INSTITUȚII DE DREPT PENAL

CONCURSUL DE NORME PENALE

Mirea Silvian
 INTRODUCERE

Norma penală reprezintă regula de conduită impusă de stat cu scopul de a asigura

desfășurarea normală a relațiilor dintr-o societate prin incriminarea unor fapte a căror săvârșire
este sancționată.
Luând în considerare faptul că sistemul juridic, inclusiv cel ce normează în materie penală,
este într-o continuă dinamică, legiuitorul intervenind atât ca urmare a unor obligații asumate în
virtutea apartenenței României la Uniunea Europeană cât și urmare unor realități naționale, la nivel
de practică au luat naștere o serie de dificultăți în ceea ce privește aplicarea corectă a acestora.
Concret, apar în practică situații când două sau mai multe norme penale, aflate toate în
vigoare, au vocația de a se aplica în cazul aceleiași fapte, fiind puși astfel în fața unui concurs de
norme penale.
Importanța soluționării acestuia rezidă în obligația respectării principiului ne bis in idem,
prevăzut expres în Codul de procedură penală. În acest sens, se dorește evitarea situației în care o
persoană ar răspunde penal de două ori pentru aceeași faptă.
Întrucât legislația penală națională nu reglementează o modalitate de soluționare a
concursului de norme penale, se impune identificarea unor modalități, principii, în baza cărora
acesta să fie soluționat.
De asemenea, în vederea adoptării unor soluții legislative în această materie și, de ce nu, a
unor soluții aplicabile în practică, consider utilă și oportună studierea unor alte sisteme de drept
prin prisma reglementărilor referitoare la concursul de norme penale.
 1. Aspecte introductive
1.1. Concept și condiții de existență
Prin concurs de norme penale se înțelege acea situație „[...] în care există
două sau mai multe norme aflate concomitent în vigoare și care au vocație de a primi aplicare cu
privire la aceeași faptă”1.
Altfel spus, situația „[...] în care legiuitorul incriminează anumie fapte atât în dispozițiile
Codului penal, cât și în legile speciale (penale sau extrapenale) cu incriminări și pedepse, ori în
mai multe dispoziții din Codul penal sau din legile speciale cu incriminări și pedepse”2.
Fenomenul apare în momentul în care legiuitorul elaborează o normă specială pentru un
caz particular, cu toate că există o normă generală care ar opera și în cazul particular. De asemenea,
fenomenul poate apărea în cazul în care legiuitorul elaborează o reglementare nouă fără să țină
seama de dispozițiile vechi identice sau asemănătoare.
Cu toate acestea, concursul de norme nu trebuie asimilat conflictului de norme penale,
acesta din urmă reprezentând succesiunea a două sau mai multe norme penale, dintre care numai
cea nouă este aplicabilă, fiind în vigoare.
Referitor la aspectul terminologic, în doctrina penală națională3 sunt folosite mai multe
denumiri, respectiv „concursul legilor penale”, „concursul de legi penale”, „concursul de norme
penale”, „concurs de texte”, „concursul de calificări”, „[...] diferențe terminologice ce nu au
implicații asupra fondului problemei”4.
Scopul soluționării concursului este acela de a evita ca o persoană să răspundă penal pentru
aceeași faptă de două ori. Având în vedere acest aspect, întradevăr, astfel cum se precizează și în
doctrină5, este de preferat ca legiuitorul să intervină și să reglementeze expres modalitățile de
rezolvare a concursului de norme.
În ceea ce privește locul în care este abordată această temă, acesta este neunitar, chestiunea
fiind abordată în cadrul unității de infracțiuni, a pluralității de infracțiuni ori în cadrul clasificării
normelor penale.
Indiferent de aceste aspecte, „[...] problema centrală cu care se confruntă interpretul în
cazul concursului de norme este a criteriilor (principiilor) după care se alege norma aplicabilă”6.

