Subiecte la european al concurentei

1.Enumerati trasaturile concurentei. -1p

1) •este o situaţie, o stare de fapt, comportamentul având natura unei confruntări, a unei
competiţii între diferite întreprinderi;
2) •se angajează, în principiu, între întreprinderi care oferă pe aceeaşi piaţă produse sau
servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, dar
numai în domenii deschise concurenţei;
3) •este o competiţie liberă, fiecare participant la circuitul economic având latitudinea să
hotărască momentul şi măsura implicării sale, cât şi mijloacele şi metodele pe care le
utilizează;
4) •îşi are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piaţă: libertatea
comercială şi libertatea concurenţei;
5) •presupune, atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită competitivă, cât şi
obligaţia acestuia de a manifesta o astfel de conduită şi de a suporta concurenţa celorlalţi.
Dreptul la o conduită competitivă fiind un drept subiectiv, este susceptibil de exercitare
abuzivă care este reprimată de lege ca fiind concurenţă neloială.

2.Enumerati functiile concurentei. -1p

1. facilitează ajustarea autonomă a cererii şi ofertei în toate domeniile activităţii economice
2. stimulează realizarea progresului ca atare, în accepţiunea sa generală, dar mai ales a
progresului tehnico-economic.
3. impiedică realizare profitului de monopol de către agenţii economici asigurând o alocare
raţională a resurselor
4. concurenţa contribuie din plin la reducerea preţurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea
costurilor şi chiar diferenţierea şi diversificarea ofertei
5. concurenţa are rol direct asupra psihologiei agenţilor economici

a) regulator al cererii şi ofertei. În cadrul pieţei dominante, strategia competiţională

determină, atât specializarea întreprinderilor în vederea satisfacerii cererii pieţei, cât şi
ajustarea ofertei în raport cu valoarea cererii;
b) factor determinant în stabilirea preţurilor mărfurilor. Exercitarea concurenţei împiedică
impunerea de preţuri de monopol cât şi obţinerea de profituri care au caracter monopolist;
c) mecanism de repartizare a profitului între întreprinderile implicate în producţia şi
distribuirea de mărfuri.
 3.Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piata comuna.-3p

Articolul 107, alineatul 1 din TFUE consacrǎ principiul incompatibilitǎţii ajutoarelor de

stat cu piaţa comunǎ, fǎrǎ detalia mai mult aceastǎ noţiune.

