea unei investigații, procurorul european delegat va parcurge procedura art. 9 alin. 3
Cod penal. Astfel, acțiunea penală se pune în mișcare „[...]cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”.
Un al treilea și ultim caz este reprezentat de infracțiunile ce au fost săvârșite în afara
teritoriilor prevăzute de Regulament de o persoană care face obiectul Statutului funcționarilor
sau Regimului aplicabil în momentul săvârșirii infracțiunii, condiția fiind ca un stat membru să
aibă jurisdicție în privința unor astfel de infracțiuni atunci când sunt săvârșite în afara teritoriului
său.

3. Exercitarea competenței EPPO

3.1. Aspecte intraductive
În ceea ce privește exercitarea competenței parchetului, art. 25 din Regulament
recunoaște două posibilități, respectiv începerea unei investigații sau adoptarea unei decizii prin
care este folosit dreptul de evocare. În măsura în care EPPO decide să își exercite competența,
autoritățile naționale nu pot analiza aceleași fapte.
Referitor la începerea unei investigații, această modalitate de exercitare a competenței va
fi realizată atunci cand la nivel național nu există un dosar în lucru ce privește aceleași fapte. În
cazul sistemul juridic național, această competență poate fi exercitată dacă nu există o ordonanță
de începere a urmăririi penale ce privește aceleași fapte.
În măsura în care la nivel național a fost demarată o procedură de investigare, în
condițiile exercitării dreptului de evocare, autoritățile naționale sunt obligate să înainteze cazul
către procurorul european delegat competent. Acest drept constituie o garanție a protejării la
nivel european a intereselor financiare ale Uniunii, „[...] va putea fi utilizat inclusiv cu privire la
acele investigații începute înainte de operaționalizarea Parchetului European și, cel mai probabil,
va reprezenta principala modalitate de exercitare a competenței în primii ani de activitate”20.

18
Ungaria, Irlanda, Suedia, Polonia, Danemarca.
19
Respectiv autorizarea unei investigații.
20
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 177.
 3.2. Competența facultativă
În situația unui prejudiciu mai mic de 10.000 euro cauzat de una dintre faptele prevăzute
la art. 22 din Regulament, EPPO poate fi competent în măsura în care „cazul are repercusiuni21 la
nivelul Uniunii, ceea ce impune desfășurarea investigației de către EPPO sau funcționari sau alți
agenți ai Uniunii ori membri ai instituțiilor Uniunii ar putea fi suspectați de săvârșirea
infracțiunii”22.
În vederea verificării existenței acestor cazuri, EPPO se consultă cu autoritățile naționale
competente sau cu organele competente ale Uniunii.
3.3. Cazuri în care nu este exercitată competența
EPPO nu își exercită competența , inclusiv în cazul infracțiunilor care intră în competența
sa potrivit art. 22 din Regulament în două situații.
O primă situație este prevăzută la art. 25 alin. 3 lit. a din Regulament și operează în cazul
în care „pedeapsa maximă prevăzută în dreptul intern pentru o infracțiune care intră în domeniul
de aplicare al articolului 22 alineatul (1) este egală cu pedeapsa maximă pentru o infracțiune
legată în mod indisolubil, după cum se prevede la articolul 22 alineatul (3), sau mai puțin severă
decât aceasta, cu excepția situației în care aceasta din urmă a fost instrumentală pentru s
ăvârșirea infracțiunii care intră în domeniul de aplicare al articolului 22 alineatul (1)”.
O a doua situație, prevăzută la lit. b a aceluiași articol, operează în cazul în care „există
un motiv să se creadă că prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat intereselor
financiare ale Uniunii prin săvârșirea unei infracțiuni astfel cum se menționează la articolul 22
nu depășește prejudiciul cauzat sau care este probabil să fie cauzat unei alte victime”. În această
situație, competența revine autorităților naționale întrucât conduita infracțională nu afectează
interesele financiare ale U.E., aceasta fiind subiect pasiv secundar al infracțiunii sau unul dintre
subiecții pasivi principali care a suferi cel mai mic prejudiciu. Cu toate acestea, prevederea nu
are aplicabilitate în ceea ce privește infracțiunile reglementate de art. 3 alin. 2 lit. a, b, d din
Directiva PIF.
3.4. Exercitarea competenței în cazul în care EPPO este mai bine poziționat
În cazurile în care sunt aplicabile prevederile art. 25 alin. 3 lit b din Regulament dar se
constată că EPPO este mai bine poziționat pentru a investiga sau a urmări penal și există acordul
autorităților naționale, parchetul poate prelua dosarul.
Potrivit considerentului (60) din Regulment, „ [...] s-ar putea considera că EPPO este mai
bine poziționat, printre altele, atunci când ar fi mai eficace să i se permită EPPO să desfășoare
investigarea și urmărirea penală a infracțiunii respective ca urmare a caracterului transnațional și