1
C. G. Feșteu, „Concursul de calificări”, Revista Penalmente Relevant nr. 1/2016, edit. Solomon, Cluj-Napoca, pag.
69.
2
C. Duvac, „Drept penal român Vol. I”, edit. Hamangiu, București, 2021, pag. 185.
3
C. Duvac, „Concursul de normel penale”, edit. Universul Juridic, București, 2016, pag. 29-31.
4
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 68.
5
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 186.
6
Idem, pag. 185.
 Condițiile de existență a concursului de norme se referă la existența unei fapte materiale
săvârșite, existența a două sau mai multe norme penale care să fie în vigoare concomitent și care
să aibă vocația de a se aplica aceleiași fapte, iar fapta să corespundă unei singure infracțiuni.
1.2. Importanța practică a soluționării concursului de norme penale
Astfel cum am precizat anterior, scopul soluționării concursului este acela de a evita ca o
persoană să răspundă penal pentru aceeași faptă de două ori. Soluționarea concurului de norme
penale presupune înlăturarea efectelor normei excluse de la aplicare, înlăturare provește toate
efectele normei excluse.
„Această idee este respinsă în Germania, unde se recunosc anumite efecte juridice și
normei înlăturate în considerarea existenței unui concurs de norme, efecte ce se reflectă pe plan
sancționator”7.
În această privință consider că excluderea tebuie să fie totală, efecte urmând a produce
exclusiv prevederea care rămâne aplicabilă urmare soluționării concursului de norme penale.
1.3. Scurte considerente referitoare la soluționarea concursului de norme penale
În cazul concursului de norme penale, problema cu care se confruntă interpretul este aceea
a identificării criteriilor de soluționare. Cu toate că normează aceeași materie, între normele
concurente pot exista diferențieri obiective.
De exemplu, o normă concurentă poate fi mai recentă, în acest caz fiind aplicabil criteriul
cronologic. Este de subliniat faptul că în acest caz, ambele norme trebuie sa fie în vigoare, în caz
contrat fiind vorba de un conflict de norme.
În ceea ce privește criteriul specialității, în măsura în care una dintre măsurile concurente
este prevăzută într-o prevedere generală iar alta într-o lege specială, se va aplica întotdeauna legea
specială.
În baza principiului subsidiarității, legea care are o valoare subsidiară se aplică numai în
măsura în care nu este exclusă de legea primară.
În măsura în care chiar dacă pare că dintre legile concurente se poate aplica oricare dintre
ele, ele se exclud, fiind aplicabilă numai una dintre norme. În acest caz este vorba de principiul
alternativității.
Un alt criteriu este cel al consumpțiunii, care se referă la situația în care o prevedere
absoarbe conținutul uneia sau unora dintre prevederi.
2. Principii de soluționare
Cu toate că în doctrină soluționarea concursului de norme penale a fost abordată în mod
diferit, consider că aplicarea a patru principii, respectiv al specialității, subsidiarității, cosumpțiunii
și alternativității sunt apte să rezolve concursul normelor.

7
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 71.
 2.1. Principiul specialității
Principiul specialității reprezintă situația în care o lege spcială concurează cu una generală
în ceea ce privește încadrarea juridică a aceleiați fapte concrete. În acest caz, potrivit principiului
lex speciali derogat generali, va fi aplicabilă întotdeauna legea specială, fără a avea importanță
dacă aceasta este mai blândă sau nu față de cea generală8.
În susținerea acestei situații este invocat și „[...] argumentul că legile cu disciplinare
specială au fost create din necesitatea de a deroga de la legea generală [...]”9, scopul acestora fiind
reglementarea într-un mod special a unei anumite situații. Din această cauză este firesc ca legea
specială să se aplice cu prioritate.
Condiția ca legea specială să deroge de la cea generală este ca aceasta să fie cel puțin de
nivelul celei generale. În acest sens, nu se poate deroga de la o lege organică printr-o lege ordinară
sau o ordonanță simplă de guvern, regula fiind ca actul special să fie la fel sau superior celui de la
care derogă.
Referitor la momentul intrării in vigoare, de regulă, legile speciale intră în vigoare ulterior
celor generale astfel că în acest caz caracterul lor derogatoriu este evident.
Eventualele probleme pot apărea în cazul în care legea generală intră în vigoare ulterior
celei speciale. Într-o primă situație este cazul abrogării legii generale printr-o lege de același tip.
În acest caz, în măsura în care legea specială nu se abrogă explicit, aceasta își păstrează
aplicabilitatea.
Într-o a doua situație, în măsura în care noua lege generală nu înlocuiește o altă lege
generală, fiind o reglementare nouă, în măsura în care preia dispoziții din legi speciale în vederea
realizării unei reglementări generale unitare, dispozițiile din legile speciale vor fi abrogate.
În această privință consider ca fiind necesară introducerea unor texte explicite de abrogare
a unor prevederi preluate astfel încât să se evite orice dubiu în ceea ce privește aplicabilitatea
normelor.
În cazul normelor în alb10, dacă norma completatoare lipsește, fie nu a fost încă adoptată
fie a fost abrogată, aceste norme cadru nu produc efecte, aplicabilitatea lor fiind condiționată de
existența normelor care le completează.

8
De exemplu în cazul uciderii nou-născutului de către mamă imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore,
din cauza stării de tulburare psihică, va fi incidentă infracțiunea prevăzută de art. 200 Cod penel și nu cea de omor
prevăzută de art. 188 Cod penal, chiar dacă în acest ultm caz pedeapsa este mai mare.
9
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 196.
10
Aceste norme presupun o incriminare generală susceptibilă de a fi completată cu un număr nedeterminat de
norme. Ea conține o parte a dispoziției, această dispoziție însă nu e una concretă, ea urmează a fi concretizată prin
precizare elementelor sale. În această categorie intră exercitarea fără drept a unei profesii sau activități, faptă
incriminată la art. 348 Cod penal. În acest sens, condițiile legale de exercitare anumitor profesii sunt reglementate
în acte normative specifice și tocmai încălcarea acestor reguli specifice ar conduce la aplicabilitatea art. 348.
 În ceea ce privește normele de trimitere, situația acestora este reglementată de legea de
punere în aplciare a Codului penal11. În aces sens, modificarea normei de completare atrage și
modificarea normei incomplete, care preia unul sau mai multe elemente de la norma determinată
la care face trimitere. S-a renunțat „[...] astfel la independența normei de trimitere față de norma
de la care și-a împrumutat elementul completator”12. În cazul abrogării normei de completare,
norma de trimitere menține elementele de completare existente la data abrogării, în măsura în care,
cu titlu de excepție, nu este abrogată și norma de trimitere.
Principiul specialității este incident și între norme cuprinse în aceeași lege penală sau
nepenală cu dispoziții penale. Cu titlu exemplificativ, fapta de sustragere sau distrugere de probe
sau înscrisuri13 va fi specială față de fapta de sustragere sau distrugerea de înscrisuri14. În egală
măsură, ultrajul judiciar va fi derogatoriu de la ultraj, falsul privind identitatea de falsul în
declarații15.
În ceea ce privește infracțiunile de fals cuprinse în Titlul VI al Codului penal, acestea sunt
aplicabile în măsura în care nu există dispoziții derogatorii fie în cod, fie în alte acte normative16.
Astfel, în măsura în care alterarea s-a realizat asupra unui înscris sau document care stabilește
drepturi ale statului român în raport cu o putere străină, vor fi aplciabile prevederile art. 406 Cod
penal referitoare la compromoterea unor secrete de stat.
Principiul specialității operează și cu privire la normele explicative, întelesul oricărora
dintre expresiile prevăzute în Titlul X al Părții generale a Codului penal fiind exclusiv cel stabilit
în cadrul acestor norme. Cu toate acestea lgiuitorul a acceptat posbilitatea ca alte acte normative
penale să stabilească în mod explicit un alt sens expresiilor, caz în care se vor aplica normele
speciale.
2.2. Principiul subsidiarității
Acest principiu își are importanță în practică întrucât elimină reținerea concursului ideal
de infracțiuni deoarece ca regulă „[...] prin aceeași acțiune sau inacțiune este lezată aceeași
valoare socială protejată prin două sau mai multe norme de incriminare”17.
Principiul presupune faptul că aplicarea normei subsidiare este posibilă numai în măsura
în care norma principală nu poate fi aplicată cu privire la aceeași faptă materială.
În principal, putem vorbi de subsidiaritate în măsura în care sunt în concurență mai multe
norme de incriminare, având aplicabilitate acea normă care prevede un regim sancționator mai
aspru. Fie ca ne referim la Codul penal sau la alte legi cu incriminări și pedepse, pricipiul
subsidiarității este incident în măsura în care este folosită formula „dacă fapta nu constituie o

11
Art. 5 din legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
12
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 197.
13
Art. 275 Cod penal.
14
Art. 259 Cod penal.
15
Art. 257, 279, 326 și 327 din Codul penal.
16
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 198, „Concursul de normel penale”, pag. 44-45.
17
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 75.
infracțiune mai gravă”18, fiind astfel recunoscută prioritatea aplicabilității legii subsidiare în raport
cu cea primară.
Din această perspectivă, prin aplicarea principiului ca modalitate de soluționare a
concursului, organul judiciar va aplica norma ce curpinde o pedeapsă mai gravă, respingând astfel
încadrarea juridică prevăzută de norma principală.
În această ipoteză, întrucât legiuitorul întrebuințează expresia „dacă fapta nu constituie o
infracțiune mai gravă”, este vorba de o subsidiaritate expresă.
În doctrină se consideră faptul că în cazul subsidiarității exprese „[...] norma primară ar
putea să protejeze și o valoare distinctă de valoarea socială protejată prin norma subsidiară”19.
Susținerea este argumentată prin faptul că legiuitorul intervine expres, introducând principiul
pentru a elimina aplicarea concursului ideal.
În acest sens, în cazul infracțiunii de hărțuire în forma prevăzută de art. 208 alin. 2 Cod
penal, valoare socială protejată constă în libertatea psihică a persoanei. Cu toate acestea, în măsura
în care faptele incriminate în acest articol produc rezultatul prevăzut de art. 194 alin. 1 lit. d,
valoare socială este diferită, fiind reprezentată în acest caz de integritatea fizică și sănatatea
persoanei.
În ceea ce privește existența unei subsidiarități tacite, aceasta există „[...] atunci când între
normele concurente care reglementează aceeși materie există o deosebire de asa natură încât pe
baza unor judecăți logice [...] organul judiciar ajunge la concluzia că există o normă subsidiară
aplicabilă în dauna normei principale”20.
De asemenea, poate fi o subsidiaritate tacită situația în care este analizată și este reținută
ca modalitate de aplicare a principiului intensitatea sau gravitatea lezării valorii sociale protejate.
În acest caz, se consideră că „[...] se impune existența unei identități de obiect juridic protejat prin
normele de incriminare între care se poate afirma această relație”21.
Principiul este întrebuințat și într-un alt sens, respectiv „[...] normă care se substituie altei
norme exprimând astfel simplul refuz de a aplica o normă dacă există o alta care nu numai că
reglementează aceeași materie, dar si corespunde cazului concret”22.
În acest sens, consider că poate fi reținut mai ușor23 principiul subsidiarității în cazul
infracțiunii de împiedicare a exercitării drepturilor electorale având în vedere această utlimă
interpretare. Astfel, în măsura exercitării unui atac asupra localului unei secții de votare este cert
că acțiunea va genera o împiedicare obiectivă a exercitării drepturilor electorale, caz în care nu va
fi reținut un concurs ideal al celor două reglementări prevăzute de art. 385 Cod penal. Întrucât

18
Sau o altă sintagmă cu înțeles similar.
19
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 75.
20
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 204.
21
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 77.
22
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 206.
23
C. G. Feșteu, op. cit. pag. 78. Autoarea reține principiul subsidiarității și îl aplică în cazul infracțiunii prevăzută de
art. 385 Cod penal prin prisma intensității lezării valorii sociale.
această prevedere reglementează aceeași materie și corespunde cazului concret va fi aplciată cu
prioritate și va exclude o altă prevedere.
2.3. Principiul consumpțiunii
Vorbim despre consumpțiune atunci când între normele concurente se stabilește un raport
special în baza căruia una din norme absoarbe în cuprisnul ei pe cealaltă sau pe celelalte norme. În
acest caz, norma aplicabilă va fi cea care cuprinde în ea prevederile altei sau altor norme,
excluzându-le pe acestea.
Într-o altă abordare, se aplică acest principiu în sensul că fapta mai gravă absoarbe fapta
mai puțin gravă, urmând a se aplica prima dintre aceste norme.
Cu privire la actele preparatorii și tentativa, acestea sunt absorbite în forma consumată. Cu
toate acestea, nu există o părere unitară24 cu privire la actele pregătitoare incriminate distinct,
atunci când autorul comite și infracțiunea la care se referă acestea.
În acest caz, în mare parte, doctrina consideră că vor fi aplicabile dispozițiile referitoare la
concursul de infracțiuni, nefiind vorba de un concurs de norme penale în măsura în care activitatea
infracțională este ea însăși infracțiune.
Din acest punct de vedere, sunt de acord cu această opinie. Astfel, incriminarea distinctă
ca infracțiuni a unor acte preparatorii subliniază specificitatea acestor acțiuni, legiuitorul
acordându-le un caracter ilicit indiferent dacă este săvârșită sau nu fapta la care se referă. În sens
contrar, dacă legiuitorul nu le-a incriminat distinct, simpla îndeplinire a unor acțiuni nu poate
conduce la reținerea unei infracțiuni.
Cu titlu exemplificativ, prin incriminarea deținerii de instrumente în vederea falsificării de
valori25, sunt incriminate anumite acțiuni care pot conduce fără dubiu la posibilitatea săvârșirii
unei infracțiuni, prin natura acestor instrumente fiind clar că oricare dintre acțiunile prevăzute se
realizează în scopul comiterii uneia dintre infracțiunile de fals din Titlul VI, Partea specială a
Codului penal. Ori, în măsura în care un act preparatoriu nu poate servi decât realizării unei
activități infracționale principale, este normal ca acesta să fie reglementat distinct și să fie reținut
în concurs de infracțiuni.
Cu privire la formele participației penale, acestea au un caracter absorbant, formele
principale absorbindu-le pe cele secundare (în actele de autorat se absorb cele de
instigare/complicitate, iar în cele de instigare cele de complciitate). Unitatea infracțională poate fi
reținută în cazul actelor de participație multiple săvârșite de aceeași persoană numai în măsura în
care acestea nu au fost incriminate în mod disctinct. În caz contrar, va fi vorba de un concurs de
infracțiuni.

24
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 208.
25
Art. 314 Cod penal.
 2.4. Principiul alternativității
Ca modalitate a concursului de norme, alternativitatea „[...] există atunci când în conținutul
aceleiași legi se află dispoziții penale alternative de incriminare”26.
În vederea identificării normei aplicabile unui caz concret se va analiza care dintre potezele
alternative, ce prezintă diferențieri neesențiale, fac totuși posibilă încadrarea lor într-un singur text.
În acest sens, infracțiunea de distrugere27 se poate comite prind diferite activități alternative,
respectiv distrugere, degradare, aducerea în stare de neîntrebuințare, împiedicarea luării măsurilor
de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate.
În cazul infracțiunilor cu un conținut alternativ va fi reținută o unitate de infracțiune în
măsura în care activitatea ilicită săvârșită corespunde „[...] mai multor modalități normative
alternative descrise în conținutul unei norme de incriminare”28.
Deosebirea între infracțiunile cu conținuturi alternative și cele cu conținut alternativ este
că în categoria primelor fapte legiuitorul regrupează sub aceeași denumire mai multe infracțiuni
de sine-stătătoare. De exemplu, în cazul infracțiunii de înșelăciune privind asigurările29 sunt
prevăzute și sancționate două fapte distincte ori nu două modalități normative alternative.
Referitor la modalitatea de sistematizare a infracțiunilor cu conținut alternativ, „de regulă,
[...] sunt prevăzute întru-un singur text și pot fi identificate pe baza termenilor folosiți de
legiuitor”30. Modalitățile alternative sunt indicate31 fie prin succesiunea verbelor care stabilesc
activitățile fătuitorului, fie prin separarea verbelor prin litere.
3. Aspecte de drept comparat
3.1. Codul penal italian
Legislația italiană reglementează în mod expres consursul de norme fiind printre puținele
sisteme de drept care realizează această normare.
În acest sens, potrivit legislației penale italiene, „când mai multe legi sau mai multe
dispoziții ale aceleiaiași legi penale reglementează aceeași amterie, atunci legea sau dispoziția de
lege specială se aplică derogând de la legea ori dispoziția de lege generală, dacă nu este prevăzut
altfel”32. Raportat la aceste prevederi, se poate observa faptul că în măsura în care o dispoziție
legală nu prevede contrariul, concursul de norme se soluționează potrivit principiului specialității,
care în legislația italiană devine regula.

26
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 218
27
Art. 253 Cod penal.
28
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 221.
29
Art. 245 Cod penal.
30
C. Duvac, „Concursul de normel penale”, pag. 64.
31
C. Duvac, „Drept penal român Vol. 1”, pag. 220.
32
Art. 15 Cod penal italian.
 Potrivit aceleiași legislații, „se sancționează cu pedeapsa care ar trebui aplicată pentru
încălcarea cea mai gravă, mărită până la triplu, cel care printr-o singură acțiune sau inacțiune
încalcă diverse dispoziții legale sau comite mai multe încălcări ale aceleiași dispoziții legale”33.
Potrivit autorilor italieni34, concursul de norme privește existența unor reglementări „unor
norme care interzic ori ordonă aceeași acțiune, dintre acestea neputându-se aplica decât una”.
Pentru soluționarea concurului, majoritatea autorilor consideră suficiente aplicarea
principiilor specialității, subsidiarității și consumpțiunii.
Referitor la specialitate, în principal se recunoaște o specialitate unilaterală, respectiv
atunci când legea specială cuprinde toate trăsăturile legii generale dar și altele în plus, legea
specială sustrăgând din sfera de aplicare a celei generale o serie de situații.
3.1. Codul penal spaniol
Un al doilea sistem de drept care reglementează expres în legislație modalitatea de
soluționare a concursului de norme este cel spaniol, care prevede faptul că faptele susceptibile de
a fi calificate conform cu două sau mai multe principii din cod se vor pedepsi cu respectarea a
patru reguli35:
1. principiul special se va aplica cu preferință celui general;
2. principiul subsidiar se va aplica numai în lipsa celui principal, dacă se declară expres
caracterul subsidiar sau este în mod tacit deductibil;
3. principiul penal mai amplu sau complex va absorbi legile care pedepsesc infracțiunile
consumate anterior;
4. în lipsa criteriilor anterioare, preceptul penal mai grav le va exclude pe cele care
pedepsesc fapta cu o pedeapsă maimică;
Aceste dispoziții nu sunt aplicabile în măsura în care un singur fapt constituie două sau mai
multe infracțiuni sau când una dintre ele este necesară pentru a comite o altă infracțiune36.
Se poate observa astfel că legislația spaniolă recunoaște și reglementează 4 principii,
respectiv al specialității, subsidiarității, consumpțiunii și alternativității.
Conform opiniei majoritare a autorilor spanioli, „[...] concursul presupune ca toate
preceptele în joc să concure în mod efectiv, deși numai un singur precept va fi aplicabil.
Ceea ce este de subliniat este faptul că spre deosebire de doctrina națională majoritară,
doctrina spaniolă nu reține un concurs de infracțiuni în ceea ce privește actele preparatorii care

33
Art. 81 alin. 1 Cod penal italian.
34
C. Duvac, „Concursul de normel penale”, pag. 93.
35
Art. 8 Cod penal spaniol.
36
Art. 77 Cod penal spaniol.
sunt incriminate distinct. În acest sens, făptuitorul răspunde numai pentru fapta consumată, nu și
pentru actele preparatorii care au înlesnit săvârșirea infracțiunii.
4. Propuneri de lege ferenda
1. Introducerea în codul penal a unor norme în baza cărora să fie soluționat concursul de
norme penale. În acest sens, consider că modelul spaniol de reglementare este un bun început,
această reglementare fiind cuprinzătoare, codul penal spaniol recunoscând patru principii de
soluționare.
 CONCLUZII

Analiza efectuată a reliefat faptul că atât în ceea ce priveșe doctrina națională cât și cea
străină există controverse importante în ceea ce privește concursul de norme penale atât sub
aspectul definirii acestuia cât și sub aspectul soluționării.
Un prim aspect important care creează dificultăți în practică este tocmai lipsa unei
reglementări exprese cu privire la modalitatea de soluționare a concursului de norme penale. În
lipsa unor prevederi clare consider că aceste dificultăți practice vor continua să existe și nici nu
vor avea o rezolvare unitară. Tocmai de aceea am propus preluarea modelului de reglementare
prevăzu de codul penal spaniol care stabilește cele patru principii în baza cărora se soluționează
concursului de norme penale.
Un al doilea aspect important este reprezentat de modalitatea prin care legiuitorul a înțeles
să incrimineze și să sancționeze anumite fapte. În acest sens, este evident faptul că introducerea
unor norme noi care nu țin cont de cele existente nu poate conduce decât la un exces de norme
penale. Ori tocmai această situație facilitează apariția unor disfuncționalități în privința aplicării
lor. Legiuitorul trebuie să realizeze o redactare clară, precisă, lipsită de echivoc, caz în care apariția
unor dificultăți în aplicarea lor ar fi cu mult redusă.
Continuând analiza, se poate observa că și în doctrina străină există controverse în ceea ce
privește concursul de norme penale chiar dacă legislația acestor state cuprind expres norme de
soluționare. Cu toate acestea, existența unui punct comun de plecare poate reduce impactul acestor
divergențe.
Cu referire la actele preparatorii incriminate distinct, în contradicție cu doctrina națională,
cea spaniolă consideră că în măsura în care infracțiunea la care acestea se referă este săvârșită,
făptuitorul va răspunde numai pentru această faptă, nu și pentru actele incriminate.
 Bibliografie
1. C. G. Feșteu, „Concursul de calificări”, Revista Penalmente Relevant nr. 1/2016, edit.
Solomon, Cluj-Napoca
2. C. Duvac, „Concursul de normel penale”, edit. Universul Juridic, București, 2016
3. C. Duvac, „Drept penal român Vol. I”, edit. Hamangiu, București, 2021
4. Codul penal.
5. Codul penal italian disponibil la adresa:
https://www.imolin.org/doc/amlid/Italy/penal_code.pdf
6. Codul penal spaniol disponibil la adresa:
https://documents.law.yale.edu/sites/default/files/criminal_code_spain.pdf