Autoritǎţile europene au acoperit aceastǎ lacunǎ, experienţa lor arǎtând cǎ existǎ patru
elemente constitutive ale incompatibilității unui ajutor de stat. Primele trei condiţii se referǎ la
faptul cǎ ajutorul trebuie sǎ fie neapǎrat acordat de cǎtre un stat, sǎ afecteze schimburile intra-
europene şi sǎ altereze concurenţa de pe piaţǎ. Ultima condiţie exprimǎ opoziţia inerentǎ a
oricǎrui ajutor de stat cu egalitatea de tratament dintre întreprinderi: un ajutor de stat vizeazǎ
anumite întreprinderi sau anumite producţii, ceea ce constituie un element capital în calificarea
unui ajutor de stat.
Selectivitatea unui ajutor de stat permite a-l deosebi de mǎsurile de stat denumite drept
generale.
Comisia Europeană a recunoscut că distincţia între ajutoarele de stat şi mǎsurile generale
este greu de fǎcut.
Comisia şi-a precizat criteriile de distincţie între mǎsurile cu caracter general şi ajutoarele
de stat. Prima metodǎ asociazǎ calificarea unui ajutor de stat de mǎsura în care este aplicat în
mod individual un text cu vocaţie generalǎ, atunci când acesta din urmǎ, definind în prealabil şi
într-un mod impersonal criteriile de atribuire a avantajului, rezervǎ administraţiei o putere
discreţionarǎ în alegerea beneficiarilor. Mult mai complexǎ, cea de a doua metodǎ este aplicatǎ
în materie fiscalǎ sau socialǎ şi vizeazǎ sǎ stabileascǎ dacǎ o distincţie între întreprinderi sau
producţii poate sǎ fie justificatǎ într-un mod obiectiv de economie şi de natura regimului de drept
comun în cauzǎ. În caz contrar, se considerǎ cǎ mǎsura respectivǎ avantajeazǎ anumite
întreprinderi determinate sau sectoare specifice.
Elemente precum dorinţa de a atrage investitori srǎini sau de a stabiliza poziţia anumitor
întreprinderi în concurenţa mondialǎ, deşi pot prezenta un interes general pentru un stat membru,
nu sunt suficiente pentru a nu fi calificate drept ajutor de stat. Dacǎ un ajutor de stat întǎreşte
poziţia unei întreprinderi faţǎ de alte întreprinderi concurente, acestea din urmǎ sunt considerate
influenţate de ajutor. Menţinerea pe piaţǎ a unei astfel de întreprinderi îi priveazǎ pe concurenţii
ei de şansa de a-şi mǎri segmentul de piaţa sau exporturile. Prin urmare, orice ajutor care constă
într-o modificare arbitrarǎ a costurilor de producţie sau a câştigurilor întreprinderii ajutate
altereazǎ echilibrul concurenţial preexistent.
Articolul 107, alineatul (1) al TFUE are ca obiectiv prevenirea faptului ca schimburile între
statele membre sǎ fie afectate de avantaje consimţite de cǎtre autoritǎţile publice, care
favorizeazǎ anumite întreprinderi sau producţii şi ameninţǎ buna funcţionare a jocului
concurenţei. Oricare ar fi forma pe care o îmbracǎ, o mǎsurǎ trebuie consideratǎ drept ajutor de
stat, în conformitate cu TFUE, dacǎ îi aduce întreprinderii în cauzǎ un avantaj economic sau
financiar de care nu ar fi beneficiat în mod normal.
Astfel, compensaţia financiarǎ vǎrsatǎ de cǎtre un stat sau de cǎtre entitǎţi publice pentru
prestarea unor servicii sau furnizarea unor produse de cǎtre întreprinderea beneficiarǎ nu este un
ajutor de stat.1 Prin urmare, nu orice transfer financiar provenit din partea unui stat este
considerat drept avantaj în sensul articolului 107, alineatul (1).
Calificarea de ajutor de stat este o noţiune obiectivǎ, indiferentǎ de cauzele sau de
finalitǎțile intervenţiilor statale. Nu conteazǎ deci prea mult dacǎ ajutorul are un caracter social,
1
CJCE, 7 februarie 1985, ADBHU, pt. 18
dacǎ vizeazǎ neutralizarea efectelor ajutoarelor acordate de alte state membre sau a unui
dezavantaj geografic sau dacǎ urmǎreşte încurajarea investiţiilor, articolul 107, alineatul (1)
trebuie aplicat unor astfel de mǎsuri, indiferent de finalitǎţile lor. Neintegrând totalitatea
justificǎrilor susceptibile de a fi invocate de statul acuzat, articolul 107, alineatul (1) se
mulţumeşte cu constatarea inegalitǎţii de tratament.

Articolul 107, alineatul (1) nu implicǎ decât o prezumţie de incompatibilitate a ajutoarelor

de stat. Ceea ce înseamnǎ cǎ nu toate ajutoarele sunt interzise, mai ales dacǎ sunt conforme
condiţiilor derogatoare prevǎzute de alineatele 2 şi 3 cu privire la ajutoarele sociale, culturale etc.
Obligaţia de a notifica orice contribuţie vǎrsatǎ întreprinderilor constituie o mare problemǎ
dacǎ ţinem cont de numǎrul de întreprinderi care pot fi implicate şi impune, de fiecare datǎ,
statului sǎ aştepte o decizie definitivǎ din partea Comisiei. Un stat nu poate invoca articolul 106,
alineatul (2) pentru a se sustrage de la notificarea ajutoarelor. În schimb, dacǎ mǎsura nu este
calificatǎ drept ajutor, statele membre nu sunt obligate sǎ notifice în prealabil, judecǎtorii
naţionali având posibilitatea sǎ constate absenţa ajutorului.
Dreptul european al concurenţei îşi doreşte implementarea unei neutralitǎţi, atât europeanǎ
cât şi naţionalǎ, faţǎ de întreprinderile publice.
.