21
Potrivit considerentului (59) din Regulament „s-ar putea considera că un anumit caz are repercusiuni la nivelul
Uniunii, printre altele, atunci când o infracțiune are un caracter și o amploare transnaționale, atunci când o
infracțiune implic ă o organizație criminală sau atunci când tipul specific al infracțiunii ar putea reprezenta o
amenințare gravă la adresa intereselor financiare ale Uniunii sau a reputației instituțiilor Uniunii și a încrederii
cetățenilor Uniunii”.
22
Art. 25 alin. 2 din Regulament.
a amplorii sale, atunci când infracțiunea implică o organizație criminală sau atunci când tipul
specific al infracțiunii ar putea reprezenta o amenințare gravă la adresa intereselor financiare ale
Uniunii sau a reputației instituțiilor Uniunii și încrederii cetățenilor Uniunii”.
3.5. Conflictul de competență
În caz de dezacord între EPPO și autoritățile naționale de urmărire penală în ceea ce
privește întrebarea dacă comportamentul infracțional intră în domeniul de aplicare al articolului
22 alineatul (2) sau (3) sau al articolului 25 alineatul (2) sau (3), autoritățile naționale sunt
competente23 să se pronunțe asupra conflictului. La nivel național, potrivit art. 63 alin 4 C.pr.pen.
conflictul de competență dintre doi sau mai multi procurori se soluționează de procurorul ierarhic
superior al acestora. Prin legislația specifică24 autoritatea națională competentă desemnată este
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

4. Dreptul de evocare
Dreptul de evocare reprezintă posibilitatea recunoscută EPPO de a prelua o investigație a
unui parchet național în cazul în care autoritatea europeană este competentă într-un termenul de 5
zile de la primirea informațiilor de la autoritățile naționale.
Referitor la acest termen, consider că este unul imperativ, nerespectarea acestuia atragând
imposibilitatea exercitării dreptului de evocare.
Un prim argument în acest sens este reprezentat de posibilitatea procurorului-șef
europoean de a-l prelungi, motivat, cu o durată maximă de 5 zile. Ori, în măsura în care termenul
este unul de recomandare, această posibilitate de prelungire devine irelevantă, EPPO având
posibilitatea să invoce dreptul de evocare în orice moment.
Un al doilea argument este repezentat de posibilitatea preluării unui caz față de care
EPPO și-a declinat competența în măsura în care parchetul este înștiințat de existența unor noi
fapte care ar putea conduce la revenirea asupra deciziei inițiale. Din această perspectivă, este clar
că singura modalitate de a revenire intervine exclusiv în cazuri obiective, „[...] și nu în mod
generic, printr-o simplă schimbare de perspectivă a Parchetului European”25.
În interiorul acestui termen autoritățile naționale au obligația de a se abține de la
adoptarea oricărei decizii ce ar putea împiedca parchetul să își exercite competența, având
posibilitatea efectuării numai a unor acte urgenete care să asigure investigații și urmăriri penale
eficace.
În măsura în care EPPO își exercită dreptul de evocare, autoritățile naționale își pierd
competența de a efectua orice activități de investigare în cauza respectivă26. Sub acest aspect, în

23
Art. 25 alin. 6 din Regulament.
24
Art. 6 alin. 3 din O.U.G. nr. 8/2019 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE) 2017/1.939 al
Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte
instituirea Parchetului European (EPPO), autoritatea națională relevantă este Ministerul Justiției.
25
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 200.
26
De exemplu administrarea oricăror probe, solicitarea efectuării unor expertize.
lipsa unor prevederi exprese, autoritățile naționale nu au nici măcăr o competență excepțională în
privința efectuării unor acte urgente.
Un alt aspect important al acestei proceduri este reprezentat de posibilitatea EPPO de a
reveni asupra deciziei prin care și-a declinat competența în privnța unui dosar. Astfel, potrivit art.
25 alin. 7 din Regulament, „[...] în orice moment în cursul procedurii, autoritățile naționale
competente informează EPPO cu privire la orice noi fapte care ar putea oferi EPPO motive de a
reveni asupra deciziei sale de a nu își exercita competența”.
Astfel cum am precizat anterior, este de subliniat faptul că revenirea asupra deciziei
trebuie fundamentată pe considerente obiective care să nu se înscrie în simple reevaluări ale
situației inițiale.
Pentru a da eficacitate sintagmei „fapte noi”, aceasta trebuie interpretată într-un sens
extins, înțelegându-se prin fapte noi atât „[...] apariția unor alte fapte materiale posibil
infracționale noi, sau [...] de exemplu, implicarea unor alte persoane sau producerea unui alt
prejudiciu decât cel anticipat la luarea primei decizii [...]”27.