4.Interdictia de favorizare a intreprinderilor publice si a celor dotate cu drepturi

exclusiviste. -3p

Din cauza dificultǎtilor de determinare a naturii sumelor vǎrsate întreprinderilor,

autoritǎţile europene s-au dotat cu instrumente specifice care le permit demascarea unui eventual
ajutor de stat, aflat în spatele unei finanţǎri din partea statului, în calitate de acţionar. Este
necesar sǎ se stabileascǎ dacǎ aceste finanţǎri rǎspund unei nevoi de investiţie - de exemplu
pentru diversificarea activitǎtii întreprinderii respective - sau trebuie considerate drept ajutor de
stat, deoarece servesc la promovarea unor interese de ordin general, proprii statului, în calitatea
sa de autoritate publicǎ - precum stabilizarea întreprinderii pentru crearea unor locuri de muncǎ.
Directiva din 25 iunie 19802 consacra transparenţa financiarǎ şi permitea Comisiei sǎ
detecteze o violare a dispoziţiilor articolului 87, alineatul (1)TCE ( actualul articol 107 TFUE).
Ea obliga statele membre sǎ comunice Comisiei conturile anuale a numeroase întreprinderi
publice, precum şi informaţii despre majoritatea resurselor publice puse la dispoziţia acestora şi
utilizarea lor.
Când autoritǎţile europene suspecteazǎ un ajutor, ele adapteazǎ la acel caz specific
elementele necesare aprecierii noţiunii de ajutor de stat, adǎugându-le criteriul numit « investitor
privat în economia de piaţǎ ».
Indiferent dacǎ rezultǎ din incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ sau din
interzicerea fǎcutǎ statelor membre de a favoriza întreprinderile publice sau pe cele cu drepturi
exclusive sau speciale, egalitatea de tratament vizeazǎ sǎ facǎ intervenţiile statelor membre în
sfera economicǎ neutre şi chiar sǎ le limiteze cât se poate.
Aceastǎ restrângere a prerogativelor de putere publicǎ în dreptul european al concurenţei
este justificatǎ printr-un obiectiv propriu tuturor regulilor de concurenţǎ și anume asigurarea unei
concurenţe loiale.

2
Directiva 80/723/CEE, publicată în JOCE nr. 195 din 29.07.1980
 Egalitatea şanselor care este promovatǎ de dreptul european urmǎreşte întotdeauna
obiectivul de a realiza o concurenţǎ loialǎ. Se doreşte a se evita ca poziţia întreprinderilor
concurente sǎ nu fie alteratǎ în mod artificial, adicǎ prin mecanisme care nu rezultǎ din jocul
pieţei. În prezent, controlul european neglijeazǎ diferenţele de situaţie care nu rezultǎ din
activitatea economicǎ a întreprinderii. Aplicându-se tuturor întreprinderilor susceptibile sǎ
afecteze obiectivele concurenţiale ale Tratatului, egalitatea de tratament se aplicǎ diferitelor
entitǎţi indiferent de statutul lor naţional sau natura activitǎții.

5.Sanctionarea unei practici anticoncurentiale. -3p

Puterea lǎsatǎ Comisiei de a sancţiona violǎrile regulilor concurenţei este discreţionarǎ.

TFUE autorizeazǎ orice persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ care are un interes legitim sǎ cearǎ
Comisiei sǎ constate o încălcare adusǎ articolelor 101 şi 102 ale TFUE.
Comisia poate estima cǎ nu este relevant pentru interesul european sǎ urmǎreascǎ o
anumitǎ practicǎ anticoncurenţialǎ. În aceastǎ situaţie, ea poate trimite cazul autoritǎţilor sau
instanţelor naţionale.
Sunt douǎ condiţii de apreciere dacǎ este indicat sǎ se trimitǎ cauza autoritǎţilor naţionale.
În primul rând, acest lucru se întâmplǎ atunci când centrul de gravitaţie al încalcării - în
afara prezenţei unui interes european - nu se situeazǎ la nivelul pieţei comune. Efectele încalcării
sunt resimţite doar pe teritoriul unui stat membru, astfel instanţele sau autoritǎţile administrative
ale statului în cauzǎ sunt în mǎsurǎ sǎ se pronunţe asupra încalcării respective..
În al doilea caz, instanţele naţionale trebuie sǎ se pronunţe şi atunci când sesizarea lor
permite apǎrarea intereselor particularilor.
În acest sens, Regulamentul nr.1/2003 confirmǎ faptul cǎ doar plângerile care prezintǎ un
interes european suficient - politic, economic sau juridic - trebuie sǎ fie soluţionate de Comisia
Europeană, restul trebuind sǎ fie soluţionate de autoritǎţile naţionale.
Particularii dispun de un recurs direct în faţa instanţelor naţionale pentru a se proteja de
practicile anticoncurenţiale.
Când o cauză nu aparţine de domeniul intereselor naţionale sau individuale, mai este
necesar ca autoritatea de control european sǎ o considere suficient de importantǎ pentru a
identifica interesul european. Acest fapt determinǎ o inegalitate de tratament. Comisia trebuie sǎ
stabileascǎ o ordine de prioritǎţi între diferitele cauze cu care e sesizatǎ, ea apreciind în mod
discreţionar.
Din Regulamentul nr. 1/2003 se deduce cǎ executivul european are posibilitatea de a alege
din cauzele care i se prezintǎ şi sǎ hotǎrascǎ pe care le va trata cu prioritate. Interesul european
este cel care fondeazǎ alegerea sa. Tribunalul UE afirmǎ cǎ este legitim ca executivul european
sǎ se refere la acest criteriu pentru determinarea gradului de prioritate ce trebuie acordat
diferitelor cauze3.
Comisia este, de asemenea, liberǎ de a alege metodele de protecţie a gradului de libertate al
concurenţei pe piaţa comunǎ..
Comisia încearcǎ, în primul rând, sǎ prezerve o concurenţǎ practicabilǎ sau eficace. De
aceea, eficacitatea dreptului concurenţei îi impune Comisiei sǎ efectueze o alegere între
practicile anticoncurenţiale, privilegiind examinarea celor care sunt mai susceptibile de a afecta
buna funcţionare a pieţei.
3
TPI, 18 septembrie 1992, Automec 2
 6.Individualizarea sanctiunii. -3p

Dacǎ se considerǎ cǎ o sancţiune poate fi variabilǎ, sancţionarea practicilor

anticoncurenţiale este consideratǎ individualizatǎ.
Caracterul fluctuant al unei sancţiuni pronunţate împotriva întreprinderilor responsabile de
comportamente anticoncurenţiale reiese atât dacǎ sancţiunea este pronunţatǎ de autoritǎţile
europene, cât şi dacǎ rezultǎ din repararea prejudiciilor victimelor de cǎtre instanţele naţionale.
Regulamentul nr. 1/2003 relativ la punerea în aplicare a articolelor 81 şi 82 ale Tratatului
CE (art.101 și art 102 TFUE) prevede în articolul 7 cǎ în urma constatǎrii unei încălcări, Comisia
poate impune întreprinderilor urmǎrite orice mǎsurǎ corectivǎ de naturǎ structuralǎ sau
comportamentalǎ care sǎ fie proporţionalǎ cu încălcarea comisǎ şi care este necesarǎ pentru
încetarea efectivǎ a încălcării. Aceastǎ posibilitate lǎsatǎ Comisiei sublinieazǎ puterea
discreţionarǎ de care beneficiazǎ aceasta pentru adaptarea sancţiunilor.
O consecinţǎ a acestei puteri discreţionare constǎ în faptul cǎ aprecierile Comisiei sunt
foarte rar limitate de controlul jurisdicţional.
Comisia trebuie sǎ indice clar în decizia sa în ce constǎ încălcarea. De determinarea
riguroasǎ a elementelor încălcării depinde conţinutul măsurii de a înceta încălcarea.
Sancţiunile pronunţate pot sǎ difere, atât în ceea ce priveşte forma lor, cât şi conţinutul.
Comisia fixeazǎ conţinutul sancţiunii în funcţie de context, dar şi ţinând cont de comportamentul
întreprinderii sancţionate. Conţinutul măsurii depinde de natura şi de cararacterele încălcării. În
cadrul controlului ajutoarelor de stat şi a concentraţiilor nu se pune capǎt unei încălcări, dar se
previne apariţia acesteia. De aceea, decizia Comisiei constatǎ, în general, incompatibilitatea sau
compatibilitatea operaţiunii notificate, fǎrǎ a impune întreprinderilor un comportament
determinat. Cu toate acestea, în cadrul controlului concentraţiilor trebuie remarcat cǎ în anumite
situaţii Comisia poate însoţi decizia sa de compatibilitate de anumite condiţii şi obligaţii. Măsura
poate sǎ oblige întreprinderile sǎ adopte un anumit comportament sau sǎ îndeplineascǎ anumite
obligaţii, acesta fiind cazul, de exemplu, al ordinelor de a suprima anumite clauze. Dar, în
general, ea impune o simplǎ obligaţie de a nu face.
Comisia poate, de asemenea, sǎ amendeze întreprinderile în cauzǎ. Amenda trebuie, în
principiu, sǎ respecte un anumit plafon. Responsabilitatea financiarǎ a unei întreprinderi în ceea
ce priveşte plata unei amenzi nu poate sǎ depǎşeascǎ 10% din cifra sa de afaceri anualǎ4.
Prin urmare Comisia dispune de o mare libertate pentru stabilirea importanţei unei
încălcări. Ea ia în considerare elemente de drept penal şi de dreptul concurenţei pentru a
determina gravitatea faptei întreprinderii: natura şi numǎrul restricţiilor concurenţei; recidiva;
caracterul conştient al comportamentului ilicit etc.
Majoritatea reglementărilor naţionale acordǎ dreptul la o reparaţie pentru victimele unei
practici anticoncurenţiale, dar, în general, se impune ca dispoziţia legalǎ violatǎ sǎ fie destinatǎ
protejǎrii interesului particular al victimei şi nu doar a interesului general.
Conţinutul sancţiunii pronunţate împotriva întreprinderilor gǎsite vinovate de practici
anticoncurenţiale este variabil. În cazul în care sancţiunea este fixatǎ de autoritǎţile europene,
conţinutul ei îi permite Comisiei sǎ previnǎ pentru viitor practicile anticoncurenţiale prin
impunerea unor sancţiuni disuasive. În cazul în care sancţiunea este aplicatǎ de instanţele
naţionale şi corespunde reparǎrii prejudiciului victimei practicii în cauzǎ, rezultǎ, în mod
inevitabil, diferențe de tratament din cauza existenţei mai multor state membre care au fiecare

4
Conform Regulamentului nr. 1/2003
proceduri specifice. Aceastǎ inegalitate este însǎ justificatǎ prin necesitatea respectǎrii
principiului subsidiaritǎţii.
În cazul unei pluralitǎţi de întreprinderi, Comisia trebuie sǎ argumenteze nivelul fiecǎrei
amenzi date.
În practică, repartiţia sancţiunii între mai mulți autori se bazeazǎ pe trei criterii principale
care permit determinarea gradului de responsabilitate al fiecǎrui actor al infracţiunii: importanţa
întreprinderii, rolul sǎu în realizarea infracţiunii precum şi capacitatea sa contributivǎ.
a) Importanţa întreprinderii accentuează responsabilitatea sa în realizarea încălcării. De
asemenea, şi apartenenţa întreprinderii la o entitate economicǎ puternicǎ constituie o
circumstanţǎ agravantǎ.
Douǎ criterii permit stabilirea importanţei. Elementul decisiv constǎ în cunoaşterea cifrei
de afaceri a fiecǎrei întreprinderi.. Al doilea criteriu prevede cǎ pǎrţile de piaţǎ deţinute de
întreprinderi permit sǎ se stabileascǎ importanţa. A deţine, în mod individual sau colectiv, 66%
sau 80% din pǎrţile de piaţǎ poate constitui o circumstanţǎ agravantǎ.
b) Capacitatea financiarǎ a întreprinderilor este luatǎ în considerare pentru fixarea nivelului
amendei. Acest criteriu se materializeazǎ, de altfel, prin luarea în considerare a taliei şi a cifrei de
afaceri a întreprinderilor în cauzǎ. Constatând o reducere a acestora, Comisia atenueazǎ nivelul
amendei.
c) Rolul pe care îl joacǎ o întreprindere poate sǎ-i atenueze sau sǎ-i accentueze
responsabilitatea. O participare secundarǎ la încălcare implicǎ o amendǎ mai puţin importantǎ
pentru o întreprindere decât cea impusǎ celorlalţi autori ai încălcării. Instigatorii şi actorii
principali ai încălcării trebuie sancţionaţi mai aspru..
In anumite cazuri, Comisia recunoaşte cǎ este imposibil ca ea sǎ poatǎ determina cu
precizie rolul jucat de fiecare întreprindere.
Comisia trebuie sǎ fixeze cu exactitate durata participǎrii. În caz contrar, decizia este
schimbatǎ şi amenda trebuie sǎ fie redusǎ sau mǎritǎ, dupǎ caz.

7.Tipuri de intelegeri monopoliste in functie de criteriul formei de manifestare a vointei

agentilor economici. -3p

După criteriul formei de manifestare a voinţei întreprinderilor, deosebim

următoarele tipuri de înţelegeri monopoliste:
 acorduri propriu – zise;
 decizii de asociere;
 practici concertate.
A. Acordurile pot fi publice sau secrete.
Noţiunea de acord a fost extinsă şi la manifestările de voinţă care nu au neapărat o natură
contractuală, dar care constituie acte pregătitoare ale viitoarelor contracte. Acordul poate să
consiste şi într-un simplu angajament (gentlemen’s agreement), lipsit de efect obligatoriu sau
într-o simplă aderare, clar exprimată, dar fără dorinţa de a se angaja juridic, la o strategie
comercială.
Acordul conduce la restrângerea considerabilă a concurenţei de pe piaţă, duce la fixarea
preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau la impunerea altor condiţii comerciale; poate limita
producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică, investiţiile. De asemenea, poate duce la împărţirea
pieţelor sau a surselor de furnizare între concurenţi. În cele din urmă, poate impune condiţii
discriminatorii întreprinderilor care nu au încheiat înţelegerea respectivă, plasându-le într-o
poziţie competiţională dezavantajoasă.
Acordurile de importanţă minoră, considerate ca neafectând concurenţa la nivelul pieţei
europene, dar care pot fi benefice cooperării între întreprinderile mici şi mijlocii, nu trebuie
notificate şi nu au nevoie de o decizie de conformitate cu TFUE

B.Deciziile de asociere
Deciziile asociaţiilor de întreprinderi, sunt considerate a fi acte de voinţă ce emană de la
organul competent al unui grup profesional.
Este posibil ca prin constituirea unui grup profesional să nu se aducă atingere concurenţei,
dar decizia luată de organul de conducere al unei astfel de asociaţii, adunare generală sau
consiliu de administraţie, în măsura în care obligă pe membrii săi, să adopte un comportament
colectiv anticoncurenţial să aibă acest efect.
Decizia de asociere poate constitui fapta de natură monopolistă doar după: finalizarea
asocierii, prin consimţământul tuturor participanţilor la asociere, nu înainte ca asocierea să ia
fiinţă.

C. Practica concertată
Practicile concertate, aşa cum a precizat Comisia, înseamnă o formă de coordonare între
întreprinderi, care înlocuiesc cu bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între
ele conducând la condiţii de concurenţă care nu corespund condiţiilor normale de piaţă.
Noţiunea de practici concertate a fost concepută, ca instrument care să permită intervenţia
gardienilor concurenţei atunci când dificultăţile de dovedire a unor acorduri sunt insurmontabile.
În acest sens, ea oferă o veritabilă dispensă de probă, întrucât este suficient să se constate
producerea efectelor pe piaţă ale unei asemenea înţelegeri, pentru ca, în anumite condiţii,
sancţiunile specifice să cadă implacabile. Totodată, noţiunea îşi dovedeşte utilitatea şi pentru
identificarea acelor antante complet neformalizate, constând într-o aliniere conştientă şi voită a
întreprinderilor la un anume comportament comercial.

8.In ce consta comportamentul monopolist prin abuzul de pozitie dominanta in

reglementarea Legea 21/1996 (legea concurentei). -3p

În reglementarea art. 6 din Legea nr. 21/1996 comportamentul monopolist prin abuzul de
poziţie dominantă, constituie un comportament interzis şi constă în:

-impunerea în mod direct sau indirect a preţurilor de vânzare sau de cumpărare a

tarifelor sau a altor cauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori
sau beneficiari
Fie că sunt prea ridicate, fie că sunt prea scăzute, preţurile sunt inechitabile atunci când
sunt impuse într-o manieră abuzivă şi ele explică tendinţa unei întreprinderi de a urmări exclusiv
maximizarea profiturilor sale.
Preţurile abuziv de joase, denumite şi preţuri de minare, sunt folosite de întreprinderile
deţinătoare de poziţie dominantă fie pentru a elimina concurenţa de pe piaţă, pentru ca ulterior să
impună preţuri de monopol, fie pentru a împiedica pătrunderea pe piaţă a unor potenţiali
competitori. De regulă, aceste preţuri de ruinare sunt stabilite sub costuri.
 În ceea ce priveşte impunerea unor alte clauze contractuale inechitabile, Consiliul
Concurenţei a sancţionat practicile ilicite săvârşite de o întreprindere aflată în poziţie dominantă
pe piaţa imprimării de fotografii pentru permisele auto, pe piaţa comercializării aparaturii
de videoimprimare şi pe piaţa comercializării de consumabile aferente.

-limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul

utilizatorilor sau consumatorilor .
Aceste modalităţi afectează exerciţiul general al concurenţei, limitând accesul pe piaţă şi
creând obstacole în calea eventualilor competitori (fie a celor existenţi, fie a celor care doresc să
pătrundă pe piaţă).

-aplicarea în privinţa partenerilor contractuali, a unor condiţii inegale la prestaţii

echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj concurențial .
Prin Decizia nr. 247 din 29 octombrie 1999 în cauza „S.C. Registrul independent al
Acţionarilor Regisco S.A şi Registrul Român al Acţionarilor S.A., Consiliul Concurenţei a definit
următoarele:
condiţii inegale = practicarea, fără o justificare obiectivă, de către agentul economic ce deţine o
poziţie dominantă a unor tratamente diferenţiate faţă de partenerii săi comerciali;
prestaţii echivalente = existenţa unor obligaţii de aceeaşi natură din partea unor parteneri
obligaţi diferiţi, fapt ce duce la crearea unui dezavantaj în poziţia deţinută pe piaţă de unii
dintre parteneri faţă de poziţia deţinută de ceilalţi parteneri.

-condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze

stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte .
Dispoziţiile art. 6 lit. d) din Legea nr. 21/1996 sunt adoptate în mod corespunzător
reglementării europene. Prin Decizia nr. 127 din 7 decembrie 1998, Consiliul Concurenţei a
sancţionat o întreprindere pentru condiţionarea încheierii unor contracte atât de achiziţionare a
unor accesorii inutile, cât şi de încheiere a unor alte contracte, distincte, pentru asigurarea
service-ului în perioada de garanţie şi postgaranţie, cuprinzând la rândul lor alte clauze abuzive.

- practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea
diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni

- exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte o altă întreprindere faţă de o

asemenea întreprindere sau întreprinderi şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii
echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul
refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate
Pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv din partea întreprinderii cu poziţie
dominantă pe piaţă, clientul sau furnizorul acestuia trebuie să se afle în situaţia de a nu dispune
de o soluţie alternativă în condiţii echivalente ori atunci când refuză să se opună unor condiţii
comerciale nejustificate, întreprinderea abuzivă rupe relaţiile contractuale.
 9.Forme de realizare a concentrarilor economice. -3p

Potrivit prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 139/2004 și art. 9, alin (1) din Legea
concurenței, se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a controlului
rezultă în urma:
a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau părți ale unor
întreprinderi sau
b) dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puțin o
întreprindere ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziționarea de valori
mobiliare sau de active, fie prin contract ori prin orice alte mijloace, a controlului direct sau
indirect asupra uneia ori mai multor întreprinderi sau părți ale acestora.
Suntem în prezența unei fuziuni sau a unei concentrări atunci când o societate obţine
controlul exclusiv asupra unei altei socoetăți sau asupra unei societăţi pe care o controlează
împreună cu o altă societate, sau atunci când câteva societăţi preiau controlul uneia existente ori
creează o societate nouă.

Fuziunile pot avea loc prin :

• Contopire - atunci când două întreprinderi se reunesc într-o nouă întreprinderi şi
încetează să mai existe ca persoane juridice distincte;
• Absorbţie – atunci când o întreprindere este înglobată (înghiţită) de o întreprindere,
aceasta din urmă păstrându-şi personalitatea juridică, în timp ce prima încetează să mai existe ca
persoană juridică;
• Fuziune de facto - atunci când două sau mai multe întreprinderi independente, deşi îşi
păstrează personalitatea juridică, îşi combină activităţile, creând un grup care se manifestă
concurenţial ca o singură entitate economică, în absenţa unui act juridic legal5.

Fuziunile sunt clasificate în trei categorii:

- fuziuni orizontale;
- fuziuni verticale;
- fuziuni conglomerate.
Fuziunea orizontală se referă la asocierea între întreprinderi concurente (care produc şi
comecializează aceleaşi produse pe piaţa relevantă). Dacă sunt reprezentative ca mărime,
fuziunile orizontale pot reduce concurenţa pe piaţă, fiind deseori sub supravegherea autorităţilor
de concurenţă.
Fuziunea verticală are loc între întreprinderi care operează la nivelul diferitelor stadii de
producţie, de la materiile prime până la produsele finite, aflate în faza de distribuţie.
Fuziunea conglomerată se prezintă sub forma unei asocieri de întreprinderi aflaţi în
sectoare neînrudite.
O fuziune poate crea sau consolida puterea de piaţă sau poate înlesni exercitarea ei numai
dacă ea sporeşte semnificativ gradul de concentrare a pieţei şi dacă are ca efect o piaţă
concentrată, definită şi măsurată corect.