27
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 209.
 Propuneri de lege ferenda
1. Modificarea statutului procurorilor delegați în sensul creării unor reglemetări care să
nu permită interpretări în ceea ce privește independeța acestuia în desfăurarea activității. În acest
sens, întrucât camerele permanente și procurorii europeni pot interveni în activitatea acestora
într-o mai mare măsură, se impune elaborarea unui statut distinct pentru aceștia, un statut
aplicabil la nivelul tuturor statelor membre EPPO.
2. Eliminarea posibilității exercitării atribuțiilor procurorilor naționali. Întrucât scopul
EPPO, implicit și cel al procurorilor delegați, este apărarea cât mai eficientă a intereselor
Uniunii, implicarea acestora și în alte activități ce nu intră în sfera de competență a parchetului
european este de natură să afecteze această eficiență. Activitatea acestora trebuie să fie axată
exclusiv pe atribuțiile ce derivă din Regulament, fără a fi necesară consultarea cu autoritățile
naționale în vederea prioritizării atribuțiilor naționale cu cele ale Regulamentului.
3. Definirea sintagmei „activitate principală” prevăzută la art. 22 alin. 2 din Regulament.
În acest sens, ar putea fi considerată activitate principală:
a) activitatea desfășurată de cei mai mulți dintre membri vizează comiterea infracțiunilor
prevăzute la art. 22 alin. 1 din Regulament;
b) cel puțin jumătate din valoarea prejudiciului cauzat se răsfrânge asupra fondurilor
Uniunii Europene.
4. În plan național, modificarea Codului de procedură penală prin includerea unui caz
distinct care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în cazul în care EPPO
începe o investigație.
 Concluzii

Odată cu instituirea Parchetului European este cert faptul că „[...] statele membre cedează
Uniunii Europene o componentă a suveranității care era în mod tradițional considerată un
domeniu exclusiv național”28.
În acest sens, în vederea protejării intereselor financiare ale uniunii, EPPO are
competența exclusivă în ceea ce privește investigarea, urmărirea penală și trimiterea în judecată a
autorilor infracțiunilor menționate anterior.
Analiza structurii EPPO a reliefat principalele competențe ale structurilor acestei
instituții, fiind clar faptul că în relația dintre nivelul central și cel descentralizat există un
monopol decizional în favoarea primului nivel.
Referitor la statutul procurorilor delegați, având în vedere monopolul decizional al
structurilor centrale, este de urmărit cum va fi corelată, în practică, independența procurorului
european delegat față de statul membru și controlul ierarhic.
În ceea ce privește competența EPPO, aspectele ce privesc infracțiunile indisolubile,
participarea la o organizație criminală, vor crea probleme în practica structurilor ce vor desfășura
urmărirea penală a infracțiunilor de competența EPPO precum și a instanțelor ce vor avea de
soluționat aceste cauze.
Cu privire la dreptul de evocare, una dintre cele două modalități de exercitare a
competenței EPPO, acesta reprezintă o garanție esențială a protejării intereselor financiare ale
Uniunii Europene, asigurând posibilitatea parchetului de a prelua cauze de competența sa de la
autoritățile naționale. Mai mult, în primii ani de activitate, poate reprezenta principalul
instrument prin care EPPO își va exercita prerogativele.
Parchetul European reprezintă o instituție nouă la nivel european a cărei activitate este
esențială în vederea protejării eficiente a intereselor financiare ale uniunii. Impactul acestei
activități este strâns legat de modalitatea de cooperare dintre structurile centrale și
descentralizate, precum și de clarificarea unor prevederi care sunt de natură să creeze prectică
interpretări diferite.

28
A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, op. cit., pg. 5.
 Bibliografie

1. A. Șandru, M. Morar, D. Herinean, O. Predescu, „Parchetul european. Reglementare.

Controverse. Explicații”, editura Universul juridic, București, 2021
2. G. Mateuț, „Procedură penală. Partea Generală”, editura Universul Juridic, București,
2019
3. Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în
aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului
European (EPPO)
4. O.U.G. nr. 8/2019 privind unele măsuri pentru aplicarea Regulamentului (UE)
2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO)
5. Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a
Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a
unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO)
6. